Apr 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Spre lumea imposibilă a poetriei”

 

Dumitru Păcuraru este, probabil, unul dintre cei mai parcimonioşi poeţi din România. De la debutul din 1988 (cu Miere de viespi, Editura Litera, Bucureşti, 1988), salutat, între alţii, de Romul Munteanu, a preferat să nu îşi pună în circulaţie decît o mică parte din operă. Placheta Spirit de haită (Editura Dacia, Cluj, 2002), tipărită de cîţiva prieteni, şi Poemele din altă carte (Editura Brumar, Timişoara, 2010) au rămas nedifuzate, din cauza unei exigenţe autoimpuse, în fond admirabile – şi, la drept vorbind, pe cale de dispariţie azi. Acceptat de autor şi în consecinţă ceva mai vizibil a fost tomul Salutator universal (Editura Limes, Cluj, 2008); sub acest titlu antifrastic se ascundea însă o nouă promisiune de abandonare a lumii ignobile a literelor, de care scriitorul se dezicea impetuos, pentru a lucra „la un tablou/ numit provizoriu/ «Tapiserie pentru invazia iminentă/ a singurătăţii»”.

Ei bine, abia spre finalul lui 2017, aşadar la aproape un deceniu distanţă, poetul sătmărean şi-a mai dat acordul pentru încă o carte de versuri, Punctul de inversare a memoriei (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, Editura Şoala Ardeleană, Cluj-Napoca), în care polul de interes auctorial pare a se fi schimbat vizibil. Deşi nu a dispărut cu totul, vehemenţa cu care în Salutator universal erau inventariate mai toate relele româneşti face aici loc unei amărăciuni doar parţial justificate de certitudinea inutilităţii oricărei forme de experiment cultural. Pandantul ei rămîne totuşi voinţa de (re)activare a memoriei literare, în numele căreia poetul nu pregetă să valorifice formulele preferate – fie ele, să spunem, preromantice, protoexpresioniste ori postavangardiste – în poetrii recomandate în fel şi chip, în funcţie de recuzita de elecţie sau de pretextul socio-cultural ales: Vidanjorul sau fosa?, Poştaşul, Oraşul tăcut, Cizmele şi manşetele lui Picasso, Fîntîna din tavan, Jocul capetelor tăiate, Mică digresiune despre simţul proporţiilor injuste la Blaga şi Bacovia, Mic tratat de drăcoşenie etc. etc. Figuraţia este extrem de bogată, arcul referenţial fiind întins pînă la limita ruperii. Prin texte ne întîlnim, bunăoară, nu numai cu o pleiadă impresionantă de artişti, poeţi şi critici români de azi, ci şi cu Brîncuşi, Tonitza, Munch, Duchamp, Damien (desigur, Hirst), Celan, Ginsberg ş.a. – aşezaţi, nu tocmai confortabil, lîngă Zamolxis, Gingis Han, Alba ca Zăpada şi cei 7 pitici urîţi/ răutăcioşi/ rău mirositori. Ca să nu-i mai pomenim pe Marilyn Monroe, Brigitte Bardot, Bill Clinton, Donald Trump ori… Brigitte Macron, folosiţi pe post de materie brută pentru o inclementă Enumerologie, de unde ies şifonaţi de-a binelea. Dovadă că, după cum ne anunţă ritos ultima notaţie, pretins diaristică, din Zilele săptămînii (mic jurnal poetric nedatat), „nicăieri nu e mai mult întuneric decît în gura poetului// ultima aşchie//  o scobitoare// poezie cu dinţi?// să vină dentistul”.

În acelaşi timp, însă, atitudinile şi accentele cu care e apăsată claviatura lirică nu fac altceva decît să sugereze efectul de bumerang al ironiilor corozive îndreptate, cu egală mărinimie (sic!), şi asupra întregii naturi umane, şi împotriva republicii mondiale a literelor sau artelor frumoase. Rezultatul combinatoricii din Punctul de inversare a memoriei, cum bine observă  Felix Nicolau în prezentarea de pe coperta a IV-a, este în fapt „o cumetrie, o înrudire scripturală, o răsucire a memoriei literare pînă la transformarea ei într-o sperietoare”. Nelipsit de importanţă, în acest context, este faptul că la baza inserţiei diferitelor referinţe şi autoreferinţe stă un principiu expus, spre exemplu, cu o maliţiozitate studiată, în Poemul-plagiat care inaugurează volumul, proiectat ca un fals labirint textual – totuşi, unul cu (vorba poetului însuşi!) „prea multe intrări şi ieşiri” inutile. Ori, ceva mai concentrat şi cu siguranţă mai demn, în Lama cuţitului (nu firul de paianjen?): „alunecînd pe lama cuţitului/ iluminînd-o pe toată întinderea ei/ descoperindu-i toate ascunzişurile/ înaintînd imperturbabil/ spre lumea imposibilă a poetriei/ înnobilînd caldul culcuş al proaspetei tăieturi/ intrînd în întuneric/ cuvîntul-paianjen/ iese din somn/ cu un cuţit mare în mînă”. Şi aici, ca în întreaga creaţie a lui Dumitru Păcuraru, transpare în mod evident nu atît convingerea scriitorului în necesitatea agresivităţii poetice, cît melancolia fără leac a celui care, odată cu limitele acesteia, îşi înţelege şi propria neputinţă. În fond, oricît de savant sau întristător cinic (post-postmodern?) ar fi valorificate firele intertextuale, ele nu pot ascunde adevăratul desen din covor. De la un capăt la altul al noii sale cărţi „poetrice”, Dumitru Păcuraru nu încetează să ţeasă o – probabil ineficientă, deşi pe alocuri tăios-atrăgătoare – Tapiserie pentru invazia iminentă/ a singurătăţii.

Revista indexata EBSCO