Apr 26, 2018

Posted by in Proza

Cornelia PETRESCU – Iarba de acasă

 

Urcuşul spre Cascada îţi pare mai greu decît alteori.

Îţi odihneşti adeseori paşii şi îţi umpli bine plămînii cu aer, dar nu renunţi.

Prima oprire este acolo unde apele, terminîndu-şi zbuciumul de pe stînca verticală, îşi caută odihnă într-o bulboană înainte de a-şi continua drumul spre vale. Te apropii de zidul înspumat pînă cînd simţi ace răcoroase înţepîndu-ţi faţa şi braţele. Te aşezi pe un bolovan şi rămîi acolo nemişcată de parcă scînteierile de curcubeu care ţîşnesc din stîncă te vrăjesc. Gîndurile tale par a răspunde provocării Cascadei: Poate şi tu, ostenindu-te să urci, o să-ţi regăseşti puterile în izvoarele din care Eu îmi trag  forţa…

– Destul hidromasaj! Încă nu ai îngheţat? Mai poţi urca? Încercăm să ajungem sus?

Vocea lui Mihai te scoate din visare şi porniţi cu hotărîre pe poteca pietroasă şi abruptă. Ajunşi pe platoul însorit, acoperit cu un covor de iarbă şi flori scăldate de apele pîrîului care îşi strînge forţe înainte de a se prăbuşi în Cascadă, vă scoateţi bocancii şi îl traversaţi voiniceşte. Apa este rece ca gheaţa! În sfîrşit, după un oftat care poate fi de uşurare sau de victorie, vă aşezaţi pe salteaua de muşchi adăpostită de un pîlc de brazi mărunţi.

După ce îşi regăseşte respiraţia, Mihai nu întîrzie să exclame: Mi-e o foame de lup!

Te grăbeşti să scoţi merindele din rucsac: brînză, roşii, cîteva felii de şuncă uscată, ceapă şi… termosul cu cafea. Soţului tău nu îi lipseşte apetitul dar tu abia ciuguleşte cîteva firimituri şi te mulţumeşti cu o cafea după care te culci pe spate  încercînd să te cufunzi în cerul adînc.

Tresari cînd Mihai ţi se adresează:

– Nu ai mîncat nimic Ioana şi doar ai promis că aici vei uita de toate. Te rog regăseşte-te, parcă ai devenit alta de cînd te-ai întors din misiunea din Spania. Nu mi-ai spus mai nimic despre cum s-au petrecut lucrurile acolo.

Are dreptate, gîndeşti tu, nu am găsit încă dispoziţia sufletească să-i povestesc despre toate: lunga aşteptare a vizei în aeroportul din Barcelona, ostilitatea şi neîncrederea cu care ai fost primită în uzină, temerile pe care le-ai trăit, efortul fără limite, prietenii pe care ţi i-ai făcut şi în fine reuşita, restaurantul şi… leşinul.

Eşti încă stăpînită de teama care te năpădise după acea pierdere de cunoştinţǎ care, după spusa medicului de acolo, fusese provocată de oboseală şi stress. Dar asigurările lui nu te liniştiseră şi teama se continuase cu angoasa greu de descris că nu îi vei mai vedea pe cei dragi, că nu vei mai pune piciorul  acasă.

Speri ca aici, pe covorul de muşchi moale şi sub bolta cerului fără pată, să poţi accepta pe deplin că acest  acasă se regăseşte în conturul noii tale patrii, în apartamentul în care locuieşti, în laboratorul în care lucrezi… Din păcate, reîntoarsă în locul după care ai rîvnit în depărtare, te aşteptase o dezamăgire care te doare mai mult decît înainte de a-i fi atribuit tandra denumire de acasă.

– Mă laşi să aţipesc puţin? îl întrebi pe Mihai, dorind de fapt să mai rămîi un pic doar cu tine însăţi.

– Asta o să fac şi eu!

Nu reuşeşti să adormi iar gîndurile refuză şi ele să se închege. Te scoli uşurel şi te duci pe malul apei, acolo unde iarba e împînzită cu flori albastre. Te aşezi şi îţi laşi picioarele să se scufunde în apa rece. Dar, în loc să îţi aduni gîndurile aşa cum doreşti, te laşi pradă frumuseţii locului şi în minte îţi vin versuri pe care le credeai uitate:  Acolo, lîngă izvoare iarba pare de omăt /Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet… 

Tresari cînd îţi dai seama că alături de picioarele tale se bălăcesc în apă şi cele ale lui Mihai care nu întîrzie să  te îndemne:

– Hai, dă-i drumul ! Ştiu că ai o sumedenie de lucruri să îmi spui.

– Da, aşa este, am multe de descărcat din sacul prea plin, dar aici e prea frumos şi e păcat să cobor la cotidianul care nu este la fel.

– Frumosul va face mai puţin urît cotidianul. Hai, ce mai aştepţi!

– Am apucat să îţi spun că rezultatele în uzina din Spania au fost, în final, mai mult decît satisfăcătoare. Probele repetate de zeci de ori au dovedit că tehnologia brevetată de societatea în care lucrez este performantă, deşi exigenţele formulate şi  reformulate de spanioli au crescut mereu. Directorul, inginerul şef, şeful laboratorului, au avut fără întrerupere noi cerinţe formulate pe ton autoritar, iar eu a trebuit să găsesc şi aplic soluţii. Nu ştii cu ce oameni dificili a trebuit să lucrez! Nu cred că toţi spaniolii sînt aşa, pentru că am cunoscut şi persoane cu care am colaborat bine şi de care m-am ataşat.

– Barcelona… Renumitul bulevard Rambla… Sagrada familia… Nu îţi imaginezi cît de mult visez să le vedem împreună. Ce ai reuşit să vezi din toate astea?

– Crezi că am văzut altceva decît fabrica, hotelul şi drumul dintre ele?  De fapt nici nu am fost în Barcelona, ci într-un cartier industrial periferic. Doar în ultima  seară, după ce conducerea uzinei a avut bunăvoinţa să accepte că reuşisem şi s-a semnat protocolul de terminare a probelor, m-au invitat la restaurant. Şi acolo, în timp ce se servea cocktailul de creveţi, am avut o… o malaise, ca să folosesc limbajul de aici.

–  Malaise ? Ce vrea să spună asta? Cum s-a manifestat?

– Ei… cum… Am baldosit…  cum spunea mama-mare. Am puţin leşinat şi m-am trezit întinsă afară, pe trotuar. Ajunsă la hotel au chemat un doctor care m-a asigurat că nu e nimic grav. Oboseala… Stressul…

– Cum e posibil  Ioana? Cum e posibil să nu-mi fi spus? Trebuie să te vadă imediat un medic specialist! E nevoie desigur de investigaţii iar în loc de asta  noi  urcăm pe munte!

– Nu te nelinişti, mă simt bine şi muntele îmi va face, ca întotdeauna, foarte bine! Şi, ca să ştii, m-am programat  deja  la un cardiolog care mă va vedea sǎptǎmîna  viitoare, el va decide ce  trebuie  făcut, fii liniştit!

După o lungă tăcere, continui:

  • Din păcate pentru contractul meu de muncă, nici o noutate bună, din contra… Şi asta mă apasă cel mai mult.
  • Dă-l încolo de contract ! Şi-apoi, misiunea importantă în care ai fost s-a finalizat bine. Ai fost singură acolo şi ai dovedit ce poţi, este deci aproape sigur că urmează să primeşti o propunere de contract definitiv, încearcă să te liniştească Mihai.
  • Te înşeli, am deja confirmarea că nu mai pot spera la aşa ceva.

Taci şi lacrimile care îţi umplu ochii te împiedică să te mai bucuri de… florile albastre care tremur ude în iarba pe care începuseşi să o vezi la fel de verde ca şi cea de acolo.

După un timp Mihai este cel care rupe tăcerea:

  • Ştiu că asta te frămîntă mult, mult mai mult decît trebuie. Nu uita însă că sănătatea este cel mai important lucru şi de ea trebuie să ne îngrijim în primul rînd. E bine că ţi-ai făcut deja programarea la un specialist deşi m-aş putea supăra că nu mi-ai spus  nimic pînă acum. Şi eu am păstrat un mic secret, de data asta bun: patronul meu mi-a lansat o aluzie la o angajare definitivă, dar n-a suflat o vorbă despre mărirea de salariu pe care o speram. Oricum, ne putem descurca şi doar cu ce cîştig acum.
  • Da, ai dreptate dar la întoarcerea sub scut din misiune aveam dreptul sǎ sper la recompensa visată. Ce-i drept, e drept, am avut parte de mulţumiri şi felicitări sforăitoare numai că în loc de contractul visat mi s-a spus că a fost angajat ca şef de laborator un tînăr absolvent, şi doar ştii bine că responsabilitatea laboratorului este pe umerii mei de atîta vreme.

Fără să schimbaţi nici o vorbă vă scoateţi picioarele îngheţate din apă şi vă reaşezaţi pe salteaua de muşchi. După un timp Mihai dă drumul în sfîrşit cîtorva cuvinte de revoltă care te liniştesc mai mult decît ar fi făcut-o un noian de călduţe vorbe de consolare.

În timp vă puneţi în tăcere bocancii şi vă strîngeţi agale lucrurile, izbucneşti:

  • Totuşi s-a ivit şi un susţinător.
  • Susţinător? Cine anume?

– N-o să-ţi vină să crezi… Preşedintele sindicatului comunist din uzină, a fost pentru prima oară cînd a intrat în laborator şi am stat de vorbă cu el.

– Şi ce voia?

– Întîi a admirat laboratorul, de care îşi amintea doar ca de o încăpere goală şi dărăpănată, apoi m-a întrebat de ce nu cer ajutorul sindicatului pentru a-mi rezolva problema angajării definitive.

– Ajutorul lor? Al comuniştilor?

– Asta gîndeam şi eu în timp ce îi răspundeam că probabil faptul că nu am primit încă naturalizarea franceză întîrzie angajarea. I-am spus că documentele noastre zac la Prefectură, mereu ultimele sub un maldăr de dosare urgente. Cînd s-a ridicat să plece mi-a promis, fără ca eu să-i fi cerut ceva, că va interveni pe lîngă deputatul lor pentru ca dosarele noastre de naturalizare să iasă de pe linia moartă. Cît despre contractul meu mi-a spus să ţin legătura cu el, cu reprezentantul forţelor vii.

Cuvîntul contract ţi-a deschis din nou poarta lacrimilor iar Mihai s-a pornit să te liniştească:

– Nu mai plînge Ioana, te rog fă un efort ! Cred că putem accepta ajutorul lor, al comuniştilor, nu uita că cei de aici nu sînt ca cei de acolo… Sînt nişte idealişti rupţi de realitate. Ce ştiu ei cum este să trăieşti în comunism pe cînd noi i-am cunoscut  cu adevărat binefacerile. Dar… Ai spus că venim aici ca să ne găsim liniştea!  Priveşte te rog iarba din jurul nostru! Nu poţi să spui că nu este la fel de verde ca cea din Bucovina.

– Da, ţii minte? Numai după ce ieşeam din Fălticeni, numai începînd de acolo, iarba era cu adevărat verde, de un verde crud ca…

– Ca cel de aici, draga mea. Nu poţi spune că iarba de aici nu este la fel de verde, poate chiar şi mai.

– Nu îl pot accepta pe şi mai, nu este mai verde dar poate e la fel. În Spania mi-a fost atît de teamă că nu o să mai văd iarba de acasă! Şi era pentru prima dată cînd în gîndul meu acasă  avea înfăţişarea ierbii, a florilor, a apei, a cerului, a ambianţei de aici şi chiar a unor lucruri mai puţin plǎcute.

– Ai dreptate dar acum să-i dăm zor, soarele se îndreaptă spre culcare şi uneori coborîrea nu-i mai uşoară ca urcuşul. Dar ai văzut Cascada? Se opreşte ca să răsufle atunci cînd a obosit şi asta trebuie să înveţi de la Ea.

 

  Secvenţǎ tradusǎ şi adaptatǎ din romanul  „Semper stare” , Ed. l’Harmattan, 2007

Revista indexata EBSCO