Apr 26, 2018

Posted by in Cronica literara

Dana Raluca SCHIPOR – Eseurile lui Nicolae Breban sau istoria citită cu ochi de romancier

 

O perspectivă cel puţin interesantă asupra evenimentelor istorice de dată recentă, născute din cele mai curioase forme de dictatură de la noi, propune Nicolae Breban în volumul O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, apărut în 2016 în cea de-a doua sa ediţie, şi care, aşezat alături de alte cîteva titluri mai vechi, semnate de autor în sfera activităţii eseistice (Spiritul românesc în faţa unei dictaturi – 1997, Vinovaţi fără vină – 2006, Trădarea criticii – 2009), deschide o altă nişă nu atît către cealaltă faţă a scriitorului, ca individ angrenat în chip real în lumea politicii, socială şi istorică a prezentului, cît înspre aceeaşi ipostază fascinantă a romancierului Breban.

O serie de evenimente şi perioade însemnate ce au marcat istoria noastră de dată recentă sînt repuse în lumină de autor în volumul de faţă: mişcarea legionară, momentul Antonescu, ascensiunea stalinismului, dar şi perioada post-stalinistă, schiţînd direcţiile de ansamblu a cel puţin patru eseuri substanţiale, cuprinse în acest volum: Un hybris colectiv, Din lacrimă născut…, Stalinism şi Post-stalinism. Născut dintr-un soi de reflex identitar, de care însuşi eseistul vorbeşte la un moment dat, acela de a descrie şi explica în chip fatalist prezentul şi specificul nostru prin intermediul evenimentelor majore trecute, demersul volumului se separă în mod limpede, încă din primul capitol, intitulat simplu, Identitatea românească, de multe altele asemănătoare, care au urmat, la rîndul lor, acelaşi drum al consemnării istorice şi al căutării unui anume specific naţional. De data aceasta, cu îndrăzneala proprie autorului de ficţiune, reflexul identitar de a justifica prezentul acesta precar prin prisma trecutului istoric zbuciumat – care la noi a luat formele cele mai bolnăvicioase, de autocompătimire şi explicare a eşecului şi a aşa-zisei noastre mediocrităţi istorice, culturale, politice, economice etc. prin aruncarea permanentă a vinei pe seama dictaturilor cumplite a ultimelor decenii – îşi întoarce armele asupra lui însuşi. Privind cultura ca pe o armă, asumîndu-şi prestigiul unei clase de intelectuali care a cunoscut o rezistenţă uimitoare prin acea nu reabilitare, ci mai degrabă nedezminţire a esteticului în artă, Nicolae Breban propune prin acest volum o altfel de ,,citire” a istoriei şi implicit, a prezentului, cu şi prin prisma demnităţii noastre uitate.

O mărturie a autorului care revine explicit în aproape fiecare din cele şapte eseuri principale ale volumului ne atrage atenţia: ,,[…] privim această extraordinară secvenţă a istoriei moderne româneşti şi ca pe o nuvelă, o ficţiune, pentru a ne apropia şi sub un alt unghi de ea, deoarece multe din abordările existente, interesante, unele, nu ne-au satisfăcut.” (p.79). Din această perspectivă, este necesar să consemnăm că instanţa care ajunge în cele din urmă să proiecteze evenimentele în scris, renunţînd la orice pretenţie rigidă de obiectivitate ştiinţifică şi exactitate istorică, nu face altceva decît să îşi asume instrumentele romancierului (psihologice, psihanalitice, filozofice etc.) în vederea ,,citirii”, dar a ,,citirii” în  adîncime, a realului istoric. Căci dincolo de fapte, dincolo de ţesătura evenimenţială, finalitatea demersului rămîne una superioară, motorul căutărilor găsindu-se mai puţin în fapte, cît în fascinaţia în faţa necunoscută a marilor idei care au mişcat lumea ultimei jumătăţi a secolului trecut.

În acest fel, istoria se ficţionalizează şi, ca orice creaţie, ea devine la rîndul său terenul de căutare, de sondare a omenescului şi a realităţilor sale ascunse, obturate de iluzia a ceea ce ne pare a fi ,,realitatea”, singura şi incoruptibila realitate. ,,Creaţie, şi în acest sens, înseamnă invenţie a ceea ce este, sau, dacă vreţi, o riguroasă, în felul ei, fantezie a realului care, sîntem convinşi, numai în acest fel îşi va trăda o parte din secrete. Din acel mîl adînc şi ascuns în care se îngroapă marile nave ale istoriei, eşuate în travaliul violent şi durabil al timpului, al veşnicilor oameni” (p. 124), notează autorul chiar în primele paragrafe ale celui de-al treilea eseu cuprins în volum, Din lacrimă născut… De aici poate şi o anume permanenţă a căutărilor şi o anume îndrăzneală a ideilor – proprii romancierului – care pun în mişcare, în întreg volumul, pe principiul vaselor comunicante, întreaga dialectică a gîndirii.

Proiectînd în fundal problematica de ansamblu, aceea a specificului naţional, care va face, de altfel, şi subiectul unui ultim capitol al acestei cărţi – Specificul naţional –  (în continuarea modelelor propuse de-a lungul timpului de Blaga, Călinescu ori Cioran), cinci momente de vîrf ale istoriei noastre recente, după cum am mai spus, sînt revizitate de autor: mişcarea legionară, dictatura lui Carol II, momentul de dictatură comunistă al lui Gheorghiu-Dej, regimul Ceauşescu şi, nu în ultimul rînd, prezentul, etapa aşa-zicînd post-revoluţionară. Parcursul este unul al relecturii unor evenimente niciodată încheiate în sensul revelaţiei lor complete, deci al retrăirii şi derulării prin prisma spiritului curios şi care îndrăzneşte. De aici impresia prezentului continuu, a unui prezent care înghite în sine trecutul şi care în cele din urmă permite chiar o ,,istorie a prezentului”, căci privind istoria care încă activează şi continuă să îşi arate alte feţe, ,,înaintăm privind înapoi, în niciun caz înainte” (după cum însuşi autorul afirmă la un moment dat), într-un soi de organicitate ce nu permite rupturi. Pentru că refuzul rupturii comunică, în fapt, necesitatea acceptării noastre istorice în întregul său, asumînd perioadele nefaste, dictaturile rigide, conducătorii despotici ca pe o realitate firească, şi nicidecum ca pe o anomalie.

Starea de normalitate necesară progresului este legată indisolubil la Breban de conceptul acesta de ,,amoralitate” pe care autorul îl preia pe filieră nietzscheană, dar şi prin prisma problematicilor ridicate de romanele lui Dostoievski, şi îl cultivă într-un sens constructiv, pentru că el produce această relativizare continuă a valorilor, a binelui şi răului, în special, de care judecata dreaptă a istoriei are nevoie, şi care ne poate conduce astăzi spre imaginea de o complexitate mult mai nuanţată decît am crede iniţial, a istoriei noastre recente. Odată dărîmată distincţia maniheistă bine-rău, moral-imoral, exerciţiile de tipul Elogiul dictaturii, cum îşi numeşte autorul unul din eseuri, devine un gest care, dincolo de avîntul extremist autodeclarat, de altfel, îşi găseşte pilonii de susţinere în ansamblul mecanismului de gîndire şi construcţie a ,,realului”, după cum autorul însuşi clarifică lucrurile încă de la începutul acestui eseu mai sus menţionat: ,,Dacă întoarcem covorul pe dos sau răsturnăm tabloul pur şi simplu – unele pînze ale picturii moderne […] pot foarte bine să fie răsturnate cu capul, presupus, în jos! – vom descoperi, dacă nu lucruri profund revelatorii, totuşi unele extrem de interesante. Pe care le-am putea numi valori ale dictaturii, ale oricărei dictaturi, din orice timp, aproape! Acest exerciţiu ne-ar convinge printre altele că epoca teribilă şi nefastă a luat cu adevărat sfîrşit.” (p. 271).

Este vorba, de fapt, despre o încercare de a sublinia necesitatea unei noi conştiinţe sociale legate de proiectarea nu doar a trecutului, după cum am văzut, dar şi a prezentului, care, atingînd o altă temă a discuţiei, ,,nu trebuie înţeles, ci…construit”(p.331), susţine autorul în eseul dedicat acestei problematici, Prezentul. Iluzionată iniţial de aburii democraţiei, apoi decepţionată de fantasmele sale, societatea românească pare să nu fi abandonat reflexul mai vechi al fugii, al acestui joc, în fond, pasiv, de aruncare permanentă a eşecului, a nereuşitei, în spinarea trecutului comunist nefericit. Consolidarea identităţii noastre se naşte din tocmai inversarea în plan social a unui anume raport de putere între poziţia iniţială, pasivă, de victimă şi cea de maturitate, de iniţiator: ,,A clădi înseamnă, oricum, a trece la al doilea tip al nostru de rezistenţă în timp, la complexa şi mereu schimbătoarea adaptare. Un pas înainte, oricum, după după ce ne vom fi potolit frica şi nesiguranţa fugii” (Prezentul, p. 334-335).

Plecînd de la această notă succintă, trebuie amintit că imaginarul brebanian s-a constituit în mai toate romanele sale de căpătîi (În absenţa stăpînilor, Animale bolnave, Bunavestire, Don Juan etc.) ca unul recognoscibil şi în funcţie de această raportare permanentă la social ca la o realitate ce funcţionează prin prisma unui anume raport de forţe, de putere. Interacţiunea, de orice tip ar fi ea, devine un joc al puterii, în care scenariul prestabilit lasă întotdeauna loc celui care domină şi celui dominat, victimei şi călăului, supusului şi stăpînului, maestrului şi ucenicului – cupluri recurente în opera scriitorului. Ceea ce fascinează în romanele lui Breban este, în schimb, şi această permanentă posibilitate de răsturnare a forţelor în cadrul unui raport prestabilit, fapt care aduce în vizorul cititorului cele mai interesante cazuri de anomalii cauzate şi generate de iluzia puterii.

Faptul nu este ignorat nici în eseurile sale, unde interpretarea istoriei se anunţă a se realiza prin prisma dictatorilor ei, a acelor ,,indivizi îmbolnăviţi de ei înşişi”, propunîndu-ne cîteva cazuri cel puţin interesante de ,,creatori de istorie”, care au răsturnat orice ,,lege” a ,,normalităţii” sociale. Este vorba de cazuri dintre cele mai cunoscute, Hitler, Stalin, ori în contextul nostru naţional, de Codreanu şi Nae Ionescu, iar mai apoi de Ceauşescu. Mecanismul complex al unor astfel de politici păstrează tainele unor fenomene pe care autorul le pune pe seama hybrisului, această boală mai degrabă a personalităţii, decît a psihicului, cum ţine să precizeze autorul în eseul dedicat acestui fenomen, Un hybris colectiv. Cazurile sînt revelatorii, iar autorului îi reuşesc pe deplin ,,fişele clinice” ale personajelor istorice, încadrabile, în fapt, în imaginea fascinantă a prototipului inaugurat cu prilejul acestui volum, a ,,aventurierului politic”. Reperele principale odată colecţionate, profilul se conturează: ,,siguranţa de sine contagioasă”, voinţă de fier, noroc pe măsură, toate ascunse, în primă fază, sub ceea ce autorul găseşte indispensabil în cazul unui asemenea fenomen, anume, impresia primă necesar ,,ştearsă, anodină, dacă nu negativă de-a dreptul”. Ascunsă sub arma cea mai preţioasă pe care o constituie mediocritatea, precaritatea, imaginea de diletant, această vitalitate exacerbată, lipsită de orice spirit critic, de bun simţ, a acestor personaje, e purtătoarea celor mai sigure date ale prostiei: ,,Părerea noastră este că în cazul acestor indivizi cu adevărat excepţionali, creatori de istorie într-un sens sau altul, prostia, la începuturile uneori anevoioase ale carierei, este mai mult decît un scut: este o mască, în sensul pe care Nietzsche îl dă acestui cuvînt; o altă faţă a propriei personalităţi, un fel de faţă a viitorului” (p.72).

Cu o bază culturală lipsită de consistenţă, răsăriţi din mediocritatea vieţii cotidine, personaje istorice ca Hitler sau Ceauşescu, mari dictatori ai istoriei de pretutindeni şi de oricînd, fascinează prin extraordinarul evoluţiei. Iar pentru cunoscători, excepţionalul situaţiei este cel care intrigă pe romancierul Breban, cum nu de puţine ori s-a putut vedea în opera sa, căci într-o altă ordine de idei, ,,fişa clinică” a ,,aventurierului politic”, cum însuşi autorul numeşte acest prototip uman, mai fusese creionară şi cu alte ocazii, dacă ne gîndim, spre exemplu, numai la fascinantul caz al lui Grobei, protagonistul romanului publicat în 1977, Bunavestire. Cu toate datele la purtător (provincialism, mediocritate, o anume forţă de ascensiune, o anume vitalitate latentă etc.), Grobei creează, prin forţa lucrurilor şi a propriului sine, o ideologie; strînge adepţi, devine un lider. Iar ca o paranteză, dacă omul politic nu este reprezentat ca atare, precum în romanul mai sus amintit, el este uşor recognoscibil într-un alt plan, pe care nu de puţine ori autorul îl discută în analogie cu politicul în romanele sale, anume eroticul, o formă asemănătoare de cucerire, magnetizare şi preluare a puterii. Aşadar, sub tuşa grotescului, imaginea conducătorului politic demn, sclipitor, excepţional de la un capăt la celălalt, a dictatorului etern atotputernic, este răsturnată într-o clipită, sub un joc al forţelor şi al puterii pe care doar un spirit viu, aşezat mereu contra formelor împietrite, îl poate imagina.

Despre armonia operei în totalitatea sa, a romancierului Breban, s-a mai vorbit, în sensul în care, la o lectură responsabilă, în oglindă, romanele îşi vorbesc: teme reluate, problematici obsedante, personaje prototip. Pe romancier îl regăsim în aceeaşi măsură şi în eseurile sale, unde, fără să renunţe total  – în mod autodeclarat – la ipostaza sa de romancier, se reîntoarce la inepuizabilele problematici, recunoscute astăzi de toţi cititorii săi. Un mod de gîndire asumat, o conştiinţă ce funcţionează coerent, legat, în fapt, o lume închegată, o lume particulară, recognoscibilă, ce poartă semnătura Nicolae Breban –  acestea par a fi coordonatele principale. Dar nu trebuie să ne scape şi artificiul pe care autorul ştie să îl utilizeze cu succes, acolo unde rigoarea ştiinţifică impune limite: adoptînd masca aceasta, a romancierului, autorul îşi ia libertatea, de fapt, de a împinge lucrurile cu îndrăzneală pînă acolo unde ştie el că limita evenimenţialului istoric începe să se deschidă încet spre dincolo, spre lumea inepuizabilă a ideilor. Iar de aici începe provocarea pentru cititor!

Revista indexata EBSCO