Apr 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Lucian Alexiu

 

Cum se vede din cea mai recentă anto­logie de autor, Poetul ironic, Lucian Alexiu era înlăuntrul poeziei încă din vremea cînd o comenta, critic, în Ideografii lirice contemporane (1977); editorial, e drept, criticul poeziei contemporane a debu­tat cu lirica pe care o „ascundea”, după douăzeci de ani, ca într-un roman celebru al unui prozator francez din secolul XIX: Ecorşeu (1997), Îndreptar de navigaţie pentru uzul somonului albinos (1997). Istoria naturală şi alte poeme (1997), Grupul nominal (7 formule de exorcizare a verbului) (1997), Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (1998), Cornetul cu îngheţată al lui Polifem (1999), Eseu asupra co­linei cu ulmi (2000), Legăturile primejdioase (2003), apoi Scriptorium I-II (2009) şi Capul Dragonului (2009) impun un poet, un eseist şi un memorialist care mizează pe ceea ce aş numi şocul începutului, al unor asocieri surprinzătoare pentru că, iată, titlurile sînt, într-un anume fel, asemănătoare celor pe care Matei Vişniec le dă pieselor de teatru şi romanelor sale. În fapt, titlul circumscrie, într-o primă instanţă, una dintre temele importante ale poeziei lui Lucian Alexiu, care fixează destructurarea unui cod cultural, a unei imagistici, a temelor, motivelor, figurilor şi canoanelor unor literaturi şi mitologii ce se (sub)întind din vechime pînă azi; două variante „alternative”, care despart, într-un gest „domestic”, dar ca un tăiş de sabie, Cina cea de Taină şi un oarecare prînz la un „luculus” (poate acel Lucullus Lucius Licinus, general roman vestit prin luxul banchetelor sale din Roma?), unde se servesc „guguştiuci înotînd în uleiul încins”, cum, altădată, poetul Nicolae Sava ne „servea” privighetori prăjite pe acoperişul casei, deschid o carte de poezie care începe cu drumul lui Ulise ce „orbecăie” către casă şi o călătorie „spre alpi” a „tînărului montague”, într-o şarjă ironi­că, evident, spre Homer şi Shakespeare; drumurile sînt improbabile, poetul ironic îşi asumă distanţa pe care lumea de azi, din ignoranţă, cel mai adesea ori dintr-un refuz inexplicabil, aruncă, peste bordul internetului şi al unei educaţii precare, simboluri şi valori din cea­laltă lume: „orbecăim/ din ţărm în ţărm/ din insulă-n/ insulă/ între insule/ facem popas/ sporovăim/ aţîţăm focuri/ suntem/ spiritele stinghere/ siderele/ tinere/ mirosim încă-a pămînt/ şi-a trup de femeie/ în somn” (Ulise): „spre alpi/ iulie este îngăduitor/ cu spiritele înfierbîntate/ vîntul adie uşor dinspre lac/ şi ceea ce nu reuşeşte/ boarea din zori/ face viteza maşinii/ geamul deschis –/ înconjurat de năluci/ tînărul montague apasă pe accelerator/ (contele paris rămîne în urmă la semafor)/ bolidul argintiu ţîşneşte scurt se cabrează/ ase­meni unui cal de curse strunit pe turnantă/ şi la cea dintîi curbă ie­se în peisaj:/ ci lişiţele/ nu ciocîrlia/ îi vor zbucni de sub roţi (Autostradă; „Privighetoarea fu” – W. Shakespeare).

Lîngă Ulise şi „tînărul montague”, pare că figura lirică a poeziei din Poetul ironic este Sancho Panza însuşi, celebrul personaj însoţitor al lui Don Quijote; citit în repli­cile sale cunoscute, Sancho e poetul ironic lîngă poetul romantic: „în buncărul aflat la o sută de coţi sub pămînt/ sancho pregăteşte/ conferinţa de pace –/ răsfoieşte gînditor horoscoapele/ măsoară pe hartă/ pune un steguleţ aici/ unul dincolo/ înconjoară cu violet mare­le zid chinezesc/ trasează discret noua linie de apărare spre răsărit/ goleşte apoi pe rînd scrumierele/ mătură de pe lîngă pereţi/ ciobu­rile groase de sticlă/ adună mormanul de oase zvîrlite/ la prepelicari/ mormăie –:/ şi cavalerii ăştia/ se întorc aici de o mie de ani/ şi nici un progres” (La o sută de coţi sub pămînt). Lucian Alexiu ia dis­tanţă, în ironie, ludic şi, adesea, sarcasm, faţă de idei primite, te­me, poncife, motive literare, personaje şi opere de dicţionar, pe ca­re le reciteşte, prin şi în poezia sa, sub efectul unei lentile (de)formatoare care e a (post)modernismului; teluric şi cosmic, din atîtea paradigme lirice, figurile biblice ale lui Cain, Abel şi Fiului Risipitor, în Golf sînt „vară şi fum”, erosul e o fractură între un ti­tlu atît de comun, Idilă, care „promite” şi care se termină în deri­ziunea unei epoci ce va fi desacralizat totul, dragostea, pastelul, credinţa pusă între paranteze de cuvintele unui nou Meister Eckart: Idilă e unul din poemele-pivot ale temei care structurează poezia lui Lucian Alexiu: „în decembrie/ caprifoiul de pe terasă/ miroase ca vara/ chiromanţii culegători de/ ierburi de leac scribi ai imperiului/ misiţi ai celui veşnic astrologi/ docenţi în arte marţiale şi litere/ ventriloci alchimişti/ deţinători ai sigiliului/ cei trei stau în ju­rul mesei de tablă/ cu ceaşca în mînă/ niciunul nu face semnul/ nu rosteşte cuvîntul magic/ toţi ştiu/ în decembrie/ îngerul extermina­tor vine/ dinspre mediterana/ adus în lectica-i/ albă/ ave proconsule/ ave şchiopule ce miroşi a pucioasă/ ave legiuitorule procopsitule/ ave/ ceea ce a fost cîndva/ pămîntul făgăduinţei/ e acum rezervaţie pentru/ ciclopi/ ceea ce a fost rug stîlp de sare/ jertfelnic altar/ e puţ de petrol bursă/ adăpătoare pentru elefantul şeicului/ rut/ în decembrie/ trimisul intră-n cetate/ dis-de-dimineaţă incognito/ face primul drum la sauna orientală/ al doilea la agentul publicitar/ pînă la prînz a citit la cafenea/ pagina cu anunţuri/ îşi caută/ alt job –/ deţinători ai sigiliului/ docenţi în arte marţiale şi litere/ ventriloci misiţi ai celui veşnic/ scribi ai imperiului chiromanţi/ culegă­tori de ierburi de leac/ cartofori alchimişti/ cei trei stau în jurul mesei de tablă/ cu ceaşca în mînă/ niciunul nu face semnul/ nu rosteş­te cuvîntul magic/ toţi ştiu/ în decembrie/ caprifoiul de pe terasă/ miroase ca vara –/ ar putea fi din nou vremea/ dar jocurile sunt făcute/ de două mii de ani/ nimic nou”.

Ce vor mai fi fiind, după venirea aici a ventrilocilor misiţi, „foşnetul frunzelor de măr din eden” ori „răcnetul leului din nemeea”? Poveşti din lanţul trofic al unei lumi în surpare, cu un Polifem plictisit, ieşind în pragul peşterii cu un cornet de îngheţată în mînă, un Puck, „micul trepăduş al huhurezilor publici”, un Yorick avertizîndu-ne că „totul (e) de vînzare”, într-o zodie posacă, în purgatoriul unui cer mijlociu, cum se spune în Vec­tor, unde glazura e a unui umor silit, a jocului cu „mărgelele de sticlă” ale unui cod cultural destructurat, iar miezul e al unui zîmbet scrîşnit, al hohotului în ironie şi sarcasm. În fond, Lucian Alexiu iubeşte lumea aceea (a lui Homer, Cervantes, Shakespeare), pe care lumea aceasta o de-formează printr-o uriaşă lentilă a ignoranţei şi subculturii; înainte de miturile literaturii, însă, Lucian Alexiu intră în mitologie, vede altfel fiecare personaj de acolo nu pentru că ar contesta povestea şi imaginea, fixate în istorii de demult şi în dicţionare, dar pentru că lumea de azi vede astfel acele întîmplări şi acele personaje: Polifem, cu cornetul de îngheţată, Circe,        „tîrfă din insule”, sirenele care „sfîşie cu dinţii un mic delfin ar­gintiu”, Oreste care s-a deprins cu „veşnica aroganţă a zeilor”, eri­niile care „sunt gata să-ţi dea brînci/ în neant”, Okeanos, călătorind „în pîntecele unui cuvînt”, Icar care nu e „nici pe pămînt nici în cer”, Narcis, visat de „peştele negru din val”, războiul Troiei, care e „barbarie curată” şi, iată, Cassandra, fiica lui Priam şi a Hecubei, iubita lui Apollon, necinstită de Aiax şi roabă a lui Agamemnon, ucisă, şi ea, de Clitemnestra, care, în poemul lui Lucian Alexiu e astfel: „să fugi şi să fugi şi să fugi –/ în smintita sărbătoare-a cetăţii/ micul arici pe care-l ascunzi în odaie descuie/ caseta de malachit în care/ s-au pripăşit/ umbrele/ uşile închise cu şapte zăvoare/ dincolo de care se prăsesc/ moartea şi/ demonii” (Casandra). Ce se (mai) alege, prin filtrul poetului ironic, din povestea Cassandrei din mitologia vechilor greci? Atît cît se mai vede şi din anii de ucenicie, un cunoscut titlu sadovenian, în evocarea revoluţiei franceze, cu „anii de ucenicie” ai gîdelui Daumier, jucînd „intermi­nabile partide de cărţi”, în miezul unor „istorisiri depănate/ de fîrtatul satan”, într-o polemică la vedere cu alte paradigme poetice şi de sensibilitate („căzuţi în dizgraţie/ poeţii trecuţi de vîrsta a doua/ venerabilele cocote de lux/ căzuţi în dizgraţie/ ereticii me­lancolici/ exploratorii de lumi noi/ căzuţi în dizgraţie/ hierofanţii heruvii/ gîzii placizi ai mileniului/ iluminaţii celui de-al şaptelea cerc/ toate şi toţi/ căzuţi în dizgraţie –/ sfîntul hazard pro­gramează/ spaţiu şi timp/ viitor şi trecut/ micul negoţ cu o divinitate/ ce le brodeşte pe toate”, scrie poetul, în ironie şi sarcasm, în Dramatis personae) şi, mai ales, peste toate şi peste vremurile celor patru cavaleri ai Apocalipsei, o nostalgie a înaltului şi departelui: „desfaci armura celui dintîi şi priveşti:/ înăuntru e o lumină galbenă/ sfărîmicioasă/ curgînd precum nisipul clepsidrei/ (întorci clep­sidra şi timpul o ia/ înapoi)/ desfaci armura celui de-al doilea/ şi priveşti:/ o pirogă neagră porneşte degrabă la vale/ o pirogă roşie porneşte la deal/ (le răstorni pe-amîndouă/ şi iată-te-ajuns pe tărîmul cel’lalt)/ desfaci armura celui de-al treilea/ şi priveşti:/ că­lăreţ singuratic/ pătrunzi în pădurea de fagi/ întins sub copaci aş­tepţi cu ochii la cer/ să te-acopere frunzele galbene/ roşii/ (le tragi peste tine şi simţi cum te-nvăluie/ noaptea ca un roi de bondari)/ desfaci armura celui de-al patrulea/ şi priveşti:/ dintr-odată în faţa ta s-a deschis cerul/ s-a deschis noaptea/ se rotesc stelele/ (stelele care lasă în urmă/ un sunet de sirenă/ strident)” (Cei pa­tru cavaleri ai Apocalipsei).

În poezia noastră de azi, Lucian Alexiu plasează cititorului ceea ce el numeşte nişte grupuri nominale, provocîndu-l să construiască alte şi alte poeme, teme pentru acasă; iată un Index: „blestemata foame de bani/ bicisnica teamă de zei/ ne­volnica înţelepciune-a bătrînilor/ pioasa înşelăciune-a oracolelor/ slăvita iubire-a aproapelui/ liniştita privelişte a crucificaţilor/ pătrunzătoarea privire-a augurilor/ smintita ştiinţă-a urmaşilor/ sordida proliferare-a oraşelor/ inviolabila frumuseţe-a ruinelor/ tulburea lumină-a adîncurilor/ placida împerechere-a insectelor/ con­tradictoria interpretare a semnelor/ agonica viziune-a lemurilor/ trufaşa colcăire-a războinicilor/ schimbătoarea soartă a regilor/ ză­natica tălăzuire-a nomazilor/ hilara gravitate-a neghiobilor/ nătînga arătare-a paiaţelor/ înfricoşata prevestire-a mayaşilor/ ticăloşita seminţie-a coloşilor/ ferecata libertate-a captivilor/ nefolositoarea iscusinţă a ciungilor/ infama smerenie a profanatorilor/ schi­monosita seninătate-a ermiţilor/ înverşunata bunătate-a despoţilor/ perversa servitute-a damnaţilor/ ingrata compasiune a gîzilor/ smerita rugăciune-a trufaşilor/ placida revoltă-a nevolnicilor/ nevinova­ta sălbăticie a fiarelor/ nătînga seminţie a maimuţelor/ vanitoasa credinţă-a supuşilor/ flecara muţenie a înţelepţilor/ ignara clarvi­ziune a orbilor/ întîmplătoarea potrivire a sorţilor/ vicleana adeve­rire a viselor/ legendarul curaj al defuncţilor/ sfîrşesc laolaltă/ în vintrele binecuvîntate ale pămîntului/ ce le primeşte şi le ignoră pe toate” (Grupul nominal). Ce rămîne în poezie, pentru a fi (re)construit, după acest „masa­cru”, în scrîşnetul ironiei şi sarcasmului? Imagini cu o anume pictu­ralitate, în poeme care se reţin exact în dimensiunea lor picturală (Primăvară prerafaelită, Imago, Instantaneu), metafora puternică a orbului din stradă, altul decît orbul lui Nichita Danilov din parabo­la lui Breughel şi, iarăşi, altul decît orbul de pe pietrele Nordului al lui George Vulturescu (Jurnal), o radiografie crudă a vremii ca în Haruspicii, cu mulţimea „demonizată de starurile noului ev” şi cu omul care nu trebuie să se sperie („nu te speria/ ceru-i roşu la răsărit/ nu te speria/ catedralele se aprind cîteodată spontan/ nu te speria/ avioanele cad ca nişte pietre în mări/ nu te speria/ peş­tii o iau la vale cu burta în sus/ nu te speria/ vîntul duce departe norii de fum/ nu te speria/ dacă suntem prea mulţi/ vom fi mai puţi­ni” – Nu te speria), un alt Sisif care a învăţat să înainteze „pe brînci”, hipnotizat de o industrie de iluzii, silit să urmeze un calendar al suferinţelor „pe o mie de ani”, revendicîndu-şi libertatea astfel: „libertatea de mişcare-a lăcustei/ din pîntecele guşterului auriu/ libertatea de mişcare-a/ şopîrlei din guşa/ bîtlanului –/ libertatea de mişcare a spînzuratului/ în bătaia vîntului noaptea/ di­mineaţa sub cerul/ cu nori” (Habeas corpus). Altfel, poezia lui Lucian Alexiu îşi camuflează feeling-ul special în poeme precum acest Psalm: „să te aţii în calea bufniţei/ să reciţi psalmul celor pierduţi/ să te laşi în valea celor inerţi/ (să asculţi forfota celor inep­ţi)/ şi fă să mai fie seară/ şi fă să mai fie zi/ (şi mai aruncă-ţi o dată năvodul/ printre sufletele de ţiplă/ precum privirea/ peste cei vii)”.

Poetul ironic este o carte a surpării unei lumi, a mitologiei şi literaturii, pentru a (re)construi o alta, din fragmentele risipite, pierdute în nisipurile mişcătoare ale (post) modernismului; e ca şi cum, din cărămizile legate cu smoală ale Turnu­lui Babel, cineva, poate Lucian Alexiu însuşi, s-ar încumeta să ridice din nou turnul pînă la cer.

Revista indexata EBSCO