Apr 26, 2018

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Patimile după Maiorescu: … și cu Bombacilă zece! (I)

Din Iaşi, în toamna în care cireaşa de pe tortul necazurilor ce l-au angoasat în nefericiţii săi ani 1864-1865 tocmai pornise a se fezanda, împrăştiind prin unghere şi cancelarii picanterii de aventuri galante în suavul internat al Şcolii Centrale de Fete, unde presta la ceas de seară prelegeri gramaticale, tînărul Maiorescu (n. 15 febr. 1840) îi telegrafia mamei (Madame Maiorescu, Biserica Amzei, Bucarest, 11/23 sept. 1864): Cetăţeanu şi Bumbăcelu să plece îndată./ Concursurile, la 21 septembrie. Aici, toate bune./ Titu

Mai mult decît identitatea şi interesele celor doi potenţiali candidaţi, deocamdată să reţinem calmul „vienez/berlinez” pe care Titu Maiorescu, deşi aflat şi în plin scandal sexual rostogolit asupră-i de pătimaşul „confrate“ universitar Nicolae Ionescu, încerca să şi-l menţină, infuzionînd protector şi iubita mamă (Aici, toate bune).

Apoi, dacă e să ne reamintim năpastele ce l-au copleşit în acei ani, făcîndu-l totuşi să exclame către un bun amic junimist: Iubite bătrîn, soarta ne prigoneşte[1], iată şi lungul şir al „vînturilor, valurilor“ ce l-au tot asaltat din vara anului început sub semnul revenirii dintr-o călătorie documentar-pedagogică de cîteva luni la Berlin şi, mai cu seamă, al întemeierii ilustrei societăţi literare al cărei mentor va fi pînă la moarte (18 iunie 1917):

  1. Lansarea (3 aug. 1864, în partizana foaie ieşeană Tribuna română) a unei virulente campanii de calomnii orchestrate de sus-numitul N.I., capul ostilei Fracţiuni libere şi independente din Iaşi.
  2. Moartea, după o grea suferinţă, a tatălui (Bucureşti, 23 aug. 1864), la a cărui înmormîntare va ajunge însă abia după două zile de la oficierea ceremoniei.
  3. Stresul anevoioaselor formalităţi ministeriale şi proceduri parlamentare pentru obţinerea mult necesarelor pensii de urmaş cuvenite mamei şi, deopotrivă, surorii încă nemăritate (Emilia).
  4. Evoluţia nefavorabilă a dizgraţiosului scandal în care fusese tîrît şi neaşteptata suspendare (9 oct. 1864), de către ministrul Justiţiei şi Instrucţiunii (N. Kreţulescu), din toate funcţiile „retribuite şi onorifice, pînă se va da rezultatul procesului” ce i s-a şi deschis, potrivit ordinului emis de acelaşi înalt demnitar liberal[2].
  5. Intempestiva moarte a mamei, în chinurile unei devastatoare hernii strangulate (Bucureşti, 21 nov. 1864) şi… aceeaşi tardivă sosire a îndoliatului fiu în capitala de pe malurile Dîmboviţei, la cîteva zile după înhumare.
  6. Accentuata depresie a Emiliei, martoră mult prea încercată a ambelor agonii părinteşti, afecţiune împovărată – în planul neliniştilor personale ale lui T.M. – de continua tergiversare a votului din Parlament pentru vitala pensie a îndrăgitei surori (happy-end, abia în martie ʼ65).
  7. Obsesia unei posibile provocări la duel[3], de îndată ce, în 26 ian. 1865, îi scria aceleiaşi surori, aflată în refacere la „Institutul S-te Marie al damelor engleze în Bucureşti”: Dacă îl vedeţi pe căpitanul Crainic, spuneţi-i să-mi trimită încărcătura (cartuşele) pentru pistol. Nu e josnic din partea individului acestuia? Îmi trimite acelaşi pistol vechi pe care n-am vrut să-l iau încă de la plecarea mea şi mi-l trimite şi acum fără încărcătură, iar în întregul Iaşi nu poţi face rost de aşa ceva. Spune-i că altfel îi trimit numaidecît pistolul îndărăt şi-mi iau banii înapoi, ca să-mi cumpăr altul. Individul a făcut o afacere, n-am ce zice, dar murdară [4].
  8. Traumaticul incident iscat în propria-i casă, prin halucinanta solidarizare cu „tutelarul inculpat” a unui mult devotat student bîntuit de frisonul alienării şi, malheureusement, proaspăt şocat de procesul îndrăgitului său magistru – episod împărtăşit de îndată (joi, 25 febr. 1865) aceluiaşi Theodor Rosetti: Studentul [George] Bou, care a înnebunit, a venit mereu la noi, de cîteva ori în timpul nopţii; l-am liniştit cît s-a putut, am petrecut cîteva nopţi împreună cu el, [dar] joi a avut accese de furie, a venit în lipsa mea la noi, s-a urcat pe masă în salon, a strigat şi a urlat, a spart pupitrul pianului, i-a pus pe goană lovindu-i pe toţi servitorii, pînă cînd, în sfîrşit, a fost înhăţat de poliţişti şi dus la Golia. Dar insul a înspăimîntat-o în aşa hal şi a doborît-o fizic pe nevastă-mea [Clara], ca, altminteri, şi pe mine, încît simt pur şi simplu că s-a umplut paharul din pricina tensiunii nervoase din ultima vreme [5].
  9. Exasperarea de a constata, la început de martie ʼ65, că dorinţa de a-şi clama nevinovăţia „inundînd lumea“ cu o broşură conţinînd actele procesului, îi este blocată de excesiva prudenţă a prefectului de Iaşi (Costache Manu): Nobilă mărime, / […] Ai bunătatea şi vorbeşte imediat cu prefectul şi trezeşte-l din beţia lui la realitate, căci broşura conţine doar actele unui proces desfăşurat în public, iar în afară de aceasta, el n-a interzis Tribuna [română] şi, deci, cu atît mai puţin ş.a.m.d. Drept care, aşadar, ca o neînsemnată persoană urmărită politic, semnez al tău prea plecat / Căruia i-a stat mintea-n loc [6].

*

Acesta este lungul şir de „cumpene“ care l-au încercat atunci pe aparent imperturbabilul Maiorescu, făcîndu-l totuşi în acea primăvară, curînd după împlinirea a 25 de ani, să se mărturisească  „dragului bătrîn“, prefect în Vaslui: În mine, om coleric, continua stăpînire de sine s-a înfipt ca un dinte. Moartea mamei, nesiguranţa cu privire la sora mea şi mîhnirea ascunsă a soţiei mele m-au afectat mai mult decît mi-am mărturisit mie însumi. Din zilele procesului simt necontenit pulsaţia arterială în ambele urechi, iar, în mod ciudat, cum bag acum de seamă, părul mi-a încărunţit pe sfert la tîmple. Şi cu pieptul stau ceva mai prost. […] Lucrul acesta nu-l spun, fireşte, nimănui altuia, dar ţie trebuia totuşi să ţi-l scriu odată [7].

Ajungem astfel să ne oferim şi răgazul de a reveni în acel început de septembrie 1864 şi să ne întrebăm – fideli semnalului din titlu – cine-i totuşi acest familiar Bumbăcelu, posibilul tovarăş de drum al anonimului Cetăţeanu şi devenit, peste două săptămîni, Monsieur Bombacilă (corespondenţa lui T. Maiorescu era purtată şi în franceză):

Îţi recomandasem noi deja pe d. Bombacilă la matematici, din Trei Ierarhi, înainte de a veni recom[andarea] ta pentru Pavlov. Şi, prin urmare, te rog să întăreşti pe Bombacilă, băiat excelent, plin de cunoştinţe şi fără slujbă. A făcut drumul pînă aici singur cu această speranţă. Pentru Pavlov se va găsi totdeauna un loc. Îmi pare foarte rău, dar vei aduce Comitetului [de inspecţie şcolară pe Moldova] şi ţie un adevărat serviciu moral numindu-l pe d-l Bombacilă, pentru că el a fost recomandat de Comitet; căci trebuie să-ţi spun că numirile directe pe care voi le-aţi făcut în şcolile primare etc. au şocat puţin…[8]

Destinatarul acestor rînduri maioresciene aşternute „sîmbătă, 26 sept. 1864” era Vasile Alessandrescu-Urechiă, director în Ministerul Justiţiei şi Cultelor din cel de al treilea guvern al Principatelor Unite (prim-ministru: M. Kogălniceanu). Surprinzător sau nu, tot de la nivelul exigenţelor sale (şi excedat probabil de absurdele intrigi pornite asupra lui), în aceeaşi epistolă, prin care  vestea mai întîi triumful alegerii sale ca rector al Universităţii ieşene „cu şapte voturi contra două”, olimpianul Maiorescu tuna şi fulgera:

Am trimis o circulară pentru a cere tuturor [diriguitorilor de şcoli primare] devizul pentru noul buget din 1865 şi vă vom face un raport prudent şi în limite modeste. Aceşti imbecili ar dori să aibă fiecare un salariu de 18.000 p[iaştri]. Şi apoi ţi se spune să guvernezi într-o manieră liberală şi prin sistemul electiv şi reprezentativ? Canalia o guvernezi prin cnut şi nu prin reprezentanţi.    

Doamna Păun prea tîrziu e nemulţumită de aranjamentul şcolii din Sărărie. Ar vrea să fie directoare. Vrea să insiste la Bucureşti. Împiedică totul. E o nebună obraznică.

La concurs, d-ra Smaranda Dimitriu, protejata lui [Grigore] Cobălcescu[9], a căzut pentru că e proastă. Acum strigă printre eleve că n-o priveşte Comitetul, că unchiul ei îi va face rost de toate posturile pe care le-ar vrea de la Bucureşti etc. Împiedică orice numire directă. Ea trebuie să se supună uni concurs şi dacă îl pierde înseamnă că o merită, acest greoi animal calomniator. […]

Mitropol[itul] recomîndă pe Climente la Univ[ersitate]. Să nu cumva să intre acest nebun ticălos.

Şi, cum proaspătul rector era şi directorul Şcolii preparandale, ale cărei interese îl îndemnau să pledeze insistent pentru protejatul „plin de cunoştinţe şi fără slujbă” (în original: „plein de connaissances et jeté sur le pavé), Maiorescu revenea curînd (6/18 oct.), şi mai presant:

Dragul şi gentilul meu prieten, / […] Numeşte-mi-l pe Bombacilă al meu la matematică. Cursul trebuie să înceapă odată şi apoi aş vrea să-l fac pedagog pentru a-mi supraveghea elevii în şcolile primare.

Ce îl determina – măcar în parte – pe etern obiectivul T. Maiorescu să insiste în numirea acestuia, începem să aflăm curînd, dintr-o epistolă către Emilia, locuind pe atunci (10/22 oct. 1864) în curtea Bisericii Amzei din Bucureşti, alături de mama încă în viaţă:

Amorezatul Bombacilă a fost deja recomandat de minister ca dascăl de matematică la Institutul meu de la Trierarhi [sic]. Dar atestarea n-a sosit încă. O aşteptăm din zi în zi. Are 9000 de piaştri pe an, cu reţinere – 8100. Locuieşte la noi [familia Titu, Clara şi Livia Maiorescu, Iaşi] şi totul este cît se poate de comod. […] Cu plicticoasa mea istorie de-aici a mers bine o bucată de vreme, acum însă s-a năruit totul.

Să lămurim, tot în ordine inversă, două dintre „cheile” scrisorii…

„Plicticoasa istorie“ era de fapt îndeajuns de virulentă şi demolatoare, avînd nu doar dimensiunile unui jenant scandal monden, ci şi ale unei dramatice suspendări din toate funcţiile sale în învăţămînt, inclusiv cea de membru al Comitetului de inspecţie şcolară pe Moldova. La început, enormităţile imundului denunţ ce declanşaseră întreaga zurbă fuseseră privite foarte detaşat de relativ proaspătul soţ, tată şi lider junimist, convins că în absurdul acestor acuzaţii şi într-o judecată publică (cu uşile deschise, deci) se află şi antidotul lor:

Iaca intriga amoroasă, de care se nutrea vro 2 săptămîni (acum a cam amuţit) conversarea înţeleptului Iaşi. Eu eram în relaţiuni amoroase cu o guvernantă la Şcoala centrală de fete şi totdeodată cu cinci eleve, pe care le-am îngreunat pe toate. Pentru a produce această semniţie [înseminare] înşesită este logic că trebuia să petrec nopţile la internat şi astfel corupsesem portarul şi intram seara şi ieşeam noaptea pe la 3. În companie cu mine era colegul meu din Comitet Mîrzescu. Acesta se culca cu madame Gros, grasa şi faimoasa directrice şi totdeodată cu o profesoară externă de la şcoala centrală, pe care asemenea a îngreunat-o.

Pentru ca doi membri din Comitet să facă aceste crime amoroase, ceilalţi membri trebuia să se fi înţeles cu ei, spre a închide ochii. Prin urmare, şi ceilalţi membri erau culpabili de crimă. De aceea consecventele districte (Botoşani, Dorohoi etc.) au mai descoperit că nu numai Maiorescu şi Mîrzescu, ci şi fiecare din ceilalţi membri aveau cîte 3 eleve din şcoala centrală la propria lor dispoziţiune.

Iată scandalul ce virgina Tribuna română nu cutează a-l spune verde, dar cutează a-l produce şi lăţi sub soare[10].

 

[1] Începutul unei scrisori adresate în 29 nov. 1864 bunului prieten Theodor Rosetti, pe atunci  prefect la Vaslui (cf. Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, vol. V, ediţie îngrijită de Georgete Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Minerva, 1984, pp. 98-101).

[2] N. Kreţulescu (1812-1900) – descendent direct al lui Constantin Brîncoveanu, licenţiat în Medicină; de trei ori prim-ministru (24 iun. 1862-11 oct. 1863, 14 iun. 1865-11 febr. 1866, 1 mart.-4 aug. 1867,

[3] Va avea parte de o asemenea provocare peste doi ani, în urma unui serial publicat în cele opt numere ale unei proprii gazete (Voinţa naţională ), privitor la revolta separatistă de la Iaşi, din 3/15 apr. 1866.

[4] Titu Maiorescu, vol. cit., p. 141.

[5] Ibidem, pp. 147-148.

[6] Epistolă către Iacob (Jacques) Negruzzi, doctor în drept, profesor universitar; 5/17 martie 1865 (Ibidem, pp. 156-157).

[7] Fragment epistolar, 13/25 martie 1865 (Ibidem., p. 170).

[8] Ibidem, p. 72.

[9] Gr. Cobălcescu (1831-1892) – profesor de geologie şi mineralogie al Universităţii din Iaşi, aflat în gruparea ostilă turbionarei ascensiuni  a mai tînărului Maiorescu.

[10] Bruion epistolar către G. Sion, directorul Arhivelor ieşene, datînd din 23 aug. 1864 (Ibidem, pp. 53-54).

Revista indexata EBSCO