Apr 26, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Intelectuali români în jurnalul londonez al lui Ion Rațiu

„Simt nevoia să mă confesez cuiva. Din experienţa pe care o am, am ajuns la o concluzie… Cel mai bun confident eşti tu însuţi”.     (Ion Raţiu, Jurnal, 1940)

Studiul introductiv prefaţator la acest Jurnal* al lui Ion Raţiu, semnat de Stejărel Olaru, e încheiat cu o concluzie sincer-afectivă, reflex natural după lectura bogat adnotată a peste o mie de pagini. O reproduc: „Arma lui a fost doar adevărul, iar viaţa pe care a trăit-o în exil a prezentat-o românilor ca pe o carte deschisă, acest jurnal. Ne place să credem că a fost un om fericit, nu doar pentru că, la sfîrşitul vieţii, a reuşit să se întoarcă acasă, ci şi pentru că şi-a intuit destinul, acela de politician care urmăreşte un singur ideal, ţara sa” (s.n.). Publicarea în 2017 a însemnărilor inedite, despre care autorul singur mărturisea deschis că sînt „în întregime politice”, are o semnificaţie profundă în context, pentru cine înţelege. Ni se oferă un model, cu toate detaliile acţiunii unei personalităţi devotată ţării urmărită din afară, model ce poate umili toată clasa politică de astăzi pornită s-o sfîşie din interior. Cărţile mari apar într-un timp care le cere ca necesitate. Jurnalul lui Ion Raţiu apare în vremuri cînd nu se mai vorbeşte de modele, dar sînt cerute ca lecţie de morală şi de bună credinţă pentru ţară. E cartea intimă a unui român anticomunist convins, jurist, om politic bogat pe scena comercială engleză, scrisă fără să ascundă dorinţa de a-i fi tipărită cîndva. Apariţia primelor două volume (1940-1962) e o promisiune generoasă şi foarte atrăgătoare pentru cel de al treilea (1963-1989), oarecum anticipat de prefaţator ca o carte mare, omagiu de nivel conţinut pentru anul Centenarului Marii Uniri întîmplată în anul în care abia se născuse acest bun român, transilvănean din Turda.

Tocmai discursul subînţeles, semnificativ, al Jurnalului face inexplicabilă tăcerea presei noastre, de toate felurile, la apariţia unui document unic despre mişcarea politică, militant anticomunistă, a românilor rămaşi în afara ţării după 1945, organizaţi de Ion Raţiu. Avea în biroul său de la Londra un fişet-arhivă cu dosarele românilor activi în susţinerea ţării dinafară şi cu documente de corespondenţă rîvnite de securitate. În 1988, cînd se intensifică urmărirea sa, prin intruşi români, i se sustrag dosare şi corespondenţa cu Richard Nixon, încît e nevoit să apeleze la Scotland Yard. Fără rezultate. Între trei informatori, cei mai nocivi, Stejărel Olaru identifică un afacerist, întors în ţară în 2000, prieten de afaceri cu Ath. Stănculescu. Nimic despre toate acestea în aşa-zisul proces al comunismului. Ion Raţiu avea vocaţie de lider, de leader ship plin de iniţiative organizatorice, încă de tînăr. A înfiinţat Asociaţia Culturală a Studenţilor Români aflaţi la Londra, în 1940. A iniţiat şi stipendiat o foaie informativă săptămînală, în engleză, (Free Romanian Press), despre evenimentele din România, dar a fost şi fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi de la Geneva. Două decenii a fost Preşedinte al Asociaţiei Culturale a Românilor din Anglia. În plus, s-a numărat printre membrii fondatori ai Amnesty International. Nu o dată, a oferit sprijin material noilor veniţi de după cortina de fier, între care Adriana Georgescu, autoarea cărţii La început a fost sfîrşitul, tradusă în franceză de Monica Lovinescu. Pe baza cercetărilor personale a scris cartea Policy for the West, în 1957. După articole şi conferinţe mai scrie România de astăzi. Comunism sau independenţă?, apărută în 1977 etc.,etc. Şi n-am spicuit decît foarte puţin din ceea ce îi releva vocaţia de lider pro-România, relaţiile lui politice şi diplomatice din Europa şi America, utilizate în acelaşi unic scop. Ceea ce îi lipsea era ţara, de aici un tonus special era dirijat spre captarea românilor exilaţi, fără să-i suspecteze că sînt trimişi în anturajul său de serviciile secrete româneşti, mai ales după 1955 cînd i se deschide un dosar de urmărire specială prin informatori români din Anglia. Cum se deduce din documentele din arhiva CNSAS, studiate şi citate în notele de subsol, securitatea românească n-a cheltuit puţin cu aceşti informatori gata de compromis, înşelători în raport cu Ion Raţiu. Iluzionîndu-se, el şi-a făcut din ei o patrie afectivă în care se vorbea limba română. Paradoxală, în structura acestei inteligenţe practice este afectivitatea neostoită şi energia cheltuită pentru ţara pierdută, nedemonstrate de nici un alt intelectual român exilat. A regăsit-o, cu un entuziasm constructiv, în 1990, ascunzîndu-şi sieşi că ţara nu mai era aceeaşi. A publicat imediat volumul Moscova sfidează lumea, a fondat ziarul „Cotidianul”, dînd rubrici scriitorilor, a scris teatru, a dat interviuri. Şi încă, a suportat eşecul alegerilor prezidenţiale ca reprezentant al Partidului ţărănist. Împreună cu Corneliu Coposu a asistat la devastarea sediului partidului în timpul primei mineriade. În scurt, trăieşte cu umor aventura întoarcerii care n-a durat mult, încheiată fără renegări, cu înţelepciunea inteligenţei adaptive. Un generos pînă la final.

Însemnările zilnice spun foarte mult despre psihologia unui autentic român care şi-a iubit ţara, pînă la obsesie, pe toată durata unui exil de jumătate de secol, finalizat cu întoarcerea, visînd să conducă destinele poporului român deturnat de comunism. Aşa arăta a fi atunci. Un psiholog ar găsi în acest Jurnal o bogată materie pentru un studiu de caz excepţional, fără egal în lumea exilului românesc postbelic. Coborîtor din spiţa lui Ion-Codru Drăguşanu, (bunica după mamă era fiica acestuia), autorul jurnalului epistolar Peregrinul transilvan, Ion Raţiu dă o replică strămoşului prin Jurnalul călătoriei vieţii sale prin împărţita lume europeană postbelică. Mirat numai, după scorul mic obţinut la alegerile prezidenţiale din mai 1990, deşi se vînduse „ca pîinea caldă” prima ediţie a cărţii Moscova sfidează lumea, scrisă în Anglia şi tradusă în limba română, încheia „cuvîntul înainte” la cea de a doua ediţie a cărţii cu o frază sintetică. Rămînea acelaşi român fidel cauzei ţării natale. „Un ultim cuvînt. Întreaga concepţie a acestei cărţi a izvorît din nevoia de a înţelege dramaticele, traumaticele transformări prin care trecea şi mai continuă să treacă civilizaţia europeană în acest secol. Dar nevoia de înţelege s-a născut pentru că soarta poporului român şi locul lui în aceste zvîrcoliri erau, şi rămîn, preocuparea mea de căpetenie” (s.n.).      Publicarea primelor două volume de Jurnal a fost iniţiativa lui Nicolae Raţiu-fiul prin Fundaţia Caritabilă Familia Raţiu din Londra. Ambele volume sînt introduse, fiecare, cu Prefeţe, conţinînd mărturii importante ale lui Nicolae Raţiu, despre tatăl său. Subtitlurile, foarte propriu formulate, ating esenţa conţinutului. Primul volum se subintitulează: Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954). Studiul introductiv al lui Stejărel Olaru, exemplar documentat şi cronologic structurat, „Ion Raţiu, o poveste nespusă”, pune accent pe noutatea Jurnalului despre neştiuta viaţă închinată ţării părăsite, a cărei istorie nefericită era urmărită de Raţiu prin surse bine informate. Viaţa londoneză a tînărului cu o minte excepţional dotată şi cu harul prieteniei începe în 1940. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, Ion Raţiu, căruia în intimitate i se mai spunea şi Iancu, ocupă o funcţie la Legaţia României la Londra, ajutat de unchiul său, Viorel Tilea, atunci Trimis Extraordinar  al României şi Ministru Plenipotenţiar pe lîngă Maiestatea Sa Britanică. Legaţia era constituită dintr-o elită de personalităţi cu studii înalte. Secţia culturală a Legaţiei, spre exemplu, era formată din Mircea Eliade, Marcu Beza şi Matila Ghyka. Bibliotecar era Victor Cornea, devenit mai tîrziu profesor de română la Universitatea din Londra. Detaliile începutului despre studii paralele la Universitatea din Cambridge şi integrarea lui Ion Raţiu în anturajul studenţilor români aflaţi acolo sînt extrase de Stejărel Olaru din Jurnal şi din Arhivele vechi ale Ministerului Afacerilor externe.

Însă, cel de al doilea volum, avînd un spor de dramatism prin notele de subsol, ca un apendice la text, privind urmărirea lui Raţiu de către informatorii plătiţi de serviciul român de securitate, se subintitulează: Printre spioni şi trădători de ţară (1955-1962). Notele dezvoltate care însoţesc Jurnalul au o valoare aparte. Ni se dezvăluie cine erau cei din anturaj care, mimînd prietenia, trădau, cine erau agenţii oficiali care îl urmăreau pe Raţiu la Londra şi familia rămasă la Turda. Ele sînt rodul unei asidui munci de cercetare în arhivele CNSAS, care, sigur, l-au costat ani de muncă ordonată pe Stejărel Olaru. Sînt citate, cu trimiteri exacte, cărţi recent apărute la noi despre activitatea românilor exilaţi în Anglia, o elită uimitor de numeroasă. Chiar dintre ei erau răpiţi de serviciile secrete româneşti şi ruseşti, spre a fi torturaţi în scopul de a smulge declaraţii disperate, unele false, inclusiv despre Ion Raţiu. Notele volumului oferă detalii ce demonstrează marca opresivă a comunismului care a apăsat România. Această elită, niciodată întoarsă în ţară, era bîntuită de speranţe, de iluzii şi conflicte cunoscute mediului jurnalistic englez. Foarte mulţi avuseseră funcţii importante în România antebelică, iar politic, mai toţi erau adepţii partidului lui Iuliu Maniu, cum era şi Raţiu însuşi. Pasiunea lui Raţiu de a păstra în jurul lui români exilaţi, cîţiva colaboratori apropiaţi, îi anula orice suspiciune despre duplicitatea unora. Interesantă psihologia acestui inteligent om de lume care nu voia decît să-şi întreţină dorul de ţară, urmărindu-i activ starea.

Viaţa de familie e rar amintită, iar afacerile financiare sînt aproape absente din Jurnal. Se poate înţelege că unele au fost eliminate ca opţiune a fiului Nicolae. În schimb, legăturile de ordin politic sau diplomatic interesate de România – şi alte ţări căzute sub ocupaţie sovietică – sînt prioritatea însemnărilor zilnice. În prim plan era întreţinerea relaţiilor cu intelectualii români de valoare aflaţi în Anglia, Franţa, Germania, Spania şi America. La număraţi dintre ei Raţiu le-a solicitat contribuţii financiare, dimpreună cu ale lui, pentru a-l salva pe Constantin Noica aflat cu domiciliul forţat şi aducerea lui în Anglia. Ce-i drept, alături de el, la modul insistenţei stăruitoare, a fost Wendy Muston, fosta soţie a lui Noica, aflată la Londra. Nu lipsesc portretele trasate repede, dintr-o singură linie de condei, caractere ori impresii dictate de simpatii, antipatii stîrnite de comportamente şi reacţii la solicitări. Impresionant e profilul dedus din ceea ce se relatează despre savantul român Gogu Constantinescu, autorul sonicităţii, stabilit în Anglia din 1910, internaţional recunoscut alături de Einstein, Marconi şi Marie Curie. Prima întîlnire a avut loc la domiciliul unde acest bătrîn şi înţelept genial inventator se retrăsese. Raţiu îl vizitează în iulie 1944, discutînd, cum notează în Jurnal, „Probleme româneşti aproape tot timpul… Mi-a vorbit, în primul rînd de încercările lui de a lega România de Anglia într-un mod efectiv, încercări ce i-au fost zădărnicite de interesele politicienilor… Am discutat ce se poate face pentru a servi cauzei româneşti”. Primul sfat a fost acela de a nu crede că „salvarea României” poate veni din partea lui Carol al II-lea, idee susţinută de unii oameni politici români exilaţi, însă deja compromişi. „Viitorul este al tineretului”, care trebuie să fie unit, ca să aibă „suportul autorităţilor engleze” iar el, Gogu Constantinescu promite că „e gata să intervină pentru noi”. Numai că, grupul de tineri români trebuie să se organizeze, avînd nevoie „doar de curăţenie sufletească şi muncă”. În faţa scepticismului lui Ion Raţiu, Gogu Constantinescu l-a copleşit cu încurajările. A doua oară l-a întîlnit în 1946, cînd Raţiu, după discuţii pe aceleaşi teme, nota, cu nostalgia modelului: „A rămas acelaşi bătrîn vizionar şi patriot. Idealismul lui e incurabil. Mi-a vorbit ore întregi de datoria tineretului de a se dezbăra de legăturile pe care le au cu bătrînii compromişi…”. În cele din urmă, scepticismul lui Raţiu s-a dovedit a avea la origine cunoaşterea atmosferei de imposibilă armonie în interiorul exilului românesc englez şi european, în genere.

Mircea Eliade, în afară de enumerări, este invocat în ambele volume în chestiuni speciale ale diasporei româneşti, începînd din 1940, pînă în 1962, data limită a volumului secund din Jurnal. În 1940 Eliade fusese detaşat la Londra ca secretar cultural la Legaţia României, unde Raţiu lucra în funcţia de „cancelar diurnist”. După război nici unul dintre ei nu s-a mai întors în ţară. Abia în 1949 Raţiu îl reîntîlneşte pe Eliade la Paris, „trăind ca un adevărat cărturar”. Între timp Raţiu, rămas la Londra, se căsătorise cu Elisabeth, o tînără foarte bogată. Depăşise şi o gravă boală de plămîni vindecată la Davos, în Elveţia, unde stătuse internat între 1946 – 1948, după mărturia fiului său publicată în prefaţa Jurnalului. În mai ’49 îl regăseşte pe Eliade într-un modest hotel din Paris şi e impresionat de atmosfera de lucru intens cu cărţile. Tabloul specific l-a impresionat, ca şi ceea ce deja făcuse pînă atunci Eliade sînt notate cu naturaleţe expresivă: „Pe pat, pe masă, pe jos, peste tot e plin de cărţi şi de hîrtii. Întotdeauna mi-a plăcut omul, acum îmi place şi mai mult. Activitatea lui e mare şi variată. A publicat în ultimul an nu mai puţin de trei cărţi ştiinţifice în ramura lui de filosofie. Maitrey şi Şarpele au fost traduse în germană şi acum e în tratative pentru publicarea lor în franţuzeşte şi în englezeşte”. Dîndu-şi seama că politica e pierdere de timp, Eliade se concentrase pe studii filosofice, colaborează cu cei care înfiinţaseră la Paris Societatea „Mihai Eminescu” şi revista „Luceafărul”. Cultiva în jurul lui un grup de tineri – scrie Raţiu – „toţi înflăcăraţi de ideea de a menţine şi duce mai departe patrimoniul culturii româneşti… E foarte entuziast şi foarte încrezător în destinele neamului”. Era exact ce voia să afle Ion Raţiu, acesta era şi sensul acţiunii lui de a cutreiera Europa în căutarea românilor exilaţi, încă devotaţi cauzei româneşti şi culturii profunde. I-a povestit mult Eliade, între altele şi despre romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, La Vingt – cinquième heure, i-a vorbit admirativ prezicînd că scriitorul român va fi la fel de important ca şi Koestler.

Abia în 1958, la insistenţa doamnei Wendy Muston, Ion Raţiu îşi propune să reia comunicarea cu Eliade spre a discuta chestiunea salvării lui Noica. Ştia despre „Scrisoarea către un prieten de departe”, către Noica, publicată de Cioran, cu un an în urmă, în „Nouvelle Revue Française”. Wendy îl mai informa pe Raţiu despre intervenţia lui Eliade „pe lîngă cineva din ţară, în favoarea lui Noica”. Cum nota în Jurnal, aflînd că Eliade a venit din America la Paris, Raţiu îi telefonează în aceeaşi problemă. În 1961 se vor întîlni direct la Veneţia, cu ocazia unui Congres, unde Eliade a venit însoţit de unul dintre cei mai dotaţi discipoli, Cerbu Toma. Cu puţine detalii, este amintită conferinţa ţinută de Eliade, polemic argumentată, despre imposibilitatea prezenţei şamanismului la români. După conferinţa lui Raţiu, pe temă politică, despre totalitarism, Eliade îi apreciază judecata limpede şi îi face mici completări. În fine, cînd se discută direct nevoia colectei de bani pentru scoaterea lui Noica din România, Eliade promite direct doamnei Wendy – nu lui Raţiu – că va trimite 500 dolari. Şi tot în acest episod e amintit Cioran, care nu poate contribui „pentru că e foarte sărac şi locuieşte într-o mansardă”, în schimb se mai pot baza pe Bazil Munteanuy, în timp ce Raţiu era dispus să dea 1000 de lire sterline. Din triada Eliade – Cioran – Ionescu, ultimul e amintit într-o însemnare din 1957, ca „dramaturg român avangardist”. Cunoscîndu-l direct, Raţiu rămîne cu o „impresie excelentă”. Văzînd la Institutul Francez piesa Amédée, Raţiu ascultă şi cuvîntul final al autorului – „foarte bine”. Asta se întîmpla în 1962. Tot atunci, la Radio Londra, la emisiunea „Prizonierul politic”, Wendy ( fostă Noica) vorbeşte, bineînţeles, despre Noica, „producînd o impresie cu adevărat dramatică”. Probabil la sugestia lui Raţiu, numărat printre fondatorii Amnesty International, Maurice Cranston a fost trimis în România pentru a aduce informaţii despre situaţia lui Noica. Întîlnindu-se cu Cranston, Ion Raţiu îi cere să-şi apere posibilitatea de a se întoarce în R.P.R. pentru a obţine măcar ceva mai multă libertate pentru Noica. La apariţia viitoare a ultimului volum din Jurnal vom putea afla cum se finalizează acest admirabil efort al lui Raţiu în favoarea lui Noica, „prizonier politic” în „democraţia” comunistă.

Mai puţin ilustru, dar interesat de mişcarea culturală permanentă a românilor exilaţi şi de situaţia din ţară discutată la întîlnirile antrenate de Ion Raţiu la Londra, Grigore Nandriş e un personaj prezent-activ în mai multe pagini ale Jurnalului. El însuşi a ţinut un jurnal, publicat la Bucureşti în 1999, sub titlul 8 ani din viaţa României, conţinînd date coincidente cu notele zilnice ale lui Raţiu. În însemnările din 1944, moment cînd se hotăra soarta României, ambii diarişti se arătau contrariaţi de ideile comuniste ale prinţesei române Anne-Marie Callimachi, care susţinea că România va fi mai fericită sub comunişti, cînd aristocraţia ei va fi complet decimată. Lui Nandriş i se spunea „profesorul”, pentru că în 1942 era profesor de română pentru soldaţii britanici pregătiţi să fie paraşutaţi în România. După război a fost profesor de limbi slave comparate la Universitatea din Londra. Venise în Anglia din Bucovina natală unde nu s-a mai întors. A colaborat mult la BBC. În situaţia în care s-ar fi organizat o societate academică românească, Nandriş era propus ca preşedinte. Raţiu îşi arată rezervele faţă de propunere, fără să dezvolte motivaţia. Şi preotul român Vasile Leu credea că „profesorul” nu are capacitatea de a accepta şi susţine iniţiativele altora, iar Raţiu opina că Nandriş, pe de altă parte, avansează iniţiative grăbite, nefavorabile diasporei. Alteori îl cataloghează dur, drept „încuiat” cu pretenţii de om mare. La o recepţie BBC, Nandriş îi atrage atenţia lui Raţiu asupra unui grup de unguri greco-catolici, care nu pot fi decît români deznaţionalizaţi, şi îi cere acestuia să scrie despre în „La Nation Roumaine”. Raţiu promite că va scrie. Era în anul 1951, cînd situaţia acestor români era amplu discutată, scriind mai mulţi despre, între ei şi George Ciorănescu, foarte activ cultural la München. Era fratele lui Alexandru Ciorănescu. Ziarul românesc „Tribuna” căpătase notorietate în Anglia. În 1951 fiind invitat la Regele Mihai, aflat în Anglia, Raţiu prezintă situaţia ziarului întărind impresia suveranului exilat, pe acelaşi subiect, discutat şi cu Grigore Nandriş, care fusese şi el invitat. Raţiu face scurtă referire la o anterioară întrvedere cu Regele la Lausanne. Nu se poate trece peste momentul solemn din 1 ianuarie 1952, întîmplat în biserica din Londra unde se făcea slujba pentru români. La ceremonie – scrie Raţiu – au venit Regele Mihai cu Regina Ana şi Regina-mamă Elena. După slujbă, Nandriş a urat familiei regale „La mulţi ni”. Absolut înălţător a fost imnul „Trăiască Regele”, cîntat de cor, creînd o „atmosferă încărcată de afecţiune reală pentru tînăra pereche”. (Nu se poate înţelege de ce Regele Mihai nu e trecut la index-ul de nume, deşi e foarte des invocat). În nota din 3 ianuarie, cînd românii îşi comunică impresiile după întîlnirea cu regele, Raţiu dezvoltă părerea sa despre echilibrul judecăţilor monarhului şi posibilitatea revenirii la tron.                                           Cine ştia la noi, în 1953, că de la Londra, de sub condeiul lui Raţiu, Nandriş (parlamentar român în exil cu cetăţenie engleză) şi alţii, plecase, în engleză, „Un apel al tineretului român către tineretul din toată lumea”? Cortina de fier era opacă. O figură interesantă, dar nu efectiv activă în diaspora românească din Anglia, a fost Matila Ghyka, membru în Legaţia României de la Londra. Apare într-o fotografie a elegantei noastre Legaţii din 1940, scoasă din arhiva familiei Raţiu. Între alţi exilaţi, membri ai „Mişcării Româneşti Libere”, în frunte cu Raţiu, Matila Ghyka a încercat „ să răspîndească, în lumea engleză, adevăratele sentimente ale poporului român”. Aderă la acest demers, deşi nu prea vorbea româneşte, cum nemulţumit nota Raţiu. Plecat din Anglia în America, a predat acolo estetică, semantică şi filosofie. Informaţia apare într-o notă suplimentară a Redacţiei. Un spaţiu important, ca semnificaţie, i se acordă în Jurnal lui Marcu Beza, scriitor şi diplomat, activ în secţia culturală a ambasadei României la Londra, alături de Mircea Eliade, în 1940. Într-o notă de subsol i se face un medalion al profilului acestui om de cultură cu veche carieră în reprezentarea diplomatică a României, apreciat de Maiorescu şi Iorga. Raţiu îl citează mereu în calitate de colaborator apropiat, foarte muncitor în culegerea de informaţii, corespondenţă etc. La o recepţie dată în cinstea englezilor care patronau Asociaţia Studenţilor Români din Marea Britanie, în 1944, i s-a adus un omagiu aromânului Marcu Beza pentru caseta „Bysantine Art”. Altă dată însă comportamentul îi trăda intenţiile. Trebuind să conferenţieze la Edinburgh despre situaţia din România anului 1945, a refuzat, în ultimul moment, să mai meargă, motivînd că nu vrea să-şi compromită situaţia cu ruşii „şi şansele de a se întoarce în România”. Raţiu îl înlocuieşte, după care scrie o splendidă descripţie a călătoriei prin natura Scoţiei. Totuşi, în general Raţiu nu desconsideră aportul lui Beza la întreţinerea interesului pentru România.

În 1954 îl întîlneşte la Londra pe renumitul turcolog Aurel Decei, venit de la Istanbul pentru un congres al orientaliştilor. Se cunoscuseră în ţară, înainte de 1940, îşi aminteşte Raţiu. Luînd cina împreună au discutat depre faptul că, fiind consilier cultural la Legaţia României din Turcia, în 1947 Decei a demisionat, refuzînd să se întoarcă în ţară. După zece ani, în timp ce se afla în Berlinul de Est, a fost răpit de securitate, adus în ţară, condamnat la moarte şi apoi graţiat în 1964. Îmi amintesc de prezenţa lui la Biblioteca Academiei, prin anii 1974, unde continua să pregătească studii de specialitate. Decei i-a mai spus lui Raţiu că nu poate lua legătura cu Europa Liberă întrucît Turcia, unde era exilat (1954), nu permite. În căutarea intelectualilor români exilaţi activi-cultural oriunde în Europa şi eventuali colaboratori, Ion Raţiu ajunge şi în Spania în repetate rînduri. În 1949 întîlneşte, la Barcelona, români cu afaceri comerciale, de care e foarte bine primit. Tot la Barcelona l-a cunoscut pe George Uscătescu, profesor de filologie romanică la Universitate, activ ca eseist, sub numele de Juan Aluta: „un om extrem de serios şi de muncitor, fost legionar”. Cu toţii sînt de acord, programatic, că tineretul român exilat – cum scrie Raţiu, la plural – la unison cu ceea ce deja realizase în Anglia: „Noi trebuie să muncim fără preget, să continuăm să prezentăm cazul României în străinătate şi să stabilim contacte noi între noi. Să facem o adevărată reţea de oameni capabili peste tot unde se găsesc exilaţi români”. Degajaţi de generaţia vîrstnică aflată în nesfîrşite certuri, „În circa trei ani ne va veni rîndul să ne spunem părerea. Pînă atunci răbdare. Uscătescu ar vrea să scoată o revistă, însă e de acord să aştepte, deocamdată”. În proiect se recunoaşte asimilarea sfaturilor primite de Raţiu, pentru generaţia tînără, de la Gogu Constantinescu. În 1951 Raţiu, ca lider de vocaţie, acceptase să stipendieze apariţia unei reviste în limba română în planul căreia îşi făcea liste de colaboratori posibili din Anglia, Germania, Franţa, Spania şi Italia. Din America de Sud, din Argentina, spera să-l antreneze pe Vintilă Horia, temporar exilat acolo. Viorel Tilea i-a vorbit de poetul Aron Cotruş, exilat în Spania, în ideea de a-i fi publicate în „Tribuna” cîteva poezii. În iulie 1951, Raţiu nota în Jurnal: „Sînt foarte fericit că am primit o poezie excepţional de bună de la Aron Cotruş. O voi utiliza în numărul 2 al revistei şi vreau să-i dau locul de cinste”. Cît despre Vintilă Horia, lui Raţiu nu-i scapă ceea ce s-a întîmplat la Paris în 1960. La 1 decembrie românii de acolo s-au întrunit pentru a marca Marea Unire şi centenarul întemeierii, la Iaşi, a primei Universităţi. Tot în acel an, decernarea premiului Goncourt lui Vintilă Horia pentru romanul Dieu est né en exil, publicat de editura Fayard, a stîrnit reacţia comuniştilor. Wurmser l-a atacat pe autor în „L’Humanité” cu acuze false. Demn, Vintilă Horia a renunţat la premiu. În anul următor cartea a apărut în traducere engleză, God Was Born in Exile, iar Raţiu pregăteşte o lansare cu fast în prezenţa autorului. Scrie un articol de răspuns, în franceză, spre a-l publica în situaţia unor noi atacuri. Încîntat de relaţia sa cu scriitorul român, Ion Raţiu dă o recepţie în onoarea lui Vintilă Horia cu o numeroasă prezenţă formată din scriitori, editori, jurnalişti englezi, francezi, suedezi şi, bine înţeles, intelectuali români aflaţi la Londra. Liderul londonez al românilor liberi şi scriitorul au rămas în excelente relaţii. Doi mari patrioţi pentru care depun mărturie scrisă Jurnalul lui Ion Raţiu ca şi Memoriile lui Vintilă Horia. Aşteptăm cu interes sporit volumul ultim al Jurnalului încheiat de Ion Raţiu în 1989 şi care sintetizează, prin propria acţiune de organizare, universul variat al diasporei româneşti din cele mai importante ţări europene.

 

*Ion Raţiu, Jurnal, vol. I şi II, Corint, Bucureşti, 2017. Prefaţă de Nicolae C. Raţiu. Studiu introductiv, note şi ediţie de Stejărel Olaru

Revista indexata EBSCO