Apr 26, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Gheorghe Tomozei, un calofil

 

„evadez din viaţă în vers”

 

Ca poet tradiţionalist, respectuos cu truda lirică a înaintaşilor, evocaţi cu pioşenie şi calchiaţi cu iscusinţă artizanală şi delicii intelectuale, Gheorghe Tomozei a fost suspectat, lungă vreme, de impersonalitate. În plus, lenta sa evoluţie, acumulînd o producţie „stufoasă şi inegală”, cum observase Gheorghe Grigurcu, a întîrziat un diagnostic corect, împiedicîndu-ne de etichete (dacă nu neadevărate, oricum superficiale): un stil categoric îngrijit, mixînd „limbaje”, evidenţiind înrudiri, un romantism „adoptat”, curtenitor-teatral, o emisie tipic manieristă, vizitînd istoria poeziei noastre şi „siluind” poeme (după propria-i mărturisire), în fine „operă de bijutier”, dedat – pe un fond galant, pozeur, rafinîndu-şi sentimentalitatea sudică – la „jocuri filologice”, calamburistice, închipuind în alambicurile scriiturii, cu afectare inteligentă, un autoportret multiplicat, de cotă estetică, însă.

După douăzeci şi unu de ani de la plecare (d. 29 martie 1997), Gheorghe Tomozei, un „poet minor, dar meşteşugar mare”, cultivînd „pastişa conştientă”, pare a fi aproape uitat, constata, recent, N. Manolescu (v. România literară, nr. 9/2018, p. 9). El a publicat mult, priceperea versificatorie fiindu-i remarcată chiar la start. După ce trecuse prin liceul tîrgoviştean „Nicolae Bălcescu”, poposise la Şcoala de literatură, debutînd, încă adolescent, în 1953, în Tînărul scriitor. Intra în cîmpul liricii (editorial vorbind) cu Pasărea albastră (1957), purtînd, previzibil, amprenta labişiană. Dar ambiţia meşteşugarului, declarat – mai încoace – trufaş paznic al unui „hangar de fluturi”, era cea de a se elibera de tutelă, producînd rîvnitele „cristale”. Încît, înscris pe o linie neoromantică, prolificul şi singuraticul poet, sedus de vioiciunea spiritului muntenesc („valah” cum se răsfăţa), nu şi-a legat destinul, neapărat, de cadenţa generaţiei. Cu frenezie inventivă, calofil împătimit, atent la „genealogie”, el ne invită într-un „apocaliptic iarmaroc”, desfăşurat „de la Dosoftei la Tomozei”, trecînd de la poezia îmbibată de sentimentalitate ori înrobită de evenimenţial, mereu, însă, atinsă de muzicalitate, la cea frisonată de livresc, iubind străvezimea. Un sentimental, aşadar, cu acces la contemplaţie, doritor de „scrisori făloase”, el pare, mai degrabă, prin jocurile verbale, de umor livresc, şi patina istorică, pensînd cuvinte zemoase ori vocabule rare, un nevindecabil caligraf (pe filiera A. Pann, Pillat, Urmuz), cinstind – înduioşat – cîntecul de lume, dar şi zeflemeaua, exercitînd, cu fast bizantin, seducţia. Acest subtext galant, răsfăţînd verbul şi eliberînd un hedonism fanariot, plombînd în text, în numele unei nedomolite patimi arhivistice, „gablonzuri verbale” nu-şi stinge atractivitatea. Fineţea prozodică, versul cantabil (desenînd himere), graţia bizantină fac din poetul bîntuit de „fermenţii melancoliei” un „trezorier al toamnei”. Întomnarea era, dealtfel, tema obsedantă a ultimelor volume: constatînd că „se face toamnă-n univers” ori contemplînd spectacolul „ningerimii”, el prefiră cuvinte tocmai pentru a se apăra de „blînda lentoare a paşilor morţii”. Se vrea, apăsat de „himerica mantilă” a toamnei, „mormîntul / unei mori de vînt”. Astfel, în stampele sale, irizate cîteodată de un protector ludism, dovedind sprinteneală şi inventivitate, se strecoară neliniştea, învolburînd cutele textului. Coboară atunci o tristeţe inexplicabilă, suportată, însă, cu eleganţă, aruncînd peste lume „un strigăt pal”.

Dovedindu-se un harnic îngrijitor de ediţii, semnînd antologii şi traduceri, literatură pentru copii, preţuind activitatea publicistică, poetul avea, negreşit, vocaţia prieteniei. Cel „înhăitat cu fluturii”, legat primejdios de trecut (cum mărturisea într-un interviu), ne-a lăsat o (altă) carte cu prieteni: Ospăţ cu păsări colibri. Iar afecţiunea şi preţuirea pentru Labiş şi Nichita Stănescu s-au răsfrînt, se ştie, într-o tenace preocupare de a le veghea postumitatea. Printre degustătorii de poezie (aceste „personagii ridicule”, cum credea – uşor amuzat – chiar poetul), zidit între cărţi, icoane, monezi, el se defineşte ca un suflet vechi. Gh. Tomozei avea, indiscutabil, cultul poeţilor şi al poeziei şi, trăind în vecinătatea unor mari nume, reconstituie, cu o „mînă-copilă”, într-o memorialistică aburoasă, întîmplările unor vieţi tumultuoase, dintre care, explicabil, se detaşează episodul Argeş-ului, revistă pe care a şi condus-o (1969-1972).

„Robind la amintiri”, Tomozei nu îngînă, însă, o romanţă veştedă. Poetul „învesteşte timpul”, dar acest „jind subţire”, placat pe un arsenal arhaic şi, cum spuneam, reactivînd fastul bizantin, întreţine un abur exotic (învăluind un viguros şi declarat-orgolios duh valah). Curtenitor, plin de galanterie, ispitit de ludism şi orfevrărie, el propune împerecheri suave şi se vrea „sclavul iubirii”. Miniaturist, în fond, străin de poezia conceptelor, Gheorghe Tomozei rămîne, în faza crepusculară, o neobosită (şi repetitivă, cîteodată) distilerie de imagini; o reverie fluidă, pillatiană, cu un stins ecou arghezian şi demonstrînd, parcă, un „viciu matein”. Acest amestec de influenţe, topite în mojarul talentului (indiscutabil), pare a îndreptăţi, parţial, un reproş, reluat în diverse împrejurări, privind deficitul de personalitate. Tomozei, s-a spus (exploatată fiind chiar o afirmaţie a poetului), rescrie cu har „versurile altora”. Formula sa metabolizează varii „scriituri” (să ne amintim de etapa imagismului nichitian), iar trupul-cvartir, un veritabil „sertar cu semne”, stăpîneşte un regat de iluzii. Declinul e recunoscut, ruinele existenţiale îl împresoară şi regretul alexandrin se insinuează; pînă şi Ninive, cea „rîmată de porci” (v. Ninive, 1982) vine să confirme destinul de „ţărînă tîrătoare”. Şi care, devenind „un valah tibetan”, a făcut „bătături pe nervi”, golindu-se de moarte. Galanteria sau ludismul nu obturează însă profunditatea. Prolificul poet, înnegrind – risipitor – maldăre de file, dizolvînd imaginea livrescă în manierism, îşi surdinizează suferinţa. El contemplă resorbţia în mineral şi, întomnat, visînd la un cuplu himeric, spiritualizează erotica, trecînd-o peste timp, înspre agapé. Dar are, mai departe, „laşitatea” de a rămîne la masa de scris, sperînd că va dăinui, scotocind prin buzunarele cu manuscripte unde va descoperi „un bot de vers / înfipt în creier”. Critica, să recunoaştem, i-a rămas datoare acestui important poet, departe de a-şi fi cheltuit gloria. Dincolo de gesturile ascunse (din pudoare) ori de aparenţa jucăuşă, de neobosită inventivitate (adunînd giuvaericale), pe linia unui exotism lingvistic, vădind o energică dexteritate, poetul, surîzător şi dureros, cu ştiuta-i notă jovial-ludic-melancolică ne avertiza: „mă nărui nedescifrat, nevăzut”. Orînduite, parcă, într-un album, digitaţiile sale catifelate se încarcă, într-o ciudată simbioză, cu sevă, respectînd o impecabilă caligrafie şi o discretă senzualitate. Fiindcă Tomozei nu şi-a etalat biografia în vitrină. Pudoarea l-a împiedicat să-şi exhibe eul poetic, refugiindu-se, cumva temător, la vămile visului, încercînd cu virtuozitate felurite registre. Rafinamentul neoromantic, infiltraţiile livreşti, aerul villonesc ori gesturile trubadureşti, împinse în jocuri-dicteuri, nu fac decît să încercuiască inefabilul: tematica erotică. Poezia rămîne o oglindă răsturnată iar versul un „abator de miresme”. Încît evazionismul (diagnosticat de N. Manolescu) află în paleta cromatică „măsura durerii şi bucuriei”. Calofilia lui Tomozei stinge sunetul funebru al spectacolului autumnal, descoperind „mîlul luminii putrezite”. Iar recuzita sentimentală, desfăşurînd în odaia „susă” (după un calc eminescian) chiar miracolul fiinţării nu va fi îngenuncheată, teatral, de potopul tristeţilor existenţiale. Discreţia surdinizează irepetabila experienţă a trecerii prin lume, încărcînd-o cu suavitate. Făcînd figura unui ins demodat, Gh. Tomozei îşi ascunde eul şi fuge în alte lumi, inventînd decolorate stampe bucureştene, cu ierni de pe vremea lui Vodă Caragea şi butci din care coboară domniţe hieratice. Visul, ca o „pasăre albastră”, se întinde peste această poezie, desenînd o aburoasă şi fugară prezenţă.

Da, aproape uitat azi, prolific, afectat, dar şi ironic, impunînd – în timp – prin virtuozitatea execuţiei, poetul Gheorghe Tomozei, în chip de miniaturist rafinat, a parcurs o evoluţie lentă şi o lungă ucenicie, tranzitînd lin. Catalogul corăbiilor (1987), adunînd producţia lirică a unui întins răstimp (1957-1985), evidenţia tocmai această adaptare, părăsind poezia evenimenţială, stufoasă, preferînd estetizarea şi intimizarea sub semnul exigenţelor unui orfevru, deloc spontan, devenit „o cupă de mirare”. Asumarea artificiului, recunoaşterea convenţiei, priceperea artizanală etc. întreţin un modernism de factură ludică, procurînd delicii intelectuale. Joaca, revărsarea voluptuoasă de gratuităţi verbale (vezi Suav anapoda, 1969), interesul pentru limba cronicărească ori apetitul calamburesc, strunit de lapidaritate, fac din acest caligraf împătimit, răsfăţînd vorbele în decor fastuos, un inventiv. Tomozei descoperă verbe noi, livrează combinaţii insolite şi citate metamorfozate, propune – observa D. Micu – un „umor livresc” într-un „osuar de miresme”, peste care – mărturisea poetul – „ninge cu litere de tipar”. Trăitor în Biblioteci fericite (1994), Tomozei a crescut la o intersecţie lirică, topind numeroase influenţe, identificînd vecinătăţi, suspectat chiar, spuneam, că ar fi impersonal. „Valahul Tom” şi-a făcut mîna celebrînd, atras de meşteşug, „maşinării romantice” şi reciclînd stiluri şi replici într-o ucenicie infinită. Apocalipticul iarmaroc, de pildă, desfăşoară o posibilă istorie a poeziei noastre. Să fie Tomozei doar un histrion, un „mărturisitor” care, reîntors în trecut, dezvăluie o teatralitate naturalizată? Sau doar un „mim al galanteriei”, dezvoltînd o pasionalitate rece? E drept, trubaduresc şi curtezan, cu certă vocaţie artizanală, el se vrea un „bufon luminescent” într-o lume spectrală (cf. Gheorghe Grigurcu). Poetul calofil visează (la) „un vers fără cusur”, se învecheşte programatic, citindu-i, cu pietate, pe cei de dinainte, speră ca, rămînînd „o rană înrămată”, să devină un meşter recunoscut („Trag după mine o Formă”). Confesivitatea sa, discretă, bilanţieră, răsfrînge – la ora reculegerii – un sentimentalism desuet, sub control însă. Încît, aşteptînd „rădvanul toamnei”, poetul, pedant, înclinat spre poză, jongleur, schiţează un autoportret în care erosul, cu pusee gesticulante, adorator la limita libovului, conjugă sentimentalismul şi cruzimea. Tomozei va recunoaşte: „iubirii i-am fost scribul, robind la amintiri / ce-mi nălucesc o fată cu degete subţiri” (v. Despre vieţile şi petrecerile mele). El rămîne, negreşit, un poet tradiţional, cu mascate orgolii auctoriale, coborînd ferice în trecut, într-o medievalitate fantastă, un singuratic, care a cunoscut uluiala şi fericirea de a fi scriitor. Ivit într-o epocă de îngheţ dogmatic, trecut printr-o şcoală „utilă” (după unii), „odioasă” (după alte aprecieri), scuturîndu-se de anomaliile şi procesele (literare) care au definit-o, Gheorghe Tomozei a dovedit o rarisimă vocaţie a prieteniei. „Scutier” al lui Labiş (vorba lui Eugen Simion), a vegheat memoria poetului din Mălini, reconstituind într-o carte-colaj (v. Moartea unui poet, 1972) anii nebuloşi „de formaţie”, îngrijind apoi numeroase ediţii, participant, ca jurat, la Festivalul sucevean (care, din fericire, continuă). Prin Labiş, primul care dispărea, generaţia sa a descoperit brutal moartea. O generaţie „ştampilată” (zicea Tomozei) de tandemul Labiş-Nichita. „Înhăitîndu-se” cu N. Stănescu, gustînd din plin „veninurile” postdecembriste, Tomozei – un „peregrin valah” – a părăsit mîhnit această lume gălăgioasă (1936-1997), măcinată de orgolii tembele, ştiind prea bine că poeţii constituie „infanteria” războaielor culturale. Şi se sacrifică în numele lor. Poet de inimă, cu voluptăţi rafinate, un muntean generos, fermecător, prieten devotat, „sucind vorbele”, încropind, cu iscusinţă, stihosuri, Prinţul Tom (cum îl răsfăţa Nichita) făcea parte din stirpea boemilor boieroşi. Iar în Tratatul despre fluturi (exemplar unic, adunînd 36 de poezii scrise de mînă), „divulgat” de Virgil Diaconu (v. Cafeneaua literară, nr.1 / 2014), poetul ne prevenea: „pînă ca mîine / să mă închid şi eu / într-un biet fluture / de lemn…”

Ar fi frumos să-l redescoperim…

Revista indexata EBSCO