Apr 26, 2018

Posted by in Proza

Caliopia TOCALĂ – Năluca

 

Te-ai eliberat de iluzii, ai reuşit să controlezi spaţiul şi să îmblînzeşti timpul, dar există cineva care scapă controlului: tu însăţi. În tine, iubito, sînt două fiinţe, o fiinţă de zi şi una de noapte, una de partea vieţii, cealaltă de partea morţii. Ce începe bine una, sfîrşeşte prost cealaltă. Una iubeşte, cealaltă urăşte. Mai mult: cea care urăşte, nu urăşte numai ce prima iubeşte, ci, în primul rînd, pe ea, tocmai fiindcă iubeşte. Aceasta, iubito, să fii convinsă, îţi joacă tot timpul viaţa la ruletă. Din cauza ei, ai ratat copilăria, adolescenţa şi tinereţea, ai ratat iubirile şi eşti pe punctul să ratezi totul. Năluca… Cum cine este Năluca? Cea din tine, despre care-ţi vorbesc. Năluca te va distruge, dacă nu te trezeşti. Desigur, ţi se pare că exagerez, dacă nu că mă înşel de-a dreptul. Ce vină să aibă ea, îţi spui, că nimeni nu şi-a dorit să se nască, şi că fraţii mai mari şi chiar tatăl îi strigau în faţă: urîto, urîto, şi ea, fragilă, cu genunchi tremurători, de lapte, alerga să se ascundă în spatele casei, niciodată în grădină, fiindcă în grădină se aflau paparudele din vie, care de bună seamă că erau acolo ca s-o urmărească şi s-o prindă, ca s-o ducă înapoi, în ţara lor, vecină cu a diavolilor, cu care erau rude îndepărtate, căci ea evadase şi acum era o fugară şi împăratul paparudelor, care-şi avea sălaşul, era ea convinsă, în uriaşa groapă părăsită de la marginea satului, de unde oamenii scoseseră lut pentru pereţii caselor, căci de acolo izbucneau uneori urlete groaznice ce cutremurau copacii de pe uliţe şi înspăimîntau animalele din curţi, prin urmare împăratul paparudelor îşi trimisese oastea s-o caute, s-o captureze, ca apoi s-o pedepsească pentru curajul de a abandona, de a trăda specia, de a se transforma într-o fetiţă care se ascunde printre oameni, aşa-numiţii fraţi mai mari şi femeia şi bărbatul pretinşi mamă şi tată, ei înşişi suspicioşi în privinţa adevăratei ei identităţi şi intrigaţi de apariţia în grădină a făpturilor acelora ciudate, cu trupuri din bucăţi de lemn, cap de dovleac, cu păr de mătase de porumb, cu găuri şuierătoare cînd bătea vîntul în loc de ochi, cu nas de cărbune, dinţi din pietricele şi picioare din beţe; cum să nu-i fie ei ostili… şi uneori să-i strige în faţă, aproape cu ură: urîto, urîto sau: vei muri în curînd, nu vei mai trăi mult, maiugo, cum i-a spus Călin, cel mai mare dintre băieţi, de parcă ar fi ştiut cine este ea şi că va fi prinsă şi împăratul paparudelor o va condamna la moarte, o dată pentru fugă şi trădare şi a doua oară pentru refuzul de a se căsători, prinţesă fiind, cu fiul mai mare al împăratului diavolilor, care era urît din cale-afară, cocoşat, cu solzii şirei spinării ieşiţi prin piele, cu braţe mai lungi decît picioarele şi terminate cu gheare de fier pline de rugină, cu un cap aproape cubic acoperit cu un strat de smoală în loc de păr, ce se topea şi se scurgea pe faţă în zilele călduroase; cum să se mărite ea cu o asemenea arătare?

Situaţia mea, aveai să mărturiseşti peste ani, într-o confesiune făcută primului tău iubit, încredinţată apoi caietului albastru, primul din seria celor trei, al doilea, verde şi ultimul, roşu, în care, de la un timp, ai început să-ţi redactezi amintirile, situaţia mea era neînchipuit de dramatică. Şi paparudele, şi oamenii din jurul meu erau o continuă ameninţare. Pe deasupra, nu-mi era deloc clar ce urma să se întîmple cu mine, ce urma să devin. Aşteptam pe cineva, nedefinit, dar am admis că din cer, să vină, ca să-mi lumineze calea, să-mi asigure protecţia, să-mi fie prieten…în sfîrşit, să se deschidă cerul pentru mine. Ceilalţi erau străini, pentru că erau oameni, eu nu eram om, fusesem cu siguranţă prinţesă paparudă, dar acum ce eram şi, mai ales, ce deveneam, pentru că observasem că trupul meu creştea, se înălţa. Cît de mult trebuia să crească, se putea să ajungă pînă la cer? Dacă da, al cărei fiinţe ar fi fost? Stăteam acolo, în spatele casei, printre ferigi, urzici şi tufe de lăptucă, leuştean şi spanac şi-mi puneam fel de fel de întrebări la care nu reuşeam să dau un răspuns, în timp ce-mi pipăiam trupul, să nu cumva să se fi transformat în altceva fără să-mi dau seama, îmi verificam părul, să văd daca mai era din mătase de porumb, semn clar al lumii de unde veneam şi-mi măsuram cu palma braţele, picioarele şi întreg trupul, urmărindu-le ritmul de creştere. Este evident că fetiţa, care am fost, construia scenarii imaginare ,înlocuind în mare parte realitatea, dar nu mi-am explicat niciodată de ce, spre deosebire de ale altor copii, ele erau primejdioase, traumatizante, obligînd mica făptură să stea la pîndă continuu. Copilăria a fost pentru ea locul, timpul şi prilejul unei singurătăţi de neimaginat şi ale unui supradimensionat sentiment al pericolului. Lumea înconjurătoare era compusă din formele materiale, atît de multe şi de diverse, ale unui singur conţinut: ameninţarea fiinţei mele.

Cel aşteptat să vină din cer întîrzia să-şi facă apariţia. Poate venea atît de departe, încît era nevoie să treacă mult timp pînă să ajungă la mine. Refuzam ideea că nu mă văzuse sau că starea mea i-ar fi fost indiferentă. Cît priveşte punerea în discuţie a existenţei sale, aici eram fermă: era imposibil să nu existe. Într-o bună zi, la amiază, sub un cer acoperit, părea că pe jumătate de soare, l-am văzut. A intrat în raza mea vizuală prin partea din dreapta a soarelui. Avea o asemenea viteză, încît pletele şi pelerina, cu care era acoperit, fîlfîiau vibrînd cu putere, iar aerul înfricoşat nu mai avea timp să se retragă din calea lui şi, sfîşiat, urla de durere, atît de tare, încît eu îmi acoperisem urechile cu palmele, de frică să nu surzesc, îl priveam fascinată. Cîteodată, îi apăreau în faţă mănunchiuri groase de raze şi el le reteza cu tăişul aripilor devenite secere, le arunca în spate unele peste altele şi ele se aşezau în căpiţe de lumină asemănătoare cu cele de fîn. Deodată, nu l-am mai văzut, fiindcă, pe neaşteptate, cerul s-a acoperit de nori, atît de negri şi groşi, încît m-am temut că el nu-i va putea străpunge şi atunci, cum norii erau joşi, am hotărît să mă caţăr într-unul dintre cei doi plopi care străjuiau poarta de intrare în grădină, să ajung la nori, ca să-I împing din calea lui sau măcar să sap o gaură în ei, prin care cel atît de mult aşteptat să se poată strecura. Am început să urc, căţărându-mă de pe o creangă pe alta, indiferentă la zgîrieturi, i-am ordonat celuilalt plop să iasă din pământ şi să se aşeze în prelungirea celui în care mă aflam, pentru că m-am gândit că s-ar putea să fie nevoie şi de el ca să ajung la nori, dar el nu mi-a ascultat ordinul şi atunci am căutat cu privirea, ca variantă de rezervă, nişte păsări, ca să le rog să facă ele cu ciocurile gaură, groapă în sus în nori, dar nicăieri n-am mai văzut vreo pasăre.

Aproape ajunsesem în vîrful plopului, cînd a început furtuna. Mi-am zis că e un noroc, pentru că ea sigur va alunga norii. Dar nu norii, ci eu am fost cea alungată, pentru că creanga de care mă ţineam s-a rupt şi am căzut, alunecînd din creangă în creangă şi izbindu-mă violent de pămînt. Mi-am rupt un picior şi a fost nevoie de o lună ca el să se refacă şi să pot merge din nou.

Nu, cel aşteptat să vină din cer n-a venit. M-am întrebat dacă nu cumva nu din cer trebuia el să vină, ci de altundeva, poate că din apă, nu de sus, ci de jos, şi speranţa a revenit cu şi mai mare intensitate. La marginea satului, era un lac destul de întins şi adînc şi mi-am spus că de acolo avea să iasă protectorul şi salvatorul meu. Aşa că într-o dimineaţă, îmbrăcată cu cele mai frumoase şi curate haine pe care le aveam, şi extrem de emoţionată, m-am furişat pe uliţe, mergînd pe lîngă garduri, pentru că nu voiam să mă vadă nimeni şi să mă urmărească. Magica şi misterioasa mea intîlnire cu îngerul, poate zeul ieşind din ape nu trebuia să fie cunoscută de nimeni altcineva. Nu ştiam de ce, dar eram convinsă că aşa era bine. Am ajuns. Apa era ca oglinda liniştită, fără cute făcute de vreun val. Părea că dinaintea mea se afla nu lacul, ci un tablou, o pînză pe care un pictor întinsese cu o pensulă fină, o vopsea cu uşoare reflexe verzui. M-am aşezat pe burtă, pe un mal drept, la baza căruia apa clipocea leneş. Eram încordată şi aproape că uitasem să mai respir. Nici o mişcare în jur, pînă şi soarele părea că se oprise din mers, nici un sunet ,doar un abia perceptibil foşnet nu al tulpinilor de papură si stuf, ci al razelor de soare, emoționate si ele la contactul cu apa. Deodată, am auzit un murmur ca de vîrtej de ape venind de după mal. M-am tîrat pe burtă şi am scos capul în afara malului. Curînd, aproape jumătate de corp era suspendată in gol. Nu-mi păsa că echilibrul, menținut cu ajutorul călcîielor intrate în cavitatea unui bloc de piatră, era destul de instabil. Nu-mi păsa, pentru că am văzut îngerul. Sau zeul. Stătea întins pe spate, pe patul de ape şi mă privea,cu nişte ochi mari şi întrebători. Nu m-a mirat deloc că avea chip de copil, mai mult, de fetită, cu o față prelungă, încadrată de nişte plete lungi şi negre. Am întins un brat spre el şi –am fost extraordinar de fericită cînd am văzut ca şi el a întins un braț spre mine. Curînd, aveam să-l şi ating, după ce am străpuns pelicula subțire a apei şi…şi ,dacă n-ar fi fost nişte pescari în apropiere, aş fi murit înecată.

Mi-am revenit destul de repede din spaima provocată de acea întîmplare şi, peste cîteva zile, convinsă că nu există nicăieri cineva care să fie salvatorul si îndrumătorul meu şi, înfricoşată de neputința de a întrezări cît de cît viitorul, am hotărît să mă întorc acasă.Prințesa paparudelor se întorcea acasă, tatăl, împăratul,fericit că-şi regăsea fiica, avea s-o ierte si ,desigur ,să renunțe la proiectata căsătorie a ei cu fiul cel mare al împăratului diavolilor.

Aşa că într-o zi pe la amiază, m-am furişat iarăşi pe ulițe, ca să ajung la uriaşa groapă părăsită cu scobituri de tunel la baza dealului,de unde oamenii din sat extrăseseră lut pentru pereții şi podurile caselor şi unde,de bună seamă,îşi avea sălaşul împăratul paparudelor.

Desigur ,e uşor de anticipat că acea groapă s-a surpat cînd tocmai mă pregăteam să intru în ea şi, ca de obicei, doar norocul m-a ajutat să nu fiu strivită. Groapa s-a surpat pentru că pe drumul din apropierea ei trecea, exact în acel moment, o coloană de tractoare urmate de cîte două, trei remorci şi vibrațiile de cutremur produse au dislocat pe porțiuni mari partea de deal unde se afla şi groapa.

Fetița s-a întors acasă şi copilăria ei a continuat să fie, cum spuneam, locul, timpul si prilejul unei singurătăți traumatizante si ale unui ruinător sentiment al primejdiei.

Aşa stînd lucrurile, te întreb acum,unde în căsuța acelui suflet de copil însingurat, speriat şi, totuşi, pur si nevinovat să-şi mai găsească locul cea pe care tu ai numit-o Năluca?

 

(fragment din romanul in pregătire NĂLUCA)

Revista indexata EBSCO