Apr 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Dr. I. DUSCIAN – Din Basarabia. Note și impresii

 

 

Întîmplător am trăit cîteva luni în Basarabia, zic întîmplător, căci niciodată n-am avut dorinţa de a trece Prutul, de a cutreiera satele și tîrgurile acestei ţări surori. Iar acei ce au, sau au avut, această dorinţă, să îmi arunce piatra; tare mă tem că vor fi puţini, sau poate niciunul. Multe dorinţe bat în inima unui român, multe visuri își clădește sub fruntea lui de poet… dar rare sînt visurile și dorinţele acestea de a vedea pe ai săi și dincolo de hotare cum trăiesc, cum vorbesc și ce gînduri îi frămîntă.

Sînt poate, ei, sînt mai puţin vinovaţi decît școala noastră, care are un program menit să ne facă să ignorăm tot ce e românesc și să ne facă dimpotrivă cunoscători a tot cen nu e și n-a fost românesc. Nu cunoaștem ţările vecine și în geografiile noastre nu există o descriere specială și detaliată a ţinuturilor locuite de români și care ar fi icoana pururea deschisă privirilor acelor ce încep a deveni cetăţenii României libere. Astfel de hărţi naţionale, ca să le zic așa, sînt la bulgari și serbi și am văzut deseori în școalele lor cum Dobrogea și o bună parte a Basarabiei, Macedonia, Serbia veche, intră sub numele de Bulgarie.

Da… acei ce nu trăiesc și nu se bucură de bugetul nostru nu mai sînt români și căutăm să îi ignorăm. De aceea poate și cunoaștem pe macedoneni și pe transilvăneni mai bine decît pe basarabeni, căci aceștia din urmă nu se folosesc de bugetul nostru și naţiunea română pentru toţi… pare a fi acea masă de cetăţeni ce trăiesc din fondurile ministerelor.

Ignoraţi de noi, românii de prin alte unghere trăiesc, cu toate acestea, și-și păstrează limba, datinele și credinţa poate mai bine decît noi, liberii cetăţeni ai regatului. Cu toată persecuţia și cu toate nevoile, ei rămîn sentinelă fidelă a unei naţiuni încăpăţînate de a trăi, cum o numește Onesime Reclus naţiunea română.

Cum a putut să se menţie, cum a putut să reziste atîtor năvăliri și întreprinderi de pierzanie… nu știu.

E un problem greu de dezlegat. Căci, socotind superficial, privind la masa poporului, incultă, părăsită, neaţîţată de nimeni a lupta și a se menţine; observînd boierimea ușuratecă, maimuţărind cu talentul, caracteristic ei, tot ce nu e naţional… ai crede că nu e popor mai ușor de acaparat influenţei străine decît poporul românesc.

Un popor rămîne în picioare, așa se spune, atunci cînd posedă o cultură, o știinţă, o artă, atunci cînd nobilimea păstrează cu sfinţenie tot ce strămoșii i-au lăsat drept moștenire. E acest lucru în Basarabia? Departe. Țăranii nu știu ceti; boierii nu gîndesc decît rusește și totuși e un popor românesc dincolo de Prut. Tot așa de românesc ca și cum nici o zi n-a stat sub jugul rusesc. E o afirmaţie anticipată, dar veţi vedea din notele mele că, cu toate astea, se degajă un spirit de unitate naţională în toate clasele sociale din Basarabia.

 

De ţăran, nu putem spune nimic, decît că a rămas neschimbat: e același ţăran moldovean ca și acela de dincolo de Prut. Același port, aceeași limbă, aceleași cîntece, doine, povești, legende le respectă, le întrebuinţează, le spune. Știe cîteva expresii rusești și numiri de funcţionari sau funcţii pe rusește, încolo nu vorbește o vorbă rusească, nu poate suferi pe ruși, pe care îi numește sub un nume foarte puţin poetic, de porci. De ce? El singur nu o poate spune, nu o face aceasta nici de naţionalism, nici din iredentism; îi e omului rusul nesuferit și pace!

Copiii de ţărani învaţă în școli rusești, dar puţini știu ceti și scrie și cei ce învaţă uită tot, după o lună de la mîntuirea școalei.

De la 1877, Rusia ia un contingent de tineri în armată, pe care îi trimete prin Siberia, Polonia, Caucaz, ca să apere împărăţia. Țăranul numește pe soldaţi „muscali” și zice de cei ce se duc în oaste: „s-a dus în muscali”. Acești muscali moldoveni revin, după 7 ani de armată, tot așa de moldoveni cum au și plecat și din toată ruseasca ce au învăţat-o în cinci ani uită tot, afară de tak tocino și Nikak niet, expresii soldăţești care însemnează: așa și nu e așa.

Satele sînt leit satele noastre, aceleași case, aceleași coșare de păpușoi și grîu, aceleași grădini pline de rod și de umbră și pest tot aceeași tihnă dulce a vieţii noastre de ţară, care

are aerul ei caracteristic, neîntîlnit în satele rusești.

Lanurile de grîu, ovăz și orz se întind într-o simetrie isteaţă, iar cele de proumb par nesfîrșite în verdele lor întunecat, o mare fără ţărmuri. Pămîntul e accidentat, numai dealuri și văi în care dorm apele iazurilor oglindind cerul pururi senin. O sumă de sate sînt așezate pe marginea apelor și au ceva din aspectul satelor elveţiene.

Bogăţia cîmpurilor, frumuseţea peisagiului, dă și firii locuitorului ceva mai subţire și ami gingaș și de aceea și multă poezie e și în portul și în casele lor și în toată vorba, în datinele lor și pînă în descîntecele lor.

De aceea ţăranul basarabean vede în rus un quadruped ordinar, căci rusul sălășluit aici e velico rusul venit ca negustor sau ca soldat în frontieră sau ca funcţionar. Acest element rusesc e urît de toţi ceilalţi locuitori ai Rusiei și malorusul și leateșul și polonezul îl numesc cupieţ negustor și au pentru el un dezgust pronunţat.

Dar nu numai acești cupieţi sînt nevoia basarabeanului, dar mai sînt jidanii și leșii. Jidanii sînt stăpîni pe toate satele; deși n-au dreptul de a ţine în arendă moșii, totuși ei arendează, ei mișună prin toate satele, speculînd, furînd, înșelînd. Țăranul îi numește jidani cu mult dispreţ, dar îi ascultă, li se supune; din vreme în vreme se răzbună prin vreun pogrom, distrugîndu-le casele, bătîndu-i, risipindu-le marfa. Și apoi iar continuă a trăi alături cu ei.

Polonezii sînt în toate slujbele, în toate părţile unde e un post mai bine retribuit. Inteligenţi, răi, fanfaroni, obraznici, urînd pe moldoveni, la care privesc ca la niște brute, eu i-am găsit și îi socotesc elementul cel mai dăunător naţionalităţii noastre în Basarabia.

În toate zemstvele ei ocupă locurile de vază, ei sînt foarte des zemski nacialmco, pristavi, doctori, felceri. Și în toate aceste slujbe sănătatea lor e mai presus de a everilor și a rușilor.

Trăiesc de zece, de douăzeci de ani în Basarabia și n-au învăţat o vorbă moldovenească și nu voiesc s-o înveţe. Și nu numai că ei nu învaţă, dar urăsc pe acei din moldoveni care nu știu rusește.

Și cînd citești doleanţele lor în presa europeană, asupra asupririlor rusești, de cele ce le fac lor rușii, nu-ţi vine să crezi că și ei la rîndul lor, pe unde trec, nu sînt mai puţin mizerabili. Fanatismul lor e așa de mare, încît duce la ridicol. În orașul Bălţi, la un spital, a fost înainte vreme  un moldovean doctor Hîncul, actual șeful spitalului din Chișinău. După plecarea lui Hîncul, doctorul local, un leah, Merowski, n-a găsit nimic mai bun decît de a da afară pe toţi moldovenii din slujbe, pe care Hîncul îi numise, și a mers pînă a distruge toţi arborii din grădina spitalului, pe care Hîncul îi sădise. Și asta pentru ce? Pentru a nu rămîne nimic moldovenesc în spitalul din Bălţi.

Și alte și alte mai ridicule, dar pline de răutăţi.

Țăranul însă le suportă pe toate cu acea filozofie caracteristică care l-a făcut să rămîie la locul lui tot acela ce a fost. Leal și sincer, el nu poate pricepe decît datoria lui.

Supus servitor al ţarului, el nu a discutat niciodată puterea lui, el o recunoaște și nu voiește a ști nimic mai mult, dar asta nu-l împiedică de a fi tot moldovean.

Am citit într-o vreme o nuvelă a lui René Bazin: Le guide de l’empereur, în care un tînăr crescut de un bătrîn căpitan francez e înrolat în armata germană și, într-o zi de paradă, conduce pe împărat prin toată manevra, dar se îmbolnăvește din cauza ploii sub care umblase toată ziua și moare într-un spital din Strasburg. La căpătîiul lui, căpitanul francez spune medicului german care-l îngrijea:

– Eu l-am învăţat să-și facă datoria; i-am scris în atîtea rînduri, deși simţi ca un francez, însă ai jurat de a fi supusul Kaiserului, ascultă-l.

Același spirit de supunere e și în inimile basarabenilor. Deși Țarul e din rîndul acelor pe care el îi numește așa puţin poetic, totuși el i se supune și nu e o legendă, dar la Port Arthur și Liao Yamg moldovenii s-au luptat pentru Țar mai sincer și mai nobil decît cazacii. Și pentru ce… ce fantazist e românul!… pentru ca să scrie în „Besarabeţ” și în „Besarabskaia jizn” că ei au repurtat victorii. Mulţi scriau părinţilor și zemstvourilor, care îi întrebau dacă au nevoie de ceva să le trimită: „Nu avem nevoie de nimic, dar scrieţi la gazte că sîntem sănătoși și că ne luptăm bine”.

 

II.

 

Dacă ţăranul basarabean e refractar rusificaţiei, care, fie zis în treacăt, nu a fost așa de serioasă, nimeni aproape n-a propagat-o, afară de vreo cîţiva murdari parveniţi ca d. Crușevan, redactorul gazetei „Drug” – nu tot așa a fost și cu boierii moldoveni.

Inteligenţi, susceptibili, vanitoși, ei nu ar fi putut trăi numai între ei și cu poporul lor, aveau nevoie să-și întindă relaţiile lor și cu funcţionarii leși și cu cei rusești. Și, exagerînd cum are obiceiul tot românul, ei au dus la extrem această dorinţă de a se împrieteni cu asupritorii lor. Nu le-a fost de ajuns de a învăţa rusește, de a mîntui școalele în Rusia, de a întreţine cu rușii relaţiile cele mai cordiale, dar ei au început a renega tot ce e moldovenesc, a privi chiar cu dispreţ faţă de tot ce era al lor. Ei nu puteau, și sînt mulţi azi care nu pot pricepe că moldoveanul poate fi un om inteligent fiind moldovean. Nu pe unul vei auzi zicînd: „Cum pot fi eu moldovean, cînd eu sînt obrazovani?” (am educaţie).

Acest fapt e întrucîtva explicit.

Cum noi ignorăm pe basarabeni, așa și ei ne ignoră pe noi, sau au o concepţie foarte curioasă despre noi. Și cu atît cît ei posedă, ei nu se pot mîndri, nici manifesta, faţă de leși și ruși. Limba moldovenească ce ei o întrebuinţează ajunge pentru conversaţiile cele mai banale și pentru vorbirea cu ţăranii; vorbirea mai superioară are o serie de expresii, o sumă de termeni tehnici pe care nu le pot lua din românește, necunoscînd limba noastră literară, și sînt nevoiţi a recurge la limba rusească. Cum faptul de avorbi o limbă înjumătăţită cu expresii rusești le pare o limbă inferioară, suficientă pentru ţărani, ei se simt jenaţi a vorbi și vorbesc rusește și ne socot un popor foarte inferior, care n-are nici limba lui proprie. De aceea mojicul, ţăranul poate rămîne moldovean, el, boierul, nu poate fi, odată ce el e un om educat (obrazovani) și care nici nu poate vorbi în limba părintească.

Din rarile sale vizite, pe de altă parte, pe care le face în România, e curios izbit de faptul că și aici nu se vorbește românește decît în vorbirea zilnică, comercială, ţărănească, și că în saloanele în care el intră, graţie rudelor pe care le are în Moldova… n-aude decît franţuzește.

El e convins că româneasca în România e limba poporului incult, iar cea franceză limba celor de sus, Obrasvanilor. Nu o dată, din cauza asta, am fost întrebat:

– La d-voastră în facultate se fac cursurile în franţuzește, sau rusește?

Și ce mirare pe bieţii oameni, cînd le răspundeam că limba românească e limba facultăţilor noastre.

Ignorînd limba românească, el e și mai neștiitor de tot progresul nostru prezent și de toată istoria trecutului nostru, de care un popor se poate făli.

Ce surpriză pe doi foști studenţi în litere cînd, la Dorpat, la facultatea de litere, un profesor neamţ le-a făcut observaţia:

De ce d-voastră ziceţi că sînteţi ruși, atunci cînd vă puteţi mîdri că sînteţi români?

Și în grabă profesorul le puse sub ochi o istorie, le arătă epoca glorioasă a lui Ștefan cel Mare, cît acesta contribuise la conservarea creștinătăţii în Orientul nostru ameninţat, le arătă figura aceasta de erou în toată splendoarea ei.

Azi foștii studenţi sînt doi profesori români care pregătesc pentru toamna anului acesta o revistă românească pentru poporul lor basarabean[1].

Da; numai faptul de a ignora trecutul lor îi face pe intelectualii basarabeni de a se sfii cu neamul; numai ignorînd prezentul, căci orișicum România, din punct de vedere știinţific și cultural, e destul de înaintată și poate sta cu succes alăturea de alte ţări civilizate, face ca basarabeanul să nu găsească un reazem în Originea lui.

De aceea văd cu multă bucurie apariţia gazetei și revistei proiectate pentru septembrie; ar fi nevoie ca un librar din ţară să editeze cu slovă chirilică o antologie și chrestomaţie românească și poate fi asigurat că va găsi mai mulţi cetitori decît în Regat. Spiritul moldovenesc va ieși din lîncezirea lui și Basarabia va fi cu noi și pentru noi.

Cu toate astea, uneori se duce la extrem rusofilismul boierilor.

În ultimele evenimente politice din Rusia, cînd toate popoarele subjugate au căutat să se manifeste ca naţionalitate, spre a se ţine și de ele seamă în viitoarea reformă socială a Rusiei, Basarabia singură a rămas deoparte și, ce e mai rău – dar a căutat să s-arate fericită  sub jugul ei și nedorind nici o schimbare.

Așa în luptele pentru Dumă, nici un boier moldovean n-a manifestat o idee naţională, n-a cerut o reformă pentru poporul său, n-a căutat a forma un program, ca alţii, spre a se impune în luptă. Nici o cerere nu s-a ridicat pentru limba și școala moldovenească. Boierii, alături cu un gazetar ordinar, murdar, care își reneagă neamul în aplauzele rușilor, un ţigan moldovean Crușevan, au fost pentru Țar, pentru autocraţie și birocraţie, într-un cuvînt pentru statu quo în Basarabia. Iar cei ce reprezentau pe democraţi erau jidanii și leșii, care revendicau un program socialist și internaţionalist, așa că în Rusia nici un glas nu s-a manifestat pentru basarabeni; mulţi ignoră că Basarabia ar fi o ţară subjugată și sub Besarabskaia văd o gubernie rusească, autocratică și înapoiată, care cere menţinerea jugului actual.

Și ce e mai rușinos e faptul că, după alegerea Dumei, boierii moldoveni, în frunte cu acelașii Pavelache Crușevan, dau o telegramă Țrului, asigurîndu-l de sentimentele lor de supunere și rugîndu-l a izgoni această Dumă democratică cu nagaica și sabia.

E poate dusă la extrem această platitudine.

 

III.

 

Însă Dumnezeu mai poate înţelege această politică. Pe cît de rusificaţi par și se manifestă, pe atît de puţin sînt. Vorbește cu un boier  moldovean, îţi va vorbi de ruși ca și ţăranul, numindu-i cu aceeași expresie puţin poetică. Și nu rareori îi vei auzi zicîndu-și unul altuia:

– Ia-n ascultă, nu fi rus!

În Consiliul imperiului ei votează pe d. Dicescu, un românofil cunoscut, care-și petrece o bună parte din vreme la București, întreţinînd relaţii strînse cu mulţi boieri de la noi, și de care gazeta rusofilistă „Drug”, a aceluiași Crușevan, scrie ironic: „Dicescu e un româno-fil, un iredentist, el va cere în Consiliul imperiului nu numai limba moldovenească în școli, dar poate chiar alipirea Basarabiei la Moldova. De ce nu? Un om ca Dicescu e de toate capabil”.

Și „Drug” e gazeta acelorași boieri care l-au votat pe Dicescu. Curioasă politică, curios rusofilism!

Așa în viaţa politică, așa și în viaţa de toate zilele. Ruși pînă în măduva oaselor, vezi în casele lor orînduială rusească, mîncarea, ceaiul, vorba, muzica. Te-ai crede la Moscova sau Petersburg și în același timp ești curios izbit de a vedea într-o odaie o orînduială moldovenească, odaia tapisată cu mari chilimuri naţionale, cu lăicere, iar de-a lungul zidurilor sofale acoperite cu chilimuri moi și perine mari învălite de asemenea în chilimuri multicolore. Și ce e mai curios e să întîlnești, cum am văzut în casa Rîșcanilor, două duduce îmbrăcate în costum moldovenesc și vorbind rusește, ignorînd aproape moldoveneasca; iar mai în toate casele gramofonul reproducînd numai sîrbe, romanţe și valsuri românești.

La Chișinău, magazinul de plăci pentru fonograf vinde mai multe plăci cu subiecte românești decît oricare altele. Și cum intram într-o casă, primul lucru – patroana aranja fonograful cu vreo doină sau romanţă cîntată de Eliad, Bărcănescu, sau vreo sîrbă executată de Ciolac sau Tănăsescu. Neștiind vorbi moldovenește, stăpîna casei voia să-mi arate că îi sînt dragi cîntecele, muzica, viaţa noastră, viaţa ei, viaţa neamului întreg, care-și spunea nevoile sau plăcerile prin notele acestea ale fonografului. Și mi se părea că aceste note, comic redate, de fonograf, reprezentau tocmai bine situaţia moldovenilor din Basarabia. Cu sufletul și inima pentru moldoveni, ei psalmodiază imnuri rușilor, pe care însă nu-i pot vedea, lăsînd pe seama fonografului să le vorbească de ţara și de neamul lor.

 

IV.

 

Dar dacă sînt boieri care își spun necazurile lor prin fonograf, sînt mulţi ce vorbesc sus și tare de neamul lor. Într-o zi, la Bălţi, intru cu un boier moldovean într-un birt. Cerem să fim serviţi, dar servitorul se abţine să vorbească moldovenește; boierul, supărat, mă invită să ieșim și spuse patronului, îndîrjit:

– Să-ţi înveţi slugile moldovenește, că ești în ţara moldovenească, rusule!

Iar cînd am trecut prin satul Chișcăreni, mare mi-a fost mirarea nevăzînd nici biserică, nici școală, și doar o clădire medievală, înconjurată de o pădure de nuci vesele și rîzătoare la soarele primăvăratec al vremii. Casele erau ale boierului Cassu.

Îmi arătai revolta tovarășului de drum, cum un boier așa de bogat n-a putut construi o școală și o biserică pentru sătenii săi:

– Întreabă-mă însă de ce n-a clădit? Aci e aci! De cîte ori venea vreun trimis de la gubernator pe aci, îi făcea răposatului Cassu aceleași observaţii ca și d-ta; dar boierul îi răspundea: „Nu fac școli rusești, nici biserică rusească. Daţi-mi voie însă să ridic o biserică moldovenească, cu o școală în care oamenii m ei să înveţe limba lor, și dau două sute de mii de carboave (ruble) – acum!”.

Ca boierul Cassu au fost și boierii Stroescu, Balș și alţii, care nu se sfiau de a spune sus și tare că sînt moldoveni și n-aveau nevoie de intermediul fonografului.

Și alt fenomen curios. Boierii rusificaţi, care bat telegrame ţarului de supunere, care vorbesc rusește cu ai lor, care sînt ruși în toate obiceiurile lor, îţi vor vorbi de boierii de mai sus cam așa:

– Ei… ăștia erau moldoveni în toată puterea cuvîntului, în inima lor numai ce era românesc avea loc! Cassu a învăţat pe nepotul său Rădăuţeanu la Iași, Stroescu a lăsat o bună parte din avere în România și Bucovina, de unde erau străbunii lui. Iar Cassu, de prindea vreun băiat deștept, și-l alipea lui, îl învăţa a ceti, îi citea din istoria românilor și făcea din el un pionier al românismului. Cîţi preoţi și învăţători, elevi de-ai lui Cassu, propagă românismul prin ţinuturile Bălţilor și Orheiului!

E drept, am întîlnit mulţi din preoţi și învăţători mari patrioţi. preoţii mai ales sînt o sumă. Ei posedă un fond al lor de aproape un milion de ruble pentru răspîndirea cărţilor moldovenești și anul acesta se va aduce din România o tipografie care va sluji la tipărirea tuturor cărţilor bisericești în moldovenește. De asemenea o gazetă bisericească va apărea în moldovenește.

Și nu voi uita niciodată ce plăcere frumoasă, care m-a mișcat pînă la lacrămi, mi-a pricinuit vederea unui spectacol rar: un preot din satul Bisericani citind, înconjurat de popor, aventurile lui Păcală și povești sătești din revista „Albina”, iar ţăranii ascultîndu-l, rîzînd sau întrebîndu-l detalii asupra celor ce nu pricepeau.

Sau ce dragă amintire îmi va rămîne de la satul Buteștii, unde am întîlnit un învăţător care învăţa pe copii să silabisească după o gramatică moldovenească din 1864.

Acești pionieri ignoraţi ai românismului m-au făcut să cred că și noi sîntem capabili de a avea oameni mari, ceea ce desperasem de un rînd de vreme. Și e doritor pentru pesimiștii noștri de a trece frontierele, să vadă cîtă vlagă și cît entuziasm e încă în inimile acelea naive și credincioase.

Și cum să uit primirea ce mi se făcea în fiecare casă. Cînd am venit la Bălţi, am vorbit cu un medic leah de condiţiile medicilor din Basarabia. Acesta, după multe detalii, mi-a spus:

– Boierii te primesc ca pe un servitor, dar te plătesc bine.

Pe leși și pe ruși i-or fi primind așa, eu am găsit cea mai dragă și frumoasă primire. Ce era mai bun, mai fin, mai plăcut, îmi era servit. Și cuvinte prietenești și cuvinte încurajatoare și o mulţumire în privirile lor, în strîngerea lor de mînă, în toată conduita lor faţă de mine. Mă simţeam între ai mei.

Și ce regrete cînd am plecat și cîte scrisori de prietenie de la ei… boieri mari, mie, unui medic uitat și necunoscut. Nu era și-n toate astea o manifestaţie tacită a unuia și aceluiași sentiment de naţionalitate?

 

Iată de ce am avansat aserţiunea de la începutul articolului meu, căci mi s-a părut că, cu oată politica rusofilistă, cu toată rusificaţia familiilor, obiceiurilor, credinţelor, totuși a rămas aceea ce nu se va stinge niciodată, dragostea de ţară și de al său.

Altfel, cum am pricepe că Basarabia e încă o ţară moldovenească? Boierii noștri au avut, atît în Basarabia cît și în România liberă și în Transilvania, Bucovina, acest rău sau bine, poate, Dumnezeu mai știe, de a împrumuta cu ușurinţă formele anterioare ale vieţii celor ce îi guvernau. Au fost slavi sub o vreme, greci sub o altă epocă, cum sînt azi franţuzi și ruși, și cu toate astea boierimea noastră n-a pierit și ea ne-a păstrat cîteva comori nesecate de limbă, datini și obiceiuri. Ar fi absurd deci de a crede că și azi acei ce se fac ruși și cărora nu le plac numerel românesc și obiceiul românesc, sau acei ce vorbesc franţuzește, care îngînă una și aceeași limbă… să nu aibă în ei nici o simţire patriotică, să nu aibă nimic sfînt din ce este al lor.

E o pură fanfaronadă această metamorfozare și deși ajunși sus sub o altă direcţie, ei vor reveni la ai lor după cîtăva vreme. D-nul Gredescul e un moldovean, e vice-președintele Dumei, e rus pentru toată Rusia, niciodată n-a zis un cuvînt pentru moldoveni; ceea ce nu-l împiedică de a fi în corespondenţă cu românii. Iar, culmea, un membru influent al partidului conservator, autocratic, al Rusiei e în același timp și casierul viitoarei gazete românești din Chișinău și unul din cei mai mari acţionari.

 

Subtilă, delicată, oricum ar fi psihologia moldovenilor din Basarabia, ea rămîne însă tot clară pentru noi, căci ne arată că fondul intrinsec al fiecărei naţiuni nu se poate stinge și că Românul nu piere, cum spunea acel poet al românismului, boierul Alecsandri.

[„Revista idealistă” (București), An. IV, nr. 6, iun. 1906, p. 233-244]

Revista indexata EBSCO