Apr 26, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Nichita Danilov sau poezia ca reprezentare a dramei sufletului

 

„mişcarea ca întunericul în care zac/ şi mă apăr de propriul meu trup,/ de propria mea moarte”

Convins că numai coborînd în infernul sinelui afli calea divinului, Nichita Danilov îşi are formată o viziune asupra existenţei, expusă în mai multe ocazii. În deschiderea antologiei Uşi în asfinţit (Tipo Moldova, Iaşi, 2014), unde îşi restructurează activitatea poetică pe ideea luptei cu neantul, el susţine că vine pe lumea asta numai o parte din ceea ce sîntem cu adevărat, iar o alta rătăceşte în altă dimensiune, cu nostalgia reintegrării. Între cele două entităţi există însă o corespondenţă secretă, întreţinută de condiţia visării. Iată enunţul: „Şi ce este oare altceva sufletul decît o colivie goală prin care pătrunde duhul creaţiunii?… Între ceea ce există şi ceea ce nu va exista nicicînd, sufletul se află la răscruce de drumuri; cerurile s-au închis şi neantul îl respinge. Căci ceea ce animă trupul se află dincolo de materia vieţii. S-ar putea ca o parte din rămăşiţele noastre nepămînteşti – există şi acestea – să fi rămas dincolo: nu venim cu totul aici, după cum nu venim nici pe totdeauna. O parte din materia noastră sensibilă a rămas dincolo, în nefiinţă, în nonexistenţă; mulţi dintre noi au acolo mai multă substanţă, alţii mai puţină; cu toţii însă posedăm un anumit procent din ceea ce sîntem cu adevărat noi înşine, din ceea ce am fost înainte de a fi. Acea materie sensibilă şi inexistentă ne vorbeşte prin somn, ne trimite semne, ne cheamă spre ea, ne atrage cu forţa unui vîrtej. Chemările sînt cînd mai slabe, cînd mai puternice… şi cu cît devin mai neliniştitoare, mai greu de respins, cu atît cuvintele noastre sînt mai adînci. Cu alte cuvinte, cu cît am lăsat dincolo mai mult din noi, cu atît cunoaşterea noastră e mai profundă”. Care ar fi atunci funcţia poeziei în ecuaţia acestei dualităţi de „sensibilitate” – o parte în neantul de dincolo, tărîmul unei esenţialităţi cu semn negativ, o altă parte în abisul vieţii pe cît de „reale”, pe atît de amăgitoare în trecerea ei? „Poezia nu ne salvează de tentaţia neantului, e de părere autorul Cîmpului negru, ea însă este singura limbă pe care o vorbeşte sufletul” (În chilia autorului).

În altă parte, într-un interviu, îşi explică astfel voluptatea de a scotoci în „negrul” necunoscut al neantului: „Am avut mereu tendinţa de a forţa nota, de a trece dincolo de graniţele raţionalului. Imaginile şi metaforele cu ajutorul cărora am încercat să sondez realitatea imediată m-au ajutat să ajung într-un spaţiu vecin cu divinitatea (!!). Probabil subconştientul meu tinde să trăiască într-o lume ideală” (Capete de rînd, p. 356). O amintire a sa din copilărie denotă un iconoclast precoce, degajat de dogme, intuind în cheie ludică creştinismul primitiv: „Împreună cu un prieten, Grişa, improvizam în spatele casei, pe malul unui pîrîiaş, un altar şi refăceam ceremonialul. Străchini vechi şi oale ruginite ne serveau drept clopote, iar crengile înflorite de mălin drept sfeşnice şi candelabre. Biserica era o salcie pletoasă, icoanele – frunzele de brusture, iar lumînările, clopoţeii şi narcisele culese în grădină. El fiind cu un an mai mare decît mine, juca rolul preotului, iar eu eram pe rînd dascăl şi pălimar. Înarmaţi cu cădelniţe confecţionate din cutii de conserve procurate de la garnizoană, umblam tămîind copacii şi tufele de zmeură… Grişa ştia toată liturghia pe de rost, o îngîna uşor pe nas, imitînd vocea preotului… După slujbă, înjghebam şi un mic praznic de la care nu lipseau sărmăluţele şi vinul… La praznic participau şi enoriaşii noştri plămădiţi din lut. Dacă slujbele de la biserică ne plictiseau, cele improvizate de noi ne distrau peste măsură..” (Arta percepută ca joc – o mărturisire). Spectacolul e teribil prin simplitate, fără să sfideze credinţa, ci modul ei ceremonios de manifestare.

Fără să fi parcurs cu atenţie aceste pasaje, ne-ar fi fost să înţelegem mai greu ori superficial poezia daniloviană, care odată cu volumul Mirele orb (Junimea, 1995) produce o ruptură, se desprinde nodal de tematica anterioară a obîrşiilor şi de textualismul parabolic, angajîndu-se într-un vizionarism sapienţial şi speculativ, al reprezentării dramei sufletului, călător în două lumi, inducînd pe cale onirică ceva din „rămăşiţele” transcendente, lăsate în urmă, în deşertul idealităţii. Poezia sa intră într-o etapă mai ambiţioasă, devine gravă, reflexivă, în căutarea stărilor agonice, construind iar şi iar imaginea sufletului bîntuit de furtuni fiinţiale: „mişcarea ca o casă fără uşi şi fără ferestre/ în care locuieşte vîntul stării noastre de a fi/ mişcarea ca un acoperiş smuls de lună/ şi mişcarea ca un horn prin care pătrunzi// înăuntrul propriului tău eu/ mişcare ca un pod peste un rîu/ sub care vuieşte apa/ şi mişcarea ca o apă// clipocind în întunericul nopţii dintîi/ mişcarea învîrtindu-se în cercuri/ strîngîndu-se în sine însăşi/ şi îndepărtîndu-se de sine însăşi..” (Elegie). Cum vedem, discursul se avîntă pe o cale iniţiatică, vrea să clarifice starea amfibie a „casei” lăuntrului adînc şi o face într-un mod anti-orfic, oracular, transcriind pur şi simplu mărturiile „orbului” anonim care, în orbirea lui autoreferenţială, „se îndepărtează de acea lumină care e Domnul” şi îşi vede doar de inerţia sa dureroasă: „Scara spirituală pe care sufletul urcă spre înalta cunoaştere are porţiuni rupte, trepte care nu există sau pe care urcîndu-le alţii le-au făcut să se prăbuşească sub greutatea necunoaşterii lor. Pentru a ajunge la adevăr nu e nevoie numai de forţa minţii, ci şi de credinţa că dincolo de ceea ce nu există, există o existenţă care suplineşte nonexistenţa şi că aceasta nu este decît o treaptă dintr-un şir întreg de trepte ce duc spre lumină” (Propoziţii. Parabola orbilor).

 

„Umbrele voastre le adun în snopi/ şi le îngrămădesc în hambare/ vom coborî cît mai sus”

Se insinuează aici un neo-bogomilism, desprins din versantul fictiv-rubliovian la care poetul lucrase în prima sa perioadă a creaţiei. Sufletul ar fi purtătorul propriei desăvîrşiri, îşi are propria strălucire lipsită de misionarism sau destinare, cum ne-am iluzionat să credem. Nimic altceva! Ceea ce părea o mică erezie prinde contur mai clar, se amplifică în ecou rebel: „Cînd îţi piepteni părul sau cînd îţi netezeşti barba, nu murmura rugăciuni nici pentru Cel de sus, nici pentru Cel de jos, căci oglinda lor eşti tu”. Şi mai departe: „Fabrică de icoane au devenit bisericile. Dumnezeu le-a părăsit de mult sau poate că nici n-a intrat vreodată acolo. Le-a ocolit cu teamă, aşa cum un suflet curat ocoleşte cu grijă un loc rău famat” (id.). E momentul să ne amintim de asemenea de surpriza produsă în rîndul „generaţiei” de poemul Invocaţie, din Deasupra lucrurilor, neantul (1990), cu mesajul maturizării optzecismului, al trecerii sale spre un discurs de interogaţie metafizică: „Tată al micilor şi tată al marilor lucruri/ tată ce hohoteşti sub pămînt/ şi tată ce rîzi în ceruri/ tată de pretutindeni şi tată de nicăieri// Tată al focului şi tată al apei/ tată al norilor şi tată al vîntului/ tată al răsăritului şi tată al apusului/ tată al luminii şi tată al întunericului/ tată de dedesubt şi tată de deasupra/ tată al nimicului/ şi tată al Totului!// …Singuri în faţa morţii/cumplit de singuri/ nici nu ne naştem, nici nu murim!” Asemenea versuri nu sînt ocazionale şi atestă o conştiinţă bine articulată în semnificarea sufletului şi sensul existenţei.

Cărţile recente focalizează cîteva simboluri uzuale – cameră, beznă, umbră, oglindă, cuvînt, liniştea absolută –, cu ajutorul cărora imaginarul îşi construieşte universul scriptural, privind anxios spre lumea trăirii şi spre tenebre. Concomitenţa acestor două planuri face ca poezia să înainteze în revelaţie, să afle, să descopere, să „supună” imaginile stranii care o bîntuie. În Centura de castitate (2007), „camera ascunsă” a sufletului apare ca un spaţiu al halucinării, în care uşile fug cu strigăte în gol, încăperile se rătăcesc unele în altele „ca într-un labirint”, sau bocesc în genunchi, cuprinse de glasuri ciudate care „se rostogolesc/ ca nişte grăunţe în întuneric”. Poetul nu recurge la grotesc, la tuşe groase sau efecte „tari”, abulice, ci se ia în serios în postura de clar-văzător şi-şi expune frust visurile, ca pe nişte vedenii sau latenţe confuze, desprinse dintr-un imens vuiet-vacarm universal, greu de înţeles şi de tîlcuit: „Şi atunci am văzut rotindu-se faţa mea în afara şi înlăuntrul meu, o faţă cu mulţi ochi şi mai multe guri, care-mi vorbeau în mai multe limbi deodată./ Ceea ce spuneau nu auzeam, căci la fiecare silabă, la fiecare cuvînt se stîrnea vîntul…/ Apoi am văzut la o margine a pămîntului – drept şi rotund ca un blid de aramă – o mulţime de bărbaţi întinşi pe nisip şi la o altă margine o mulţime de femei ţipînd în chinurile facerii…/ Toţi urlau, toţi ţipau de durere sau spaimă…/ Aplecîndu-mă ca să privesc lăuntrul acestui vîrtej sau urlet, am simţit deodată că sînt întors pe dos ca un sac de liniştea ce se ridica acolo… Am fost cuprins de o spaimă rece, simţind cum tot lăuntrul meu răbufneşte ca o apă… Nu aveam înveliş şi eram cu viscerele goale, simţind din plin frigul nopţii. Creierul era ca un cerc în jurul căruia pendulau constelaţiile. Stomacul mi se strînsese ca un pumn deasupra craniului vid..” (Faţa lăuntrică); sau: „Am văzut gînduri (umede) întinse/ pe sîrma ghimpată/ unele semănau cu nişte zdrenţe/ altele aduceau cu nişte bucăţi de carne..” (Sîrmă ghimpată).

E vorba în definitiv de energia spiritului, care vine dintr-o vocaţie introspectivă, autoanalitică, dar mai ales dintr-o aviditate ficţională conectată la filonul fantezist, lăsat să erupă năvalnic, fără baiere. De văzut în acest sens şi proza lui Nichita Danilov, unde se manifestă acelaşi exces de lavă onirică, venită dintr-un subconştient puternic instigat. Aflăm, de pildă, în romanele aceleiaşi perioade, Tălpi. Şotronul (2004) sau Locomotiva Noiman (2008), personaje de ospiciu care prelungesc idei din paginile de poezie, dînd vag impresia că le parodiază: „Bikinski mort ar fi trebuit să-l plîngă pe Bikinski rămas în viaţă, fapt de care pictorul era conştient. În fond, un Bikinski mort era de două ori mai fericit decît unul viu… Mergînd în fiecare zi desculţ pe şosea, tălpile sale s-ar fi tocit. Dar oare a cîta parte reprezenta drumul parcurs în viaţă, faţă de drumul pe care aveau să-l parcurgă tălpile pictorului în eternitate, pentru a ajunge în faţa Dumnezeului său şi a adevărului etern? Drumul în viaţă, oricît de lung şi de plin de greutăţi ar fi fost, era un mezelic (sic!) faţă de drumul pe care sufletul lui Bikinski urma să-l străbată spre a se întîlni cu Domnul..” (v. Şotronul, p 13-14). Proza acestui autor se bizuie nu pe naraţiune captivantă, nici nu se întîmplă mare lucru în romanele sale de bizarerie urmuziană, ci pe crearea de personaje cu încărcătură fantasmagorică şi de mare calibru insolit.

 

„întuneric al meu/ şi al tuturor lumilor/ disperare de-a putea sau a nu putea fi”

Şi în Centura de castitate întîlnim un asemenea personaj meditativ şi înţelept, călugărul nonagenar „cu ochii veştezi” Feofan (!), pus să filozofeze, în chilia lui de schivnic pe seama neantului, abia scoţînd capul din ceaslov şi rugăciune, cu spaima golului suprem: „Înainte de a ne cufunda în somn, ni se relevă Conştiinţa, Marea conştiinţă universală./ Din ea se desprind mici bucăţele (sic!) de moloz: conştiinţele individuale. Mici picături de neant care în momentul gestaţiei (sau poate cu mult timp înainte), pătrund în organism. Din contopirea acestor două picături supuse legii hazardului, iau naştere fiinţele şi lucrurile. Neantul conţine dorinţă. Stetea de a fi.// Dorinţa e atît de acută, încît picăturile ce palpită sînt capabile să străbată întreg universul pentru a se întîlni.// Voinţa şi dorinţa se uzează în timp. Se degradează.// Atunci, în locul dorinţei de a fi apare dorinţa de repaos. Atunci golul existent se prăbuşeşte în golul inexistent. Are loc aici, adică acolo, o germinaţie./ Moartea naşte o nouă viaţă şi o nouă moarte…// În momentul despărţirii de trup, bucăţica de neant, suma celor două neanturi ce s-au întîlnit, spiritul, conştiinţa individuală, se înalţă spre cea universală…// Ce ne-a fost dat să aflăm am aflat. Ce nu, nu… Din nimic în nimic. Pentru a reîntregi ce? Golul?/ Care gol?/ Golul suprem” (Feofan. Înălţare). Iar în altă parte găsim aceeaşi manieră a unui profetism laic, amintind de un pasaj cunoscut din Mihai Ursachi: „Există undeva/ un corp tăcut în univers/ a cărui greutate/ adăugată la a ta/ dă suma zero…// Acolo sufletul tău –/ spun înţelepţii –/ va vieţui după moarte…/ Lipsa de materie a lui/ va deveni materie/ pentru un alt trup/ aidoma celui al tău.// Monedă de schimb/ (faţă şi reversul) pentru altul..” (Corp).

Drămuitor de neant într-un univers presărat de „picături” fiinţiale, Danilov stă cu gîndul la asceţii pitagoreici ai lui Mihai Ursachi, modelul său statornic, deşi starea de abstract robust, impus prin fluxul vizionar, practicată de urmaş, este mai fortificată, mai densă, dar şi mai despovărată estetic faţă de creatorul lui Aspasio. Faţă de acela, Feofan e mai frust, mai… nocturn în spuse, retorta expunerii lui produce o altfel de unitate faţă de cea creştină: neant şi materie; unde neantul este cel care face să „pătrundă” în om „molozul” Conştiinţei universale. Nu lumina, ci întunericul germinează! Sau „noaptea luminii”, cum cuvînta Magistrul. Să fie vorba aici de o difuză revoltă metafizică, într-o chestiune care a pus la încercare gnoseologia? Dar în poezie, nu trebuie căutat adevărul unor asemenea ipoteze, ci misterul pe care ele îl emană. Ermitul nostru poate exclama, la vreme de criză, precum acela al lui Pierre Emmanuel, din Babel (1952): „Dieu en moi n’a point peur de la mort: Il a sur elle créance de mon îme..” (În mine Dumnezeu nu se teme deloc de moarte: El are asupra ei credinţa din sufletul meu.). Altfel zis, ne trec multe prin cap, însă Dumnezeu rămîne acelaşi. Imaginarul lui Nichita se avîntă în patetica sa aventură spre esenţial, lăsînd în urmă lumea fenomenală, în numele unui precept unic pe care îl urmează pînă la istovire: „Sufletul a părăsit/ atît de mult trupul/ încît ajuns la marginea/ acoperişului lumii,/ stă cu ochii aţintiţi/ în gol şi aşteaptă/ ca golul să se umple de timp/ şi timpul să se umple de ape/ care să-l poarte înapoi/ spre marginea unde sufletele/ se întrupează/ îndoindu-şi degetele subţiri/ numără clipele/ oarbe ce gonesc înapoi/ spre lumină…/ totul e gol/ totul e surd/ totul e orb/ asemenea umbrei/ ce învăluie trupul..” (Feofan. Golul). Călătoria, plutirea spre locul marelui miracol, undeva, la capătul necuprinsului, se consumă sub semnul obiectivării, căci totul se pierde în vidul unui crez soteriologic eşuat.

 

„strada Kanta potopită de flori şi coroane/ se învîrtea odată cu mine”

Chipuri care îşi pierd conturul şi personaje umbroase populează volumul Imagini de pe strada Kanta (Tracus Arte, 2011), unde registrul expresiv se lărgeşte. Poezia nu se duce spre cotidian, spre pitoresc, cum sugerează titlul, ci se menţine în modalitatea sa combinatorie, vecină cu suprarealismul, purtînd eul înăuntrul şi în afara sa. Strada K(C)anta a Iaşului recent, prelungire a legendarei mahalale Păcurari, n-are nimic glorios în ea, în afară de înălţimea unor blocuri şi numele provenit se pare din prescurtarea unui Cantacuzin care ar fi locuit cîndva pe aici. Cum se întîmplă adesea în lumea lui Danilov, străzile se „ţin” scai după autor, îl animă, îi revarsă în preajmă trupuri anonime, capete răzleţe, felinare, maşini, tomberoane, saci de moloz, manechine, haite de cîini vagabonzi, uniforme lăsate în bătaia vîntului. Scena cu căutătorul de gunoaie, în costum şi cravată de la second hand, cu ochelari fumurii, citind Critica raţiunii pure, scoasă dintr-un tomberon, cu paginile umede, murdare de noroi, aduce aminte de zilele glorioase ale ironiei optzeciste – numai că vremurile s-au schimbat, iar societatea de consum face acum cu ochiul neantului dominator: „Învăluit în noroi de praf ca de făină,/ el stă imperturbabil, silabisind/ aceleaşi pagini acoperite de un strat de mîzgă…/ Îl aud zicînd cu voce gîjîită:/ «Numesc transcendental/ orice cunoaştere…»/…/ bolboroseşte cu glas grav căutătorul,/ după care adaugă: «Şi totuşi, de ce/ Kant nu vorbeşte de înălţare,/ ci de prăbuşire, odată ce/ menirea raţiunii e să menţină în echilibru,/ a priori sau a posteriori, omul?»” După care nevoiaşul scoate din geantă cîteva foi din Pateric, evocînd pilda cu avva Antonie care n-a fost sfîşiat de fiare cînd s-a înfăşurat cu bucăţi de carne luate din locul unde se hrăneau duşmanii lui, demonii. „Cîinii nuntesc cînd vin în mijlocul lor..”. Ce să zicem? Binele (sau „înălţarea”) depăşeşte meleagul răului cu fragila raţiune, pierdută între deşeuri…

Într-un alt poem găsim o siluetă umană în agonie, „agăţată de cabluri”, la înălţime, de unde se vede Iaşul cu colinele sale, cu Turnul Goliei, Palatul şi Eternitatea. Ce poate gîndi acolo bietul om, răpus de înalta tensiune? „Voi încerca să dezleg singur/ nodurile cu care sufletul mi-a fost/ legat de acest trup,/ prin intermediul raţiunii”. Se desparte de o lume pustie, în care îşi caută obsesiv chipul lăuntric: „Am privit din nou sub mine/ şi am văzut aceleaşi chipuri/ cum se clatină încet ca într-o apă stătută,/ luînd forma unor boturi de cîine,/ apoi forme din ce în ce mai abstracte,/ reduse la linii şi puncte/ am privit atent fiecare chip/ în care eram reflectat şi se reflecta în mine..”. Prăbuşit din înalt, dus într-o prelată spre a fi îngropat în nisip, îşi aude prietenii comentînd: „Dacă omul nu e stăpîn pe sufletul său,/ atunci cum l-ar putea ajuta Domnul?!/ Au rîs şi au adăugat: E vînăt…/ Ba nu, e negru ca tăciunele./ Din pricina golului, din pricina vidului ce şi-a găsit/ sălaş înlăuntrul său… Au făcut cerc/ în jurul meu şi au început să danseze şi să cînte cîntece deocheate..”. Îşi revine din electrocutare, în mijlocul unui vacarm burlesc, atunci cînd salvatorii îl conectrează la o sursă de întuneric, de neant! Chiar aşa, neant la butelie, din cel mai bun care învie trupul: „apoi au făcut o coroană de sîrmă şi mi-au pus-o pe frunte,/ au prins-o de cabluri şi m-au conectat la baterii./ Şi am văzut atunci din nou vidul adunîndu-se în jurul meu/ şi luînd forma unei haite de cîini luminoase…/ Am simţit cum pătrunde din nou întunericul în mine/ şi am început să-mi mişc ca o momîie braţele/ şi să cînt..” (Stîlpi de înaltă tensiune). Poemele fictive de acest fel, cu pasaje fruste şi lungimi redundante, întreţin febra metafizică a poetului, producătoare de vedenii. Nu sînt cele mai reuşite din cariera sa, poate din cauza materialelor compozite, poate din cauza unei stilistici prea lucide, care nu dă voie imaginii să se desfăşoare în voie.

Cu fratele Daniel, tînăr călugăr, din secţiunea Uşi închise, e o altă poveste – în chilia lui, el vorbeşte cu umbra de pe perete, aidoma lui Dionis, personajul  eminescian: „Cîte picături de apă şi cîte de vin/ trebuie să bea un călugăr/ ca să nu i se usuce sufletul?/ Cît bea o pasăre/ dacă vrea să fie ca pasărea/ sau să bea ca peştele,/ dacă vrea să fie ca peştele,/ i-a răspuns acesta” (Apus). Fără să recurgă la tîrguieli oneroase, ca Peter Schlemiehl, personajul lui Chamisso, mai vrea să ştie cum se vede omul din lumea umbrelor. I se răspunde: „Nici tu pentru mine/ nu exişti. În lumea mea/ nu eşti decît o umbră, o părere” (Umbra). Nu puteau să-i scape monahului Daniel cearta cu pietrele pustiului: „Sînt fratele vostru mai mare/ din pustiul Sketis, zicea el,/ şi acum am venit să mă aşez/ lîngă voi, ca să mă umplu de tăcere..” (Pietre); sau tema serialităţii creaţiei, a „ordinii” în plăsmuirea gîndului scăpat din întunericul universal, de la Ferapont cetire: „Dar dacă eu am fost/ plămădit de gîndul cuiva mult mai presus de mine,/ poate că acesta, la rîndu-i,/ e plămădit în gîndul altcuiva, mult mai preus de el,/ dar care, ca şi mine, s-a oprit/ la un colţ de stradă pentru a-şi găsi răspuns la o întrebare./ «Dar umbra al cărei trup/ e sufletul ce se pregăteşte/ să se risipească în lumină?»” (Gînduri).

Meşter în scene de gen, Danilov surprinde umilitatea fiinţei, instinctul ei retractil, de însingurare, de activism suprimat, tocmai atunci cînd victoria socializării şi a colectivismului e clamată cît mai strident – omul desprins de toxina concretului, abandonat între două neanturi străine lui. Ruptura, experienţa excluderii, voluptatea ascezei – teme intrate adînc în ţesutul liric – denotă o spiritualizare narcisiacă, impusă virtuos mai ales cînd beneficiază de pigmentul vitalist al melancoliei: „Cu două ore înainte de slujba de seară/ cînd toaca se legăna încă liniştită/ în vîntul stîrnit de septembrie/ tînărul frate Daniel/ spală mai întîi podelele chiliei sale…/ apoi îmbrăcîndu-şi veşmintele ţesute/ de frunze de tei şi frunze de mesteacăn/ chema cu voce stinsă/ păsările cerului şi lighioanele pămîntului/ care ieşeau din vizuini/ şi din găuri mari şi mici/ unele se tîrau pe pămînt/ năpădindu-i umerii şi picioarele/ altele se risipeau în cele patru zări/ împrăştiindu-i gîndurile/ peste iarba adumbrită de rouă/ şi peste copacii adormiţi…/ pe crengile cărora/ adormeau gîndurile lui/ ca nişte păsări de seară” (Suflete înnoptate). Undele de revoltă în faţa ruinei ontologice se alătură sentimentului deşertăciunii şi vacuităţii: „Zac înăuntrul meu gol,/ cu desăvîrşire gol,/ şi aştept ca prin uşa deschisă spre deşert/ să se topească bezna ca o lumînare..” (Deşert).

Sînt pasaje de atitudine „decadentă”, semne ale unei ere a pustiului, în care umbrele decorporalizează străzile şi incintele. În utopia lui neagră, Nichita vede peste tot în jurul lui umbre şi suflete rătăcite; el crede neabătut că regnul umbrelor ia încet-încet locul umanităţii, o devoră, o suprimă şi o va substitui curînd: „Trup căzut/ pradă propriei umbre/ pătrunzînd prin uşi/ prin ferestre văzute şi nevăzute…/ asemenea unui stol întunecat/ de corbi sau de vulturi/ atras de mirosul/ de sînge şi cadavru” (Trup); „sufletul/ îşi înconjoară trupul/ ca un păienjeniş de riduri/ pe care sclipesc/ bobiţe de sînge şi rouă..” (Păienjeniş); „Ei (strămoşii?, n. ns.) îşi făceau simţită prezenţa în umbră: în faţă nu i se arătaseră niciodată..”.; „…să pot auzi tăcerea/ pe care o lasă în urmă/ sufletele care vin/ şi cele care pleacă pe ultimul lor drum..” (Lumina pe care o lasă sufletele). Sufletul nu e rupt din rai, ci dintr-un deşert rugos: „Dacă vrei să te mîntuieşti/ trebuie să te călăuzeşti după următoarea poruncă:/ Fugi cît mai departe de oameni,/ îndepărtează-te de ei şi de tine însuţi/ ascunde-te în pustiul din tine,/ cît mai adînc..” (Apus). Insolitul volum dedicat străzii Kanta poate fi considerat unul de clarificare a ideilor, poezia fiind însoţitoarea şi martora fluxului meditativ.

 

„semeni cu un mormînt umblător/ care hoinăreşte/ de ici-colo, noaptea, pe străzi”

Recviem pentru ţara pierdută (2016) continuă filonul deschis în plan vizionar şi speculativ, cu interes pînă la monotonie pentru semnificarea umbrei („Îmi leagăn singur umbra/ ca pe-o păpuşă de ceară..”; „Trec mereu graniţa dintre/ lucruri şi umbre”; „Noaptea cînd se şterg/ diferenţele dintre lucruri şi umbre/ dintre aparenţă şi esenţă..”.; „Umbre, umbre de morţi/ stăteau rezemate de zidul umed al casei”) şi a sufletului („Mi se perindă prin faţă oameni care ţin/ ca pe o statuetă de plastilină/ propriul lor suflet în buzunar”; „se înălţau spre cer/ odată cu umbrele sufletelor noastre”). Noutatea volumului se referă însă la „ţara pierdută” sau „ţara noastră din cer”, pentru care un poem inventează o corvoadă alegorică sau poate un ritual – acela de a căra bulgări de pămînt dintr-un loc în altul, dintr-o ţară în alta, gest ce ar sugera transportul în absolut a prafului divin pe care îl duce cu sine sufletul la reîntoarcerea în „dincolo-ul somnului” (ca să păstrăm tenta blagiană a textului): „Cărînd saci de pămînt dintr-o parte/ în alta refăceam ţara noastră din vis,/ ţara noastră pierdută, pe care duşmanii noştri/ nevăzuţi ne-o traseră de sub picioare/ ca pe un preş, transformînd spinările noastre/ în cîrpe, în mopuri de şters murdăria şi praful;/ cărînd pămînt cu sacii şi pumnii/ le arătăm copiilor noştri,/ celor născuţi şi celor nenăscuţi încă,/ calea cea dreaptă ce duce spre lumină…/ reuşisem să-i îmblînzim încetul cu încetul/ pe duşmanii noştri/ ce-şi făceau simţită prezenţa în umbră..”. Greu de aflat la ce se referă „duşmanii din umbră”, dacă ei sînt demonii care fac să rătăcească îndelung sufletele, sau pur şi simplu trupurile greoaie care încurcă derularea trudnicei pătimiri. Danilov inventează tot felul de canoane ingenioase: căutarea morţilor de sub pat, fugărirea umbrelor pe stradă, evadarea din casă pe geam, în miez de noapte, dialogul cu adierile de vînt, la vînătoare de nori, mersul în fiecare luni seara în cimitir, la mormîntul „maestrului” etc. Poezia sa a devenit încifrată, meditativă, discret manieristă. Discursul nu vizează parabolicul, ci apelează la alegorie, caută argumente la veghea în imediat, pentru a face credibile schela gîndirii şi efortul revelativ.

Interesat de transmutaţie, eul liric se închipuie a porni din camera sufletului, colindînd incinte, cu senzaţia că oglindeşte multiplicarea unor chipuri pe care le-a mai zărit cîndva: „Camera mea era compusă/ din mai multe camere/ uşa din mai multe uşi/ umbra din mai multe umbre/ mîna din mai multe mîini.// Cu una deschideam/ cu alta închideam uşile ce se căscau în faţa mea;/ rămîneam nemişcat/ în acelaşi loc, rotindu-mă mereu,/ şi totuşi colindam nenumărate străzi,/ întîlneam mereu oameni/ pe care îi mai întîlnisem cîndva:/ feţe pe care le întrezărisem/ într-un alt timp,/ umeri şi picioare şi guri..”. Din acest vertij, crede poetul, se desprinde faţa arhetipală pierdută: „abia atunci mi-am văzut chipul/ adevărat răsfrînt de alte chipuri/ prelingîndu-se tăcut pe sub uşi,/ din patria noastră din cer/ sore patria noastră pierdută” (Chipul sublim). Efectul de multiplicare în atemporal şi aspaţial e un fel de a exclude biografismul, de a merge împotriva autoreferenţialului adesea impudic – moda în vigoare – şi de asumare a unei căi ocult-regresive de recuperare a stării originare. O utopie care captează halucinaţia spiritului, în condiţiile în care sufletul nu mai este locul privilegiat, centrul de coeziune a fiinţei primare, ci casă pustie, bătută de furtunile şi spaimele cotidiene. Spunea Albert Béguin că „universul unui individ sau al unui secol este după chipul şi asemănarea spiritului nostru: unitatea lui nu există decît pentru acela care crede în propria sa unitate” (v. Sufletul romantic şi visul, 1970, p. 78). Or, pentru omul noului mileniu, această unitate s-a spart cu totul, distanţa între spirit şi suflet fiind mereu mai crescută, ba iremediabil pierdută. O atestă aventura lui Nichita Danilov, care prin poezie îşi consolidează o mistică a sa, hrănită din certitudinea asemănării noastre, în ceea ce avem mai profund, cu o realitate misterioasă care ne depăşeşte cu totul orgoliul cutezător, devenind în cele din urmă supremă umilinţă în faţa necunoscutului. Ţara sa finală, identitatea esenţială care adună la ea emanaţiile Totului anonim, pare destinaţia unui flux cosmic cuprins de condiţia divinului: „Ţară acoperită de întuneric/ în care strălucesc palid sufletele răsărite din beznă;/ în jurul lor se învîrt alte suflete,/ rotindu-se de la stînga la dreapta şi înapoi/ într-o mişcare continuă/ pe care n-o poate opri decît/ răsuflarea altor suflete iţite din beznă” (Beznă).

Meditaţii la început de mileniu, oglindind melancolia vanităţii într-o lume a haosului şi incertitudinii, cărţile recente de poezie ale lui Nichita Danilov vin cu mărturii contemplative despre un sens superior dat existenţei, cu izbăvirea ce va să vină.

 

Revista indexata EBSCO