Apr 26, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Noirde București

 

Cu acest titlu apare o antologie alcătuită de Bogdan Hrib (Editura Tritonic, 2017), o antologie a literaturii de gen de astăzi, dedicată efectiv oraşului Bucureşti. Cu plecare de la faimoasa Serie noir, colecţia celor de la Gallimard, marketingul literar a adus în ultimii ani (de prin 2005 încoace) o puternică re-încărcare a fenomenului: mai cu seamă în S.U.A., în Marea Britanie, în ţările nordice şi apoi şi în cele mai dinspre sudul Europei au început să apară colecţii de gen cuprinzând un anume gen de literatură (Crime, Mystery & thriller). Fenomenul e re-încărcat apoi ca Urban Noir şi cunoaşte un succes rapid în oraşe mari, precum Londra, Shanghai, Boston, Chicago etc. Editorial vorbind, se impune antologia deoarece permite promovarea unor povestiri de gen, scrise de autori mai mult sau mai puţin promovaţi, care sunt cunoscuţi prin relaţia explicită cu imaginarul urban de un anume profil. Noir fiction  de astăzi se desprinde însă de clasicul policier. Societatea, prin toate angrenajele sale (sociale, politice, economice, culturale) nu este „iertată”, fiind adesea văzută la fel de vinovată precum „făptuitorul” care trebuie reţinut legal. Nici investigaţia de natură detectivistică nu mai e ca la Raymond Chandler, să zicem, deoarece în obiectivul naraţiunii se află, în primul rând, cel care e văzut drept victimă, suspect, „făptuitor”, etc. Ce rezultă? O literatură „de gen” detaşată de aceea clasică, puternic marcată stilistic; se preferă stilul alert şi limbajul simplificat (acceptînd doar inserturi de limbaj coroziv acolo unde e cazul, cu puterea de a caracteriza anumite personaje), totuşi, cel mai adesea, accentul fiind pus pe corelaţiile dintre culoare „gri”/ „negru” specifică ambientului social şi actele negative de viol, crimă, misoginism, rasism, fraudă bancară, cu descrieri la înălţime, pentru a se justifica noul gen.

Prin grija lui Bogdan Hrib (în triplă calitate: de iniţiator proiect, de autor şi de editor) fenomenul cuprinde şi oraşul Bucureşti (ca pe alte mari oraşe ale lumii) rezultatul vizibil fiind şi antologia de faţă. Într-un necesar argument, Bogdan Hrib ne arată că „Bucureştiul e un clasor de poveşti şi un malaxor de personalităţi. E un univers cu reguli proprii. Nu neapărat frumos sau curat. Dar eu îmi iubesc oraşul. Şi, mai ales, îl înţeleg. Această antologie e dedicată oraşului meu, ca o speranţă pentru vremuri mai bune, mai cuminţi şi mai culte.”

Antologia de faţă cuprinde 18 povestiri. Cu nişte ani în urmă mai fusese o altă antologie, dedicată literaturii de gen, realizată de George Arion şi Bogdan Hrib, Romania Noir, antologie tradusă în engleză. Volumul de faţă urma să răspundă unei provocări editoriale de anvergură, adică o serie noir dedicată capitalelor lumii. Până la cristalizarea respectivului proiect, a rezultat prezentul volum, cu autori nu obligatoriu rezidenţi bucureşteni dar legaţi spiritual de oraşul de pe Dâmboviţa. Cele 18 povestiri sunt diversificate prin stil şi prin conţinutul de gen, trecînd prin felurite registre: umor, cruzime, parfum de istorie, investigaţii poliţiste aparent clasice, toate reprezentînd însă, caleidoscopic, oglinzi ale Bucureştilor. Încercînd o clasificare a lor, antologatorul le-a împărţit după un criteriu tematic: D-ale poliţiei, Poveştile oraşului, „Detectivi” de Bucureşti, Întîmplări „civile”.

O trecere în revistă a textelor componente se impune, mai cu seamă că diversitatea asigură un grad ridicat de satisfacţie a lecturii. Prima povestire din volum este semnată de Dănuţ Ungureanu, un scriitor care nu mai are nevoie de prezentare, deşi antologatorul  a făcut scurte texte de semnalare a autorilor, într-un stil absolut original (şi captivant). Cîteva zile cu Angel  e un text care le reaminteşte cititorilor fideli atmosfera de cartier, plăcerea descripţiei şi a comentariului sardonic, inserturi lingvistice ce vin în completarea comportamentului unor personaje; în plus, plăcerea de a radiografia un comportament atipic de comisar (acum Irinel Luna) precum şi lansarea unui „topos”: societatea scoate la suprafaţă alţi certaţi cu legea, apăraţi însă de funcţii politice şi de avere. Într-o altă formulă e redactată povestirea lui Daniel Octavian Bejan, Dacă într-o seară, vreun zid, cu accent pus pe o componentă fantastică bine filtrată în interiorul unor investigaţii detectivistice de certă calitate. Michael Hăulică, reputat editor şi scriitor SF/ fantasy, propune acum cititorilor un text intitulat Gîtul din Tei. Începutul povestirii devoalează intenţiilor unui autor atent la provocări stilistice şi de conţinut, adevărat profesionist al genului, ca şi bun cunoscător al literaturii universale, cu care poate coresponda subtil şi inteligent: „Nu, nu era o zi ca oricare alta ziua în care poliţia a găsit un gît de femeie în parcul Tei. Un gît. De femeie.” În Noapte în Gara de Nord, Ştefan D. Guţă descrie o anchetă mai specială, atît prin personajele care o realizează, cît şi prin ineditul cadrului; surpriza finală este, din nou, o revenire la importanţa factorului de putere politică, acel care poate deturna sensul corect al adevărului justiţiar; aşa că dreptatea se face, altfel însă. Antologatorul volumului, Bogdan Hrib, este autorul povestirii Crimă de cartier. Textul, bine articulat narativ şi excelent ca scriitură, este decupat în minisecvenţe epice, avînd rolul de a accelera ritmul celor prezentate; perechea de detectivi (un el şi o ea, descrişi copios în acţiunile specifice investigaţiei poliţiste) contribuie la crearea unui farmec aparte ce vine în completare la trimiterile reuşite spre imaginarul urban bucureştean. Sara, textul lui Daniel Timariu, urmăreşte iţele unei afaceri murdare ce ne introduce în meandrele unei „famiglia” de sorginte bucureşteană, cu toate articulaţiile ce ţin de putere, şi aroganţă de superioritate prin teroare, prin avere, prin relaţii multiple; din nou un cuplu insolit de investigatori, un detectiv aparent de modă veche şi o tînără şcolită din noua generaţie. O poveste „ca în poveşti” se derulează în  Care e visul tău?  de Ligia Enache, o posibilă întoarcere pe dos a visului american şi numai. Bine lucrată, fără stridenţe narativă, povestirea poate căpăta o anvergură extinsă (ca şi alte texte din volum), prin zonele atinse: povestea de succes a tînărului plecat de mulţi ani „afară”, reminiscenţele unei iubiri plasată cu două decenii în urmă, o crimă aparent pasională (urmată de o alta, în final) şi o mulţime de detalii ce ţin de lumea noastră contemporană, nefardată, la un număr semnificativ de ani de la desprinderea de comunism. Horia Gârbea, în Generaţia a treia, uneşte, narativ vorbind, întîmplări şi destine ale unor personaje de gen dintr-o lume mai veche cu cele din zilele noastre, cu reuşite stampe de Bucureşti; deosebită este evocarea cutremurului din 1977, prins în condeiul unui scriitor profesionist: „Voi nu ştiţi ce a fost atunci. Ce spaimă, ce nebunie! Tot oraşul era plin de praful dărîmăturilor. La Rosetti, pe colţ, n-a mai rămas nimic. Un deal de moloz. Alte blocuri atîrnau, rupte ca nişte cutii de carton. Vedeai înăuntru ce mai rămăsese: cîte un pian, tablouri încă agăţate de pereţi. Casata, Scala, Dunărea – jos.” Fantoma din Lacul Morii, textul atît de bine articulat epic şi stilistic de Olga Delia Mateescu, readuce un coeficient de mister şi de fantastic, chichirezul naraţiunii nefiind legat de o intrigă de policier clasic ci, în mod mult mai incitant, de o poveste încurcată cu substrat onomastic, încheiată în coadă de peşte, de altfel, de către un narator bine instruit în tainele meseriei. Bătrîna şi casa, povestirea semnată de Bogdan Teodorescu e un text cu splendide descrieri, tablouri în sine suficiente, dincolo de trama cerută de existenţa de gen a volumului: „Strada se lăţea într-o piaţetă rotundă, în mijlocul căreia, înainte era o statuie a fecioarei, acum pe soclul gol şi ciobit puneau copiii cutii goale de conserve şi le luau la ţintă cu mingii tari de cauciuc sau cu pietre. În jurul statuii, un părculeţ cu bănci, nu multe, patru, vopsite în albastru şi cu un medalion reprezentînd un corb cu crucea în gură, stema Valahiei…”. Petru Berteanu, în Sub vrăbii şi sub mierle realizează un experiment interesant al unei povestiri ce ar putea exista, dacă naratorul-personaj observator ar dori acest lucru; acest amănunt nu exclude însă prezentarea amănuntelor de interes ce privesc o crimă interpretată ca o sinucidere, de o lume total exclusă de narator: „Nu e lumea mea.” Un alt gen de exerciţiu practică Lucia Verona în Cîteva momente din viaţa unui anticar, povestire plină de rafinament artistic, în care evenimentele sunt privite din perspectiva „făptuitorului”, personaj remarcabil, cu multiple feţe: „Rolul de anticar mi se potriveşte. De fapt, mi se potrivesc multe alte roluri. Uneori regret că n-am devenit actor – dar ce altceva sînt? Un actor cu multe roluri, multe chipuri, multe măşti, bun la improvizaţie…” Ultimul rol ar putea să îi fie fatal…iar naraţiunea se joacă şi cu această posibilitate… Tony Mott (pseudonimul literar al Antonetei Galeş) e autoarea povestirii Vin roşu pentru soţul meu, un text în care naraţiunea ne introduce într-o nouă ipostază a „lumii bune”, a noii protipendade de sorginte politică, dezvoltînd afaceri necurate şi crime; elementele sunt decupate din perspectiva personajului aproape sacrificat dar beneficiind de o intervenţie salutară a anchetatorilor. În Poveste de pe Strada Armenească, Teodora Matei construieşte o intrigă ce ar părea să încline spre un mister de origine fantastică; atenţia detectivului pentru amănunte de ordin arhitectonic duce, în cele din urmă, spre rezolvarea unei poveşti urîte ce vine tot din lumea bogaţilor: o poveste cu multe bijuterii şi cu jafurile aferente. Dan Rădoiu, în Trafic de organe, descrie o lume a violenţei (în fapte şi în limbaj) cu o predilecţie pentru o viziune excesiv naturalist, cu inserturi dure la acest nivel (scatologicul este uneori dominant); este textul cel mai dens în ceea ce priveşte descrierea acestei lumi a violenţei (beneficiind de o perspectivă narativă dinspre interior şi nu donspre un investigator sau martor). Anamaria Ionescu propune un interesant pact de mariaj post-divorţ, în care fosta nevasta are grijă, „discret”, de impresariatul opere scriitorului, fost soţ şi creator al unui personaj interesant, Mircea Capşa. Dispariţia unui capitol nesalvat din calculator, în urma unei pene de curent, atrage o mulţime de complicaţii inedite, inteligent speculate pînă la capătul povestirii, mai cu seamă că personajul îşi depăşeşte limitele de „fiinţă de hîrtie”, după cum postulase Roland Barthes. În Întîmplări anodine, Silvia Chindea  realizează un interesant crescendo al unei aventuri ce părea o poveste romantică, finalizată însă tragic, fără ca explicaţiile/ cauze/ motive să aibă relevanţă. Importantă e doar derularea întîmplării, privită prin ochii personajului-narator, pe un fundal de Bucureşti nocturn. Ultima povestire din volum este semnată de Lucian-Dragoş Bogdan şi se intitulează Colţii ascunşi ai oraşului. E o povestire în care personajul îşi declară de la început aversiunea pentru oraşul în care ajunge, în căutarea unei fete pornite în a-şi căuta norocul la oraş. Adevărul despre istoria fetei cuminţi rătăcind într-un oraş plin de capcane însă e crud şi e sintetizat în ultima frază: „Mai devreme sau mai tîrziu, oricine păşea în Bucureşti avea să fie devorat de colţii ascunşi ai oraşului.”

Un volum dens, unitar, în ciuda unor decalaje inerente între autori mai mult decît consacraţi şi cei care se află mai la începuturi; dar forţa volumului nu este deloc ştirbită, dimpotrivă. Aparenta eterogenitate ce s-ar putea crea prin reunirea a 18 autori (implicit a 18 tipuri de scriitură diferită) nu face decît să crească diversitatea transformată în indicator axiologic a unui volum care, realmente, se citeşte cu un grad ridicat de satisfacţie a lecturii.

Revista indexata EBSCO