Apr 26, 2018

Posted by in Poezii

Franciska Ricinsiki Marienfeld

Bursă de schimb

Ofer o bancă de solariu în schimbul unui baldachin şi-a unor jucării cu inimi.

Schimb o bucată de cer pentru mîlul unui colţ de mare.

Schimb poveştile din 1001 de Nopţi cu preaplinul acestui deşert încă necitit şi

nepovestit pînă la capăt …

 

Dar cine va schimba tot ce-aş dori cu bunuri ce nu îmi aparţin, cînd cerul meu

de fapt e-o boltă împrumutată de copaci ,

iar mare spun lagunei înfundate – loc  de refugiu pentru-amintiri şi voci sau nume

 

Mai bine vînd această lume-naltă, joasă, bogată in nisip şi în răscruci, şi cumpăr

vînt.

 

Cafenele, cafea

 

La drept vorbind nu e un mod paşnic de a convieţui cu tine însăţi.

Dar ieri la prînz mi-am vorbit ca unui rozător rătăcit printre cutiile

de  cuvinte sau ca unei cloşti pe hîrtii neatinse

şi mi-am dat în sfîrşit seama  că trebuie să ies.

 

Cu o oră înainte îmi spunea un prieten ceva despre soarele care–şi lua

rămas bun în dreptul ultimului vapor şi despre cafenelele de pe chei,

aceste peisaje ale uitării care încă m-aşteaptă, deşi sînt doar ca cele

de-acasă, un simplu ansamblu de mese şi scaune

 

O ceaşcă s-ar găsi încă, după opinia lui, la locul de somn al pescăruşilor,

acolo unde-o lăsasem odată, cu buzele albite de nisip, acolo unde

valurile veneau la mine şi unde mă duc acum, cu-o ceaşcă nouă în mînă.

 

 

Ce pot să fac,

 

dacă marea, în loc să mă smulgă de-aici şi să-mi spele conturul, mă

aruncă-n nisip si mă lasă aşa, agăţată de ierburi…

Sau contra vîntului împătimit de joc, învîrtindu-mi întruna scaieţii

prin păr şi găsindu-l la urmă lipit de picioare

 

Iar păcătoasă fiind, sub ploaia de pietre, pot şi mai puţin. Şi chiar de-aş

scăpa din magazia de paie şi cîrpe al lumii, ce-ar mai urma?

 

Mulţi dintre cei pe care-i iubeam, fără ochi pentru margini, nici măcar

n-au clipit înaintea plecării. Cuvintele lor mai există, dar, fără fire de care

să trag, rămîn nemişcate. Soldaţi lăsaţi la vatră. Doar rar mai scrîşneşte

nisipul. Cîte o umbră prin restul de cer.

 

Un prieten i-a dat numele meu unei stele, dar n-am privit într-acolo. Prea

tîrziu. Nici măcar mie nu-mi aparţin. Chiar dacă scriu. Altfel de ce m-aş uita

la degete ca la crengi şi aş muri de rîs? Parcă şi plopii goi în curte rîd.

 

Cerul tăiat în fîşii

 

De-ar fi numai ulcioarele!

Cuvintele s-or sparge şi ele într-o bună (sau mai puţin bună) zi, nu vor mai ajunge

să meargă la apă.

 

Şi spinarea lui 1 se va subţia, inevitabil, mai tare, la urmă va fi un ghebos străveziu,

fără rost, iar numerele de după el se vor împrăştia ca oile fără cioban şi nu-şi vor

mai aminti cum să se-adune din nou …

 

Mă-ntreb şi ce va rămîne din mine, căci  nici eu nu sînt altceva decît un număr desperecheat, un Unu încă întreg, dar fulgerat la mijloc, scormonind cu fruntea

printre socoteli vechi, încă nerezolvate.

 

Cine-o să vrea să mă scoată din caietele astea întinse pe jos ori de pe sîrmă ca

rufele şi să mă-mpace cu marea, doar mi-a curs ani de-a rîndul prin vene! Şi cu

cerul pe care, fiindcă tăcea, l-am tăiat în mai multe fîşii …

 

 

Film rupt

 

Nu-i mai pot ajunge pernele plutitoare, doar farul ce-şi  aruncă lumina

în jeturi,  conducîndu-le trupul  prin vămile toate,

 

aş vrea să fiu complicea mărilor la tăcere, să mi se-nchidă braţele precum

valurile peste-o barcă,

doar cu delfinii să le ţip numele lungi in silabe, rugăciunile pentru cei

răsturnaţi şi pentru valizele lor umplute cu aşchii de ţiglă şi smochine uscate,

dar cum să tac iarăşi împreună cu apa, să las vînzătorii de moarte să scape …

 

 

Hartă de noiembrie

Ploaie rece, la capătul răsuflarii. Vîrfuri de ace pe frunte, limbi de apă şi

muşcături În scoarţa copacului meu, cruste aspre. Le accept, ce să fac,

cu ochii la brumele coborînd de departe, din noaptea-n care mă năşteam.

Muşcata are încă flori. Dar vagaboanda de mine. In fusta de mătase şi cu

pălărie înflorată.  Nu simt cele doua grade sub zero sau nu ţin cont de ele.

Corpul meu e adesea un copil încăpăţînat, vorba lui Platon.

 

Însuşi drumul , de obicei taciturn, pare să mă întrebe dacă nu pot accelera.

Dar cum să aflu la timp, dacă va şerpui. Si dacă la capătul acestei lumi mai

începe o alta, care nu cunoaşte nici cuvinte, nici brume şi nici amintiri, o

mică Atlanta, acceptînd poate să-i deschid ascunzătoarea de taine.

 

Nu, n-aş fi putut fi numai refugiu sau adăpost de iarnă pentru fiinţe înaripate

sau pentru cei care işi spuneau sfinţi. De altfel nu mi-am dorit niciodată să

fiu un înger, numai să am unul, zăpăcit şi vioi, care să meargă alături.

 

Si eu, croitoreasa. Cea care se pricepea să repare fiecare ruptură, chiar şi

pletele agăţate în spini sau sîrmă ghimpată. Eu, cu fierturile mele de ierburi

pentru păsările bete, căzute din cer. Şi acum pasărea rătăcitoare, fără pene ,

cu ciocul de lut.

 

Insolaţie tunisiană

 

Ultimii kilometri pînă la cafenea. Nu mă simt nici acasă şi nici străină de locuri.

Mai degrabă o hoinară la un capăt de stradă cu luminile arse.

 

Înăuntru, la fiecare înghiţitură un murmur, urcînd parcî din ceaşca fierbinte.

Ca şi cum firele de nisip, încă aspre, s-ar fi pus în mişcare, şoptind ceva celor

întîrziaţi. De parcă cineva m-ar aştepta de-atîta vreme. Dar nu e deşertul,

el s-a mutat între timp. Împreună cu dromaderii, scorpionii şi cu toţi ceilalţi

care îi duc pe alţii în spate, se tîrîie sau înţeapă.

 

Limba atinge struguri pietroşi, sîni de nisip vin sa se lipească de mine ca de

trupul unei zeiţe a fertilităţii …  Devin încet o Sahară. O goliciune fără sfială.

Mă văd  în ceaşca lucioasă, cum înghit fiertura de nisip. Sînt încă în cafenea.

Băştinaşii mă cred fericită.

 

 

Liberă ca pasărea mării

Salut, Villon! Aş putea să-i vorbesc ca unui amic, întrebîndu-l dacă, umăr la umăr,

n-am putea bea mai mult de-un pahar-două … N-ar fi, ce-i drept, o imagine

avantajoasă, mai ales a unei femei răsfăţate de muze.

 

Dar nu-mi pasă! Eram şi-nainte pierdută în mine, tremurînd din picioare ca

un mînz pricăjit. De-aş fi avut puterea zmeului din poveşti,

aş fi luat ostatice toate stelele de pe cer, atît mă supărasem de tare pe lume!

 

Pînă şi baladele pe care le-am scris nu m-au ajutat mai departe, nume şi vorbele

false ajunseseră sperietori pe vreun cîmp sau in garduri cu ţepi.

Dar a trecut totul. Cea care scrie acum e  de sus pînă jos plină de cicatrici …

De data asta vreau sa fiu liberă ca o pasăre, o vagaboandă ca el, poetul François,

dar fără să mă ţin de gratii sau să mă legăn in spînzurătoare cu confreria lui.

 

Vreau sa beau cu el şi să fur de pretutindeni scîntei, pentru a-mi lumina drumul

spre casă şi a sparge-împreună baloanele umplute cu nebunie şi minciuni,  iar la

sfîrşit să-i spun unde-au ajuns zăpezile de altădată

 

Mai sînt încă anotimpuri

 

care m-aşteaptă sau chiar ani, atîtea lucruri se mai pot întîmpla şi ce e în jur să

se schimbe, peisaje şi chipuri, chiar şi linii haotice,

no man’s land ar putea coborî din tablouri, iar timpul, plictisit să se-nvîrtă în

ceasuri, s-ar înfige-n pămînt, promiţînd că măcar nopţile s.-or întoarce …

 

Un cutremur mi-ar pune cărţile să zboare, speriate s-ar izbi de ferestre , ca să poată

ieşi. Şi cineva poate că m-ar găsi lipită de uşă ori cîrtiţă albă sub masă sau vor fi

numai pletele mele, scalpul care s-ar auzi ca o salcie iarna

 

Şi s-ar putea încă vedea fulgerele unui infern mai bolnav decît cel ieşit din creierul

lui Hitchcock, închizînd universul într-o minge de pînză subţire: a doua creaţie a

lumii este decreaţia ei.

 

Şi mai sînt încă nopţi sau chiar anotimpuri care m-aşteaptă şi marea mea neagră,

sălbatecă şi vindecătoare. Mă aruncă în val şi-mi spală păcatele. Marea, un alt

dumnezeu al milosteniei. Braţele nu mi-ar ajunge ca să-l cuprind şi nu-i voi afla

chipul, chiar dacă văd cerul în zori răsturnîndu-se.

 

Şi Ulisse într-o mare la fel. M-aşteaptă încă atîta iubire, în ciuda acestui tîrziu sau

tocmai de-aceea.

Revista indexata EBSCO