Apr 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „O bomboană a cerului”

La 6 dimineaţa, cerul privit, din pat, pe fereastră, de un roz superb, infantil şi totodată senzual, de parcă nu m-ar aştepta o zi oarecare. Dar, stupoare! În cîteva clipe feeria a dispărut, înlocuită fiind de un albastru spălăcit, mixat cu umbre. Un izbitor contrast. A. E.: „O bomboană a cerului, ce vrei mai mult?”.

*

Nu reprezintă timiditatea, aşa cum s-ar părea, o îndoială de sine nimicitoare a celui pe care-l împovărează, ci o circumspecţie fie şi latentă faţă de ambianţă, o rezervă atît de categorică faţă de aceasta, încît se acoperă reflex cu aparenţa îndoielii de sine. Nu e o capitulare, ci un mijloc organic al defensivei.

*

„Inventator al modernităţii, Baudelaire opune o rezistenţă sălbatică lumii moderne. În acest sens, el e un antimodern prin excelenţă, adică un om lucid, pasionat de epoca lui, dar conştient că orice progres antrenează o pierdere”. Ca şi: „Le pozează fotografilor, dar urăşte fotografia, publică în presa de mare tiraj, dar îi detestă canonul  «progresist»” (Antoine Compagnon).

*

Snobism. Sentimentele nu excelează îndeobşte prin retorică, în schimb cuvintele de cîte ori nu devin sentimentale.

*

Obsesia puterii o au, evident, cei ce au acces la o putere la scară mare, dar şi cei la care aceasta are un caracter virtual (ne-am putea referi la unii autori precum Michel Foucault sau N. Breban). A. E.: „Poate că la ultimii într-o măsură sporită, din pricina blocajului”.

*

Generozitatea impresiilor fugitive care evită a face parte din armătura greoaie a fiinţei, care ne cruţă părăsindu-ne.

*

„Prin însăşi natura sa, aforismul ezită între formulă şi aluzie” (Blaga).

*

Uitarea: o căutare trudnică, în cele din urmă o revelaţie, cea a Neantului.

*

„Păzea, şoferiţa cu două capete s-a lansat în trafic! Siamezele Abby şi Brittany Hensel şi-au luat fiecare permis de conducere şi sunt de neoprit. Le place viteza şi sunt cele mai bune şoferiţe! Aşa se prezintă Abby şi Brittany, cele două siamze de 27 de ani, din New Germany, Minnesota, SUA. Deşi împart acelaşi trup, ele au două premise şi… conduc cu rîndul maşina familiei. Abby şi Brittany Hensel sunt cele mai cunoscute siameze din lume. Împart cîteva organe interne, mîinile şi picioarele şi sunt obligate să facă împreună toate activităţile zilnice. Fetele sunt vedete internaţionale din 2012, cînd au început filmările la un reality-show pentru postul TLC. (…) Deşi sunt firi total diferite, cele două siameze nu se ceartă niciodată la volan. Ele au avut totuşi un scandal monstru acum mai bine de 5 ani cînd s-au îndrăgostit de doi băieţi diferiţi şi una nu-l suporta pe iubitul celeilalte” (Click, 2017).

*

Scrii uneori pentru a te obişnui cu scrisul (proces care în fapt nu ia sfîrşit niciodată), alteori pentru a-i simţi limitele (cînd eşti obosit, cînd nu e vorba de un subiect foarte atractiv etc.). Dar ce poate însemna a simţi limitele scrisului? A încerca să-l „uiţi” o vreme, spre a-l reîncepe dintr-un punct nul, cu puteri regenerate.

*

E.: „Ingrată e nu o dată situaţia personalităţii literare în raport cu femeile. Femeia elementară nu o înţelege, femeia rafinată intelectualiceşte, mai cu seamă dacă posedă şi darul cuvîntului, este de regulă egotică la culme. Poate că se manifestă astfel o rezistenţă feminină în vechea competiţie cu dominaţia masculină”. Dar vocaţia creatorului nu are un prestigiu seducător? A. E.: „Geniul şi sexul nu coincid. Una e una, alta e alta, nu fii prostuţ. G. Călinescu n-a avut succes la femei, Al. Piru a avut, Nietzsche n-a avut succes la femei, D’ Annunzio a avut”.

*

„S-o spunem cu toată duritatea: pe femeie nu au interesat-o niciodată geniile altfel decît per accidens, cu alte cuvinte atunci cînd genialităţii bărbatului i se adaugă condiţii puţin compatibile cu condiţia de geniu. Sigur este că acele calităţi apreciate îndeobşte cel mai mult la bărbat în vederea progresului şi măreţiei omeneşti n-o interesează cîtuşi de puţin din punct de vedere erotic pe femeie. Vreţi să-mi spuneţi ce-i pasă unei femei că un bărbat e mare matematician, mare fizician, mare om politic? Şi aşa mai departe: toate talentele şi strădaniile specific masculine care au generat şi fertilizat cultura şi care stîrnesc entuziasmul bărbătesc sunt nule cînd e vorba să o atragă prin ele însele pe femeie. Şi dacă, în schimb, căutăm care sunt calităţile ce o fac să se îndrăgostească, vedem că sunt cele mai puţin rodnice pentru desăvîrşirea generală a speciei, cele care-i interesează cel mai puţin pe bărbaţi. (…) Cine ştie, dacă la urma urmelor, răceala aceasta a femeii faţă de excelenţă nu e chiar indicată? Poate că rolul ei în mecanismul istoriei e de a fi o forţă retardatară opusă năzuinţei de schimbare şi propăşire ce irupe din sufletul masculin. Ceea ce înseamnă că, examinînd problema sub orizontul ei cel mai amplu şi aşa-zicînd zoologic, tendinţa generală a fervorilor feminine pare hotărîtă să menţină specia înlăuntrul unor limite mediocre” (Ortega y Gasset).

*

Ţel: a avea în scrisul tău aceeaşi încredere pe care o ai în prezenţa ta psihică. Dincolo de eticheta verbului, o sinceritate informă, o materie cu subsecventul prestigiu al spontaneităţii, mereu la îndemînă.

*

Vîntul rispind foile de hîrtie de pe birou cînd deschid fereastra, tot aşa cum face pisica Miţa cînd e în toane bune. Cele ale lumii uneori într-o indicibil delicată asociere pe care o contempli.

*

„Aforismul nu se acoperă niciodată cu adevărul: el este fie o jumătate de adevăr, fie unul şi jumătate” (Karl Kraus).

*

Binele făcut din obligaţie, din teamă (v. Spinoza) sau din indiferenţă nu e decît un simplu veşmînt gesticulant al fiinţei, iar nu un act caracteristic acesteia.

*

„Un studiu recent, efectuat la universitatea din Philadelphia a comparat două grupuri de persoane în vîrstă. Din primul grup făceau parte persoane care adoptaseră cîte o pisică, din cel de-al doilea, persoane care nu aveau un animal personal. La începutul experimentului, cele două grupuri erau într-o stare de sănătate similară. La capătul unui singur an, persoanele care trăiau împreună cu pisici aveau cu mult mai puţine angoase, erau cu mult mai puţin deprimate, în acelaşi timp tensiunea lor arterială era mai scăzută şi consumau mai puţine medicamente” (Formula As, 2017).

*

Cînd  scrii se cade să simţi în jurul tău o constrîngere confortabilă, similară cu cea a unei haine în care te simţi „bine”.

*

Călătoria: o experienţă care poate deveni tulburătoare prin presiunea exercitată asupra sensibilităţii tale de un real necunoscut, graţie concentrării acestuia, trecînd instantaneu în ficţiune. O experienţă eminamente personală. A. E.: „Citind însă descrieri de călătorie e ca şi cum ai mînca şi ai bea prin intermediul Celuilalt”.

*

„Eu mă separ de cel mai mic lucru cu nenumărate regrete” (Anton Holban).

*

Ovidiu Cotruş, fost coleg de redacţie. Te măsura cu o condescendenţă  binevoitoare, ca şi cum ţi-ar spune: „Hai să vorbim despre altceva” sau „Vorbim despre asta altădată; acum sunt grăbit”. Cu toate acestea, alături de alţi doi-trei colegi, îi ascultai cu atenţie prelungitele monologuri. Personajul te purta pe întinse suprafeţe de preferinţă interbelice, probînd o cursivitate şarmantă fără semne de osteneală, exersată de bună seamă în anii de detenţie. Semeţia sa cu o cărturărească temelie, semeţie probabil de-a dreptul manifestată la tinereţe, era acum de gradul doi, purtînd o fină umbră de resignare, dar şi o la fel de uşoară ironie, cum o defensivă deopotrivă faţă de lume şi faţă de cel ce-a fost el însuşi odinioară. Cu un accent feminin insinuat în înfăţişarea-i masiv bărbătească, avea aerul că, fără a renunţa la ceea ce neîndoios mai este, se scuză cochet, pentru orice eventualitate, că nu va mai fi ceea ce ar fi putut fi. Îi măsura pe cei din jur cu un dispreţ surîzător, ca şi cum ar fi dorit a masca printr-o mină de camaraderie o apropiere imposibilă. Sensibil, dar nu sentimental. Se cheltuia pe sine cu o frenezie melancolică. Boieros, iubitor de taclale condimentate cu vorbe de duh, gurmand, mai avea puţin de trăit. Nu s-a îndurat a-şi menaja sănătatea măcinată de temniţă. Exeget de înaltă ţinută în ciuda neîmplinirii sale, e din păcate neglijat în prezent. Nu-l găsim în ultimele istorii literare la locul cuvenit.

*

„Nou-născutul s-a mînjit tot cu pete de cerneală şi, zile întregi, acele pete i-au slujit drept un mic memento al lucrurilor pe care uitase să le spună şi al celor pe care ar fi trebuit să le spună cu totul altfel” (Katherine Mansfield).

*

„Călugărul se nelinişteşte cel mai tare pe la ora şase… De aceea, nu puţini bătrîni socotesc că acesta este demonul amiezii, care-i pomenit în psalmul 80” (Ioan Casian).

*

A suferi obscur, fără Dumnezeu. A suferi iluminat, întru Dumnezeu. A suferi într-un spaţiu intermediar, cînd fasciculul de speranţă el însuşi se circumscrie suferinţei.

*

Nu poţi scrie satisfăcător decît despre lucruri pe care le cunoşti aproximativ. Suficienţa cunoaşterii depline îţi dă o dispoziţie de torpoare. De fapt lucrurile pe care ai senzaţia că le cunoşti bine sunt tocmai cele care, chiar pe acest temei, pot păstra pentru tine o marjă a aproximativului. Cu cît adînceşti cunoaşterea lor, cu atît această marjă creşte.

*

Cum să nu fie aşa-zicînd desăvîrşirea cu atît mai imposibilă cu cît medităm mereu asupra ei, o raţiocinăm?

*

„Britanicii Stuart şi Ian Paton, de 53 de ani, din Hampshire, Marea Britanie, au reuşit să scrie istorie cu recolta de anul acesta. În grădina lor a crescut un ditamai dovleacul de 1.028 de kilograme. Ei au luat gigantul şi s-au prezentat în acest weekend la concursul anual al cîntăririi dovleceilor. Deşi este impresionant şi au cîştigat festivalul din acest an, cei doi fraţi Paton nu au reuşit să intre în Cartea Recordurilor pentru că tiltlul este deţinut de un alt «dovlecel» de 1.190,6 kilograme” (Click, 2017).

*

Tot mai dificile relaţiile cu oamenii, cu tine însuţi, cu scrisul. O epuizare sau o mîntuitoare preeminenţă, cum ar spune Monseniorul Ghika, a lui „a fi” faţă de „a face”? A.E.: „În cazul de faţă, deoarece eşti autor, a unui «a fi» cinic!”.

*

Dublu dezagreabilă poate fi trufia unei femei. Mai întîi pentru postura în sine, apoi pentru că ea ilustrează acel sex pe care un poet italian l-a numit „delicateţea cerului”. Un atentat, cum ar veni, la condiţia sa, o urîţire din proprie voinţă, chiar în faţa oglinzii.

*

„Nu mai ai intimitate. Sau, mai degrabă, intimitatea ta este obiectivă, este munca (corecturi, scrisori, capitole, şedinţe) pe care o faci. Ceea ce este înfricoşător. Nu mai ai ezitări, spaime, nedumeriri existenţiale. Eşti pe cale de-a te usca de tot. Unde sunt angoasele, strigătele, iubirile de la 18-30 de ani? Tot ce foloseşti acum a fost acumulat atunci. Şi apoi? Ce se va mai întîmpla? Aici trebuie să intre în scenă destinul şi să arate cine eşti. Totul e implicit în tine. Chiar şi intoleranţa acestei situaţii şi a dezordinii şi a haosului care rezultă din ea. Ricorsi  cum spune Vico” (Cesare Pavese).

*

Orice bucurie îţi dă senzaţia că începi a trăi în viitor.

*

Bulimie. Ai scris suficient pentru a te simţi, să spunem aşa, «defintiv», tu însuţi? Niciodată nu pare suficient. Jocul mergînd pînă la cruzime al cantităţii cu identitatea.

*

Incompatibilităţi. Autoritatea nu poate fi seducătoare, seducţia nu poate fi autoritară.

*

Lalelele sunt se pare de origine turcă. Numele lor provine din turcescul „tulbbend”, care înseamnă turban, inspirat de forma pe care o au.

*

Nu atît copiii cît oamenii „între două vîrste” îmi produc iluzia că ar fi nemuritori, deoarece copiii cresc, sugerînd viitorul incert, în aceeaşi măsură în care bătrînii sugerează o capitulare în faţa trecutului. În schimb cei „între două vîrste” au aerul unei stagnări, a unei auguste evadări din constrîngerile temporale.

*

Timpul de culoare violetă al primăverii.

*

„Viaţa pare cînd una, cînd alta, cînd binefacere trupească, cînd boală, cînd greutate, cînd bucurie iar întreaga viaţă este numai «înviere», adică sporirea iubirii, înălţarea iubirii din mormîntul trupului. Iar asta e o bucurie neîncetată. Şi apoi treptat te identifici tot mai mult cu ceea ce iubeşti şi iubeşti totul, iar astfel devii Dumnezeu cu adevărat” (Tolstoi).

*

E.: „Întîlnind un om bun, reacţia ta obişnuită nu e de-a reflecta bunătatea sa în propria ta fiinţă spre a ţi-o ameliora, ci a profita de această bunătate spre a te simţi «bine» în raza ei. La fel, rugîndu-te lui Dumnezeu, nu ai în vedere în primul rînd a-I asimila mizericordia spre a deveni demn de apropierea Sa, ci a căuta să profiţi de aceasta, atingînd un ţel. Predomină aşadar contingentul, pasagerul, relativul, iar nu absolutul pe care-l conţine virtutea bunătăţii. Bunătatea: o consecinţă a iubirii, întrucît, după cum scrie Monseniorul Ghika, „cine nu iubeşte nu poate ajuta cu adevărat”.

*

Teroarea originalităţii. „Artista de 33 de ani Deborah de Robertis şi-a arătat părţile intime duminică la Muzeul Luvru, în faţa tabloului lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa. A fost arestată pe loc şi în ciuda faptului că a explicat clar că gestul ei «este un act artistic menit să arate rolul femeii în istoria artei», de Robertis a fost pusă sub acuzare. Ea riscă acum doi ani de puşcărie” (Click, 2017).

*

E.: „Autori-căpuşe. Chiar dacă ai scris despre ei de două ori de nouă ori, vor să mai scrii, devot al lor, să scrii la infinit. Te presează cu toate mijloacele posibile. Ce zici, colega?”. Ce să zic? Dacă sunt mediocri, dau în vileag o slăbiciune a lor în plus. Dacă le poţi preţui scrisul, situaţia e cu atît mai decepţionantă.

*

Lucrurile simple trăiesc de la sine. Trebuie să insufli viaţă celor complicate şi e din ce în ce mai dificil.

Revista indexata EBSCO