Apr 6, 2018

Posted by in Atitudini, EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (VII)

 

Titu Maiorescu afirma după 1886, în Poeţi şi critici (publicat în numărul pe aprilie al Convorbirilor literare) că trebuinţa unei critici literare este în scădere. Rolul său de critic de direcţie, centrat pe practicarea unei critici dominant culturale, una îndrumătoare, manifestă prin Direcţia nouă (articol publicat în 1872 în Convorbiri literare), direcţie care se susţine prin impunerea priorităţii esteticului în literele române, prin marii scriitori publicaţi în foaia junimistă: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, nu mai puţin Maiorescu, care vor da valoare de canon Direcţiei maioresciene, este un prag peste care criticul nu va trece şi nici nu considera că ar fi necesar. În viziunea mentorului Junimii opera de îndrumare a criticii se împlinea, graţie calităţii estetice a operelor marilor scriitori prezenţi în paginile revistei, opere suficiente în sine pentru a se statuta ca model de urmat.

„Culturală şi normativă, notează E. Lovinescu în solida sa monografie T. Maiorescu vol. II, editată în 1940, critica lui Maiorescu nu se putea desvolta decât în epoca turbure de formaţie; depăşind-o, sau s’a abţinut sau s’a limitat la câteva articole întâmplătoare. Sumară şi intermitentă, cu drept cuvânt ea a fost numită «judecătorească», adică enunciativă şi nu demonstrativă şi fără să atingă problemele ridicate de critica europeană intrată pe cale deliberativă, dacă nu şi a pozitivării”.

Altcineva va fi, după autorul Istoriei civilizaţiei române, cel care va încerca să pună în rezonanţă demersul critic cu critica europeană, critică care depăşise de mult faza îndrumătoare spre a fi una modernă, cum o numea E. Lovinescu, aplicat literară, o critică crescută în jurul operelor de artă.

Criticul de la Sburătorul propune o definiţie a criticii literare (cităm din articolul Titu Maiorescu, publicat în Critice II, 1915): „Feno­menul estetic, trezind în noi felurite probleme, nu e de ajuns să-l judecăm, ci trebuie să-l studiem, să-l aşezăm în timp şi în spaţiu, adică să-l legăm de spiritul vremii şi de evoluţia întregei literaturi, să-l cercetăm în influenţe, în izvoare şi în elaborarea ei. În critică se întretaie speculaţiile propriei noastre cugetări cu cele ale altora, cerce­tarea istorică cu cercetarea biografică, indicaţiile scoase din studiul comparativ al literaturilor şi expresia propriei noastre emoţii. Critica este, prin urmare, ştiinţă, istorie şi poezie”.

Şi tot aici, Lovinescu concluzionează: „Limitat la formele abstracte ale cugetării logice şi la cadrele culturii generale, Maiorescu nu s-a scoborît la critica literală. Pregătit sufleteşte, prin simţ artistic şi cultură universală, el şi-a declarat menirea încheiată şi, socotind că prezenţa unei bune literaturi pre­supune în sine şi critica literaturii rele, a lăsat altuia marea cinste de a întemeia adevărata critică română”.

Cel care va avea marea cinste de a întemeia adevărata critică română, din păcate lipsit de adevărata chemare şi cultură pentru o astfel de întreprindere, este I. Gherea, care va semna mai apoi C. Dobrogeanu Gherea.

Este arhicunoscută „polemica” dintre Maiorescu şi activistul socialist Gherea, una cultivată cu obstinaţie înainte de 1989, se înţelege, mai ales din motive ideologice. Rămîne totuşi meritul lui Gherea de a fi fost la temelia mişcării de emancipare a criticii literare, a depăşirii fazei generale şi culturale de îndrumare spre o cercetare aplicată şi specifică asupra operei literare.

În contextul politic al epocii au loc schimbări în cadrul Partidului Liberal (în iulie 1884 o parte dintre membrii se despart de echipa I.C. Brătianu, C.A. Rosetti şi foaia liberală Românul, spre a fonda Partidul Naţional-Liberal care îşi editează propriul cotidian, Voinţa naţională; la fel în sînul Partidului Conservator, unde gruparea junimistă ocupa un loc aparte, grupare care devine ţinta atacurilor din noua foaie, vizat fiind Maiorescu – ca reprezentant exponenţial al grupării. Numărul din 19/31 octombrie 1886 al Voinţei naţionale tipăreşte Contrazicerile d-lui T. Maiorescu, Contraziceri… ce vor fi editate şi într-o broşură. În iulie 1886, C. Dobrogeanu Gherea publică în Contemporanul o scrisoare Către d-nul Maiorescu.

După răspunsurile criticului la atacurile repetate din Voinţa naţională, urmează o linişte prelungă de peste şase ani.

Urmare a retipăririi amintitei scrieri de către Gherea în Studii critice – 1891, sub titlul: Personalitatea şi moralitatea în artă, în care este discutată teoria maioresciană privind impersonalitatea în artă, implicit emoţia impersonală, teorie ce-şi are rădăcinile în estetica lui Schopenhauer, Maiorescu va reacţiona; publică în Convorbiri literare, nr. 11-12/ martie 1892, Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului. Articolul preia cu unele omisiuni şi adaosuri primul text Contraziceri? publicat în Convorbiri literare nr. 7/19 noiembrie 1886. În seria de Critice nu va include nici paginile polemice din Voinţa naţională, nici Asupra personalităţii şi impersonalităţii, ci Contraziceri? Mic studiu de strategie literară, datat 1892. Ne vom raporta la aceasta respectînd voinţa criticului.

Atacurile violente din Voinţa naţională le consideră simplă ceartă de cuvinte, unde polemistul, prin tăria cuvintelor vrea să acopere slăbiciunea argumentelor. De altfel, toate demontate cu multă rigoare şi ironie. Despre broşura care adună atacurile din jurnalul naţional-liberalilor, Contrazicerile d-lui T. Maiorescu, difuzată la un preţ ridicol – 10 bani, preţ comentat în paranteză, profitînd de polisemie (ieftin de tot).

Totuşi, nu fără mărinimie, le arată recunoştinţa pentru publicitatea, fie şi negativă, ce i-o asigură numelui său: „Se cade să ai un fel de recunoştinţă pentru articolele scrise în contra ta. Cu cât sunt mai multe, cu atât e mai bine. Adver­sarii iau asupra lor sarcina grea de a-ţi răspândi numele în lume – mare câştig în materie literară şi politică! Nu e vorbă, adversarii vor să asocieze pe lângă numele tău şi o idee nefa­vorabilă şi să-ţi facă un nume rău. Dar calificativul rău se poate dezasocia cu vremea, dacă eşti tu dealtminteri bun, şi cu cât adversarii au atras mai mult atenţia lumii asupra ta, cu atât dezasocierea se produce mai uşor. Rezultatul final este un câştig curat: renumele”.

Se vede obligat să răspundă, fiind chestiuni ce ţin de principii, caz în care se merită a fi discutate public.

Ca argument al propriei detaşări, precizează că broşura cu pricina se publică în 1886, iar de răspuns se învredniceşte abia în 1892. Enumeră olimpian, cu acribie şi credincios crezului pe care l-a cultivat în tot lungul activităţii sale literar-culturale şi politice, „contrazicerile” ce i se impută: „Dealtminteri, contrazicerile de care s-a îngrijat aşa de mult organul naţional-liberal din Bucureşti sunt în număr de trei: una singură este relativă la politica zilei, a doua priveşte o părere literară în comparare cu o teorie de politică generală, iar a treia este curat estetică. Dar şi din partea politică noi nu vom studia aici decât metoda. Ne va fi indiferent dacă materia discutată este din domeniul politicei sau ar fi din al zoologiei; numai modul discutării, artificiul argumentărilor, procedarea pentru descoperirea sau ascunderea adevărului ne va interesa”.

Broşura roşie, cum o prezintă corifeul Junimii, analizează două din cele trei contraziceri „patologice”, a treia fiind preluată din revista socialistă Contemporanul şi descoperită de d. Gherea.

Înainte de a trece la chestiune ţine să precizeze că s-a descoperit cine sunt autorii anonimi ai broşurii, fraţii Xenopol. Adevărul istoric, refuzat pînă la sfîrşitul vieţii de către mentorul junimist, este că autorul a fost Nicolae Xenopol, nu şi A.D. Xenopol, ultimul sprijinit să urmeze în străinătate studiile de către Junimea şi cu o prezenţă remarcabilă în Convorbiri literare de-a lungul cîtorva decenii.

O cecitate greu de înţeles, cecitate imputată criticului şi de E. Lovinescu. Să ne amintim că la începutul anului 1870, aflat la Berlin, A.D. Xenopol trimite lui Iacob Negruzzi un articol program prin care prefigura viitoarea direcţie nouă. Va vedea lumina tiparului în numărul din Convorbiri literare din 1937 (ianuarie-mai) cînd revista marca şaptezeci de ani de la prima apariţie, iar dintre cei implicaţi, nu mai era nimeni în viaţă. Peste cîteva luni, în mai 1871, T. Maiorescu publică prima parte din Direcţia nouă în serial, finalizată cu partea a doua în numărul pe octombrie 1872.

Pornind de la utilizarea unor construcţii sintactice ce le-a impus în paginile publicate în Convorbiri, concluzionează că aceştia, „fraţii” vin să ne plătească, după vorba franceză, cu aceeaşi monetă, considerînd-o o greşeală de strategie literară: „Moneta poartă semnul suveranităţii celui ce a introdus-o în circulaţie; cine o întrebuinţează pare a recunoaşte această suve­ranitate şi prin chiar aceasta devine inferior. În orce caz, imitarea este o dovadă de mediocritate”.

Primele două contraziceri sunt de natură politică şi întreaga sofistică a adversarilor este demontată cu măiestrie de orfevrier, cu necesarul zîmbet subţire: „Aşadar, deosebirea între sfera literară şi cea politică nu este de la concepţie la concepţie, ci de la concepţie la legiferare.

De unde rezultă că broşura, pentru a ajunge la concluzia contrazicerii noastre, şi-a fabricat singură o premisă falsă, sub­stituind ideei noastre de legiferare ideea de simplă concepţie în politică”.

A treia „contrazicere” este preluată de la Gherea, aleasă de cei de la Voinţa naţională din paginile foii socialiste Contemporanul. Pentru Maiorescu, fidel şi consecvent principiilor sale, orice discuţie cinstită nu poate avea alt scop decît adevărul.

Textul gherist va fi re-publicat cu ceva poleire şi în vol. II al „Studiilor critice”. Gherea îl acuză pe Maiorescu de contraziceri în chestia personalităţii sau mai bine a impersonalităţii şi totuş individualităţii artistului, în special a poetului.

Articolele incriminate sunt: Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885) şi Poeţi şi critici (1886); unde, pentru a apăra, cum rezumă criticul, comediile d-lui Caragiale, în contra imputării de imoralitate, accentuam impersonalitatea ca o condiţie etică a orcării lucrări de adevărată artă; în articolul al doilea, pentru a apăra pe Alecsandri în contra criticelor d-lor Delavrancea şi Vlahuţă, accentuam personalitatea sau indivi­dualitatea ca o condiţie estetică a orcărui adevărat poet.

Toate atacurile lui Gherea pe acest subiect sunt, cum spune şi criticul, doar o ceartă de cuvinte şi, am adăuga noi, polemistul de la Contemporanul nu are proprietatea termenilor, aşa că apelează la sofistică. Criticul convorbirist îi face şi o scurtă demonstraţie în definirea exactă a cuvintelor, atenţionînd: „O dată înţelesul bine precizat, între­buinţarea este îndreptăţită, şi tocmai partea cea mai importantă a discuţiilor ştiinţifice etice, estetice ar fi de-a dreptul imposibilă, dacă limbagiul ar fi osândit să se restrângă în cercul «cuvintelor noastre» de rând. Altruist este o expresie bine pre­cizată în înţelesul ei încă de A. Comte, şi, prin urmare, legitimată, precum şi este astăzi indispensabilă în discuţiile etice. Impersonal este o altă expresie bine precizată şi indispensabilă în discuţiile estetice. Dealtminteri, i s-a amintit înţelesul precis tocmai în pasagiul ce ni-l citează d. Gherea: «numai o emoţiune impersonală face pe om să se uite pe sine», de aceea se şi numeşte impersonală”.

În incapacitatea lui Gherea de a accesa totalitatea nuanţelor înţelesului din expresia „impersonal” derivă şi contrazicerea ce ne-o atribuie nouă – remarcă T. Maiorescu.

Pentru Gherea fraza: egoismul e rădăcina oricărui rău nu este adevărată. Maiorescu se vede obligat să apeleze la logică, una la nivelul manualelor de şcoală (toţi s şi p) pentru a limpezi înţelesul frazei, cum că: tot răul este din egoism: „Aceasta însemnează că întreaga sferă a noţiunii rău este legată de sfera egoism, dar nu însem­nează că şi întreaga sferă a noţiunii egoism este legată de rău, ci din contră numai o parte. Când zic: toţi leii sunt animale, aceasta nu însemnează că şi toate animalele sunt lei, ci numai că unele animale sunt lei; celelalte pot fi cum vor voi: vulpi, papagali sau alte animale mai puţin citabile. (Vezi Maiorescu, Logica, pag. 47.)”.

Şi continuă să demonteze în aceeaşi manieră toate argumentele gheriste. Confuziile lui Gherea nu se opresc la nivelul cuvintelor, ci şi al cunoştinţelor elementare de filozofie, în care Platon este luat drept neamţ – cel vizat fiind în realitate Schopenhauer, care în estetică lui apelează la gîndirea filosofului grec: „Şi d. Gherea este aşa de inocent în materie, încât crede că ideile platonice sunt nemţeşti şi vorbeşte de plăcerea nemţilor pentru fraze nebuloase? Multe se vor fi zis despre arta şi filozofia grecească; dar (cu excepţia lui Heraclit) nimeni nu le-a tăgăduit până acum claritatea senină”.

Aşa zisele contraziceri maioresciene există doar în capul redactorului de la Contemporanul. Sfatul final pe care îl primeşte Gherea este: las-o mai domol unde nu te pricepi.

Lovinescu, în tomul amintit notează: „…Lipsit de talent de scriitor, întrucât nu avea o limbă, în care să se poată exprima în chip original şi în spirit de creaţie literară, polemist totuşi cu o argumen­taţie masivă şi primară, în ton familiar şi elementar al cursurilor serale sau al întrunirilor socialiste, luminată de o robustă credinţă reformatoare, cu obiective exclusiv sociale, întru nimic chemat să se manifeste în estetică, Gherea a fost, totuşi, întemeietorul «criticei» noastre, în accepţia modernă a metodei analitice şi în punerea unor probleme, indiferent de originea şi rezolvarea lor, cu o vigoare polemică ce le-a dat o vioiciune rar găsită după aceea. Nu numai din pricina confuziei punctului ei de plecare, cât mai ales din lipsa de expresie, de talent literar, critica lui nu se mai poate totuşi ceti astăzi”. Şi cît de citit şi citat a fost de comunişti propagandistul marxist, cale de a lovi „argumentat” în contra „reacţionarului” Maiorescu. Şi astăzi există admiratori ai lui Gherea, prezenţa în curicula universitară este o dovadă care nu face cinste adevărului.

Rămîne totuşi exagerată opinia că Dobrogeanu-Gherea ar fi întemeietorul „criticii” noastre. Un adevărat întemeietor al criticii literare specializate este, alături de alţi cîţiva convorbirişti, E. Lovinescu.

O mică notă, în fapt un necrolog la dispariţia lui Ioan Popovici, găzduieşte Convorbirile literare, în nr. 6, 1 octombrie 1893. Din Lugoj, poetul cunoscut şi sub numele Ioan Popovici Bănăţeanul, decedat la 24 de ani, pe 12 septembrie 1893, este prezent în Convorbiri literare cu două proze din viaţa meseriaşilor bănăţeni, numerele pe februarie şi iulie 1893, dar şi în cîteva numere diferite cu poeziile sale. Toate aceste pagini sunt o dovadă pentru critic a unui mare talent literar (?!).

Este republicat în Convorbiri literare, numărul pe mai 1894, prezent iniţial în Analele Academiei Române, seria II, tom XVI, 1893-1894, articolul Poeziile d-lui A. Naum citite în şedinţa Academiei Române din 2 aprilie 1894, desfăşurată sub preşedinţia regelui.

Anton Naum (1829-1917) român macedonean, vechi membru al Junimii, a predat franceza la Universitatea din Iaşi, prezent în Convorbiri literare cu traduceri, mai ales din André Chénier, în discursul de recepţie, numit pe atunci Cuvînt de primire, face un elogiu generaţiei din care era parte, în frunte cu V. Alecsandri, M. Kogălniceanu…, dar şi lui Eminescu, învinuind Academia, între primii, de a nu-l fi ales între membrii ei.

Răspunsul criticului este o largă prezentare a activităţii noului academician, ca poet şi traducător. Pudicul Naum are şansa de a-i fi analizată cu multă pătrundere critică creaţia personală, dar şi activitatea de traducător.

Pentru Maiorescu, Naum a rămas în toată activitatea literară un „idealist”.

În numărul pe iunie 1895 al Convorbirilor literare, Maiorescu republică patru Rapoarte adresate Academiei Române: „Reforma metodelor în ştiinţă şi practică şi teoria consecutizmului universalde Ioan Pop-Florentin; „Popa cel de treabă” de Th. D. Speranţa; „Mama soacră” etc. „Teatru”, vulumul I de Th. D. Speranţa şi „Poezii” de Ioan N. Roman.

Volumul lui Ioan Pop-Florentin, profesor de filozofie la Universitatea ieşeană, fost membru al Junimii, apoi adversar, este desfiinţat de Maiorescu, pentru critic astfel de glume nu merită un premiu academic. Lucrarea va fi respinsă cu o majoritate de bile negre.

Nu altfel se va întîmpla cu Th. D. Speranţa cu cele 16 povestiri, searbede şi ca idei şi ca stil. Va fi respins de la premiu cu toate 8 bile negre.

Nici teatrul sătesc al aceluiaşi n-a avut o soartă mai strălucită, va fi respins de la premiu cu numai 6 bile negre, pentru scena şi dialogul imposibile ce le practică.

La fel de aspru vor fi cercetate şi însăilările lirice ale lui Ioan N. Roman, care va fi respins în urma acestui raport cu 7 bile negre.

Toate cele patru Rapoarte vor fi însoţite în Convorbiri literare de o notă, în care sunt amendate unele premii ale Academiei şi apreciată respingerea celor anulate de Maiorescu. Motivează publicarea rapoartelor maioresciene pentru a aduce la cunoştinţă cititorilor noştri ce fel de lucrări au uneori curajul să se prezinte pentru premiile Academiei Române.

Revista se arată constant exigentă.

La doi ani de la publicarea necrologului dedicat scriitorului regional Ioan Popovici-Bănăţeanul, publică un cuprinzător studiu (?!) în nr. 10/ octombrie 1895 al Convorbiri… privind opera autorului; studiu care urma să însoţească volumul cu scrierile acestuia din colecţia Biblioteca pentru toţi. Narează împrejurările cunoaşterii scriitorului ce atît de tînăr va fi răpus de boală, contactul cu paginile lui literare, în care remarcă acuta amprentă eminesciană.

Sentinţa finală este mult peste reuşita scriitoricească a bănăţeanului: „… În prea scurta lui trecere prin viaţă, Popovici a ştiut să înfăţişeze o parte a poporului nostru muncitor în forma nepieritoare a artei” (?!).

Observaţia lui E. Lovinescu (pentru care Popovici era şi rămîne un scriitor minor) în marginea studiului criticului de la Convorbiri, privind autoritatea lui Maiorescu, îşi menţine o actualitate frapantă şi, de multe ori, insuficient de întemeiată: „Numai de aici putem însă măsura importanţa autori­tăţii critice a lui Maiorescu: pentru o singură nuvelă, modestă făgăduinţă regională, Ion Popovici-Bănăţeanul e trecut şi azi în manualele de istorie literară, pe când alte activităţi incomparabil mai mari, mai complexe şi de o strivitoare superioritate epică sunt trecute cu vederea”.

Din 1895, cînd a fost relativ prezent în foaia junimistă, după o surprinzător de lungă durată, în 1898 reapare cu pagini de critică în Convorbiri literare. Numărul pe februarie 1898 găsduieşte cuprinzătorul articol: În memoria poetului dialectat Victor Vlad (Delamatina).

Bănăţeanul, trăitor între 1870-1896, poet cu un specific dialectal, provoacă un surprinzător interes lui Maiorescu, unul cu mult mai amplificat (paginile ce i le dedică, nu puţine, sunt dovada) decît în cazul lui Creangă, Coşbuc, Slavici, şi nu doar aceştia.

Articolul se deschide cu apăsatul regret la dispariţia scriitorilor Creangă, Eminescu, Alecsandri, în urma cărora literatura lîncezeşte, şi nici cei în viaţă, Caragiale, Delavrancea, I. Negruzzi, Vlahuţă, Naum, Brătescu-Voineşti, cu excepţia lui Duiliu Zamfirescu, toţi au cam părăsit condeiul în favoarea ziaristicii, încît, din norocire, salvarea vine de peste munţi, unde la transilvăneni poezia li se trezeşte „din somnul cel de moarte”, una ce cu modestie presupune, c-ar fi deşteptată poate prin direcţia critică a Convorbirilor literare”.

Criticul semnala astfel de deşteptări în poezia d-rei Lucreţia Suciu (??!!), urmată, e drept, pe o scară mai întinsă de poeziile şi novelele lui Ioan Popovici.

Nu vrea totodată să fie trecute sub tăcere, încercările novelistice ale d-lui Virgil Oniţiu (??!!) din Braşov. În continuare, în cîteva rînduri, cu observaţii care pun în lumină un gust critic şi o capacitate de a da verdicte de îndelungă perenitate asupra unor autori, citim, în continuare, după remarcatul novelist Virgil Oniţiu, şi cităm integral, în lipsa unor pagini desfăşurate ce le-ar fi meritat cu asupra de măsură: „Dar mai presus de toţi stă incontestabil marele talent al poetului Coşbuc. Că s-a putut forma un asemenea poet în Transilvania (şi relativ format, precum apare astăzi, ne-a venit el în 1890 de la Sibiu) este dovada cea mai sigură despre trans­miterea şi reînvierea mişcării literare în ceailaltă parte a românimii.

«Relativ format», zicem noi. Căci la deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice la care se urcase Eminescu nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a tradu­cerilor germane din limbi asiatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire a limbei şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei, d.e. În Nunta Zamfirei, adeseori diformităţi, lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger, de aceea şi pericolul „clişeului”. Se vede că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate”.

În volumul de Critice (1908), într-o notă, crede de cuviinţă că ar merita adăugaţi de peste Carpaţi, Octavian Goga şi d-ra Maria Cunţan (??!!), greu de înţeles axiologic această însoţire.

După Coşbuc, concede, totuşi, cu o treaptă mult mai jos, dar totuş pe una din treptele care duc la înălţimile artei… alătură pe Victor Vlad.

Marele său merit fiind de a introduce un element nou în mişcarea noas­tră literară: poezia dialectală (?!).

Rămîne curioasă totuşi aplecarea criticului spre o literatură vizibil nesemnificativă, însoţită de un interes exagerat, înclusiv ca întindere, asupra unor autori minori. Fapt comentat de E. Lovinescu, inclusiv statistic: „Concepţia evolutivă a criticului e, aşadar, structurală; am găsit-o la 1867, o găsim şi în 1898 sau 1909; inte­resul lui mergea mai mult «din jos în sus» decât «din sus în jos»; la pătura pământului, de unde îşi scoate copacul hrana şi nu la coroana înflorită din vârful co­pacului. Mai mult de zece pagini sunt închinate lui Victor Vlad şi mai mult de cincisprezece lui I. Popovici-Bănăţeanul; nu vom găsi, în schimb, niciun rând despre Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, despre Delavrancea sau Vlahuţă, trei-patru rânduri despre Creangă, cinci-şase despre G. Coşbuc şi aşa mai departe, adică «despre coroana copacului»”.

Este cu totul acaparat de viaţa politică şi de partid. Are loc fuziunea junimiştilor cu Partidul Conservator unde preia conducerea P.P. Carp…

Pe 24 ianuarie/ 6 februarie 1902, după treisprezece ani de la nemurirea poetului, Maiorescu trimite Academiei Române, prin I.A. Rădulescu-Pogoneanu manuscrisele lui Eminescu, cărate într-un coş, fiind însoţit de servitorul criticului. Cele 43 de volume în manuscris, cu aproape 15000 de file au vegetat mai bine de un deceniu în preajma corifeului Junimii fără a-i stîrni nici o clipă curiozitatea, fie şi intelectuală. „Lada” cu manuscrise ajunge la critic imediat după îmbolnăvirea poetului, pe căi nici astăzi elucidate. Păstrate, din fericire, intacte, ele vor fi expediate la Academie însoţite de o scrisoare a lui Maiorescu: „De la Mihail Eminescu posed dăruite mie de dînsul la diferite ocazii – multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi va­riante de poezii, parte studii, traduceri şi articole de pro­ză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află, în cărţi cartonate, în caete cusute şi în foi volante vi le trimit alăturat şi le dăruesc la rîndul meu Academiei Romîne pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cerceta­rea amănunţită asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet”.

După o tăcere critică de patru ani,, revine la Convorbiri literare, nr. 12/ decembrie 1902, cu Oratori, retori şi limbuţi. Sunt discutate intervenţiile deputaţilor şi senatorilor în Parlamentul României. Sunt decelate trei faze în evoluţia discursurilor din forul legislativ: 1866-1884, 1884-1889 şi 1900 pînă la momentul scrierii articolului. Criticul oferă o bună aşezare în epocă şi o justificare pe măsură a interesului privind evoluţia intervenţiilor parlamentare.

Un îndemn spre comiterea acestor pagini îl află la S. Mehedinţi, care într-un articol îşi afirmă opinia că, dacă vorba curge, aceasta nu e un semn de reală valoare. De aici încep demersurile criticului parlamentar în cercetarea cuvîntărilor din Parlamentul României.

Se simte dator în a-şi defini termenii cît mai clar: „Dacă este să supunem astăzi acea judecată asupra d-lor G. Brătianu, N. Blaramberg şi N. Ionescu unei revizuiri (vorba d-lui Delavrancea) şi prin chiar aceasta să cercetăm progresul realizat în opinia publică de atunci încoace, se cuvine să aducem mai întâi câteva probe de elocvenţă din discursurile acelor vechi celebrităţi şi apoi să stabilim gradele în termometrul valorilor, oarecum treptele pe care judecata publicului nostru urcă si coboară oamenii săi politici; cu alte cuvinte, sa ne înţelegem asupra termenilor orator, retor şi limbut.

Criticul, în însemnările sale asupra articolului la care lucra, dacă iniţial avea la final vorbitori, va înlocui cu mai potrivitul limbut, cît asupra termenului de oratori avea la sfîrşitul lui noiembrie 1902 unele îndoieli, îndoieli ce îl determină să apeleze la G. Ibrăileanu, viitorul mentor al Vieţii româneşti. Îi scrie pe 23 nov. şi, cu apelativul Stimate Domnule Ibrăileanu, îi cere: Fă bine, aruncă-mi din mijlocul trudirilor d-tale lexicale cîteva rînduri scurte ca răspuns la următoarea întrebare, preocupat de neologismul la acea vreme orator, diferit de ritor, utilizat deja de cronicarii Ureche şi Miron Costin, interesat a-l folosi, îl roagă să-i trimită un rînd de răspuns ca să-mi confirmi sau să-mi infirmi cele de mai sus. Nu-i sigur că ar fi primit răspuns de la Ibrăileanu, articolul fiind deja publicat la începutul lui decembrie.

Convorbiriştii considerau Viaţa românească un produs al mişcării literare iniţiată în paginile foii încă de la 1867. G.T. Kirileanu, citim în Martor la Istoria României (1872-1950) vol. II (ediţie realizată de Constantin Bostan, Ed. Rao, 2013), aflat în vizită la Maiorescu, la începutul lunii mai 1916, într-o discuţie despre un articol publicat în Adevărul, Maiorescu precizează: „Nu citesc Adevărul. Şi nici Universul, de când cu «crăiniceriile» generalului. Citesc numai Steagul şi Politique, iar din reviste: Convorbiri [literare] şi Viaţa Românească”.

Sunt prezentaţi cu portrete fizice şi psihice foarte bine conturate diverşi parlamentari în desfăşurarea intervenţiilor lor, de la Gheorghe Brătianu, urmează Nicolae Blaramberg şi Nicolae Ionescu, ultimul reprezentînd chintesenţa artei oratoriei după gustul publicului de la 1886 şi 1884.

Pentru a fi sigur de asumarea corectă a neologismului orator face trimiteri la dicţionare autorizate, fixînd totodată locului termenului ritor: „Atât oratorul, cat şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei, sau încântarea de sonoritatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi orcum. Pe orator il stăpâneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare per­manentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – nici una”.

Este urmărită evoluţia intelectuală a societăţii, care prin universităţi, prin critica literară, cu trimitere subînţeleasă la Convorbiri, prin dramaturgia lui Caragiale, publicată în aceeaşi revistă şi unde îl aflăm pe Caţavencu, „maestru” în astfel de discursuri, se ridiculizau intervenţiile primilor parlamentari (în paranteză fie spus, şi astăzi ascultăm în Camerele Legiuitoare retorici sforăitoare, e drept, mult mai agramate).

În a doua epocă, de după 1884, sunt cercetaţi mai tinerii deputaţi: C.C. Arion, C. Dissescu, Alexandru Djuvara, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman.

A treia fază curge după 1889, în care se constată un simptom al progresului judecăţii.

Evoluţia oratoriei parlamentare cerea ca la strădania de asigurare a formei literare să se adauge şi un fond de adevăr real, de sinceritate şi de competenţă.

Discuţia asupra evoluţiei fondului de adevăr în camerele legislative impune pentru Maiorescu trimiterea la Convorbiri literare şi rolul ei în combaterea direcţiei vechi: „De mult se ridicaseră glasuri izolate «în contra direcţiei de astăzi a culturei române», şi un studiu din Convorbiri literare de la 1868, violent în indignarea lui, atrăsese încă de atunci luarea-aminte asupra formelor goale ale «plebei de sus», cari nu se vor mai putea plăti din zilnica muncă a «poporului de jos».

La 1899 catastrofa s-a ivit; dar s-a ivit numai şi nu ne-a cotropit. Căci în cugetul tutulor oamenilor politici ai ţării noastre, de la cel mai neînsemnat ministru pană la cel mai neînsemnat deputat, fie conservator, fie liberal, s-a arătat deo­dată cu putere simţimântul de datorie şi hotărârea de a scăpa cu orce preţ onoarea statului. Toate jertfele cerute, impozite, reduceri şi suprimări, au fost aduse în timpul cel mai scurt, şi acum, după de-abia patru ani, o parte a vechei elasticităţi începe a se redobândi şi o parte a vechiului credit a se restabili”.

Vedem cît de importantă a fost lupta dusă, lupta care se menţine şi în prezent, întru perpetuarea coerenţei statului şi a salvării naţionale: „Viaţa noastră constituţională începe în sfârşit să fie serioasă; s-a deşteptat înţelegerea că îndărătul programelor şi discursurilor politice se ascunde o viitoare îndreptare sau o viitoare suferinţă şi că vorbele rostite în Corpurile legiuitoare se traduc uneori în fapte care alcătuiesc însăş istoria ţărei.

După această nouă măsură se judecă acum şi oratoria: discursul nu mai are trecere decât în măsura competinţii şi autorităţii celui ce-l pronunţă; îmbelşugatele înfloriri literare, afirmările nemotivate, necum frazele înşirate fără rost nu mai pot întâmpina vechea favoare, poate nici vechea indulgenţă.

Şi astfel, noi, publicul, am ajuns să simţim mai exact deosebirea valorilor parlamentare: ascultăm pe oratori, surâdem la retori şi rîdem la limbuţi”.

Studiul maiorescian vine în siajul mai vechilor Beţia de cuvinte (1873) şi Răspunsul „Revistei Contimporane” (1873), Oratori, retori şi limbuţi este o lecţie de tristă actualitate pentru Parlamentul nostru de astăzi, care se impune ca o lectură necesară şi îndrumătoare pentru cei care ne fac legi.

Asupra acestui articol E. Lovinescu îşi exprimă descumpănirea: „E o mare pierdere pentru literatura noastră lipsa de continuitate în activitatea literară a lui Maiorescu, lipsa de ambiţie de a ne da ceva complet; nimeni n’ar fi fost mai capabil decât dânsul de a scrie o istorie a oratoriei noastre, din care n’ar fi lipsit nici Mihail Kogălniceanu, nici P. Carp, nici G. Costaforu, nici V. Boerescu, nici Vasile Conta, nici chiar G. Vernescu, nici AL Lahovari, nici pleiada nouă a tinerilor oratori ca Take Ionescu, Al. Marghiloman, Barbu Delavrancea”.

Un argument suplimentar în susţinerea capacităţii de a caracteriza complet şi în puţine cuvinte pe diverşi vorbitori este scrisoarea adresată de Maiorescu prietenului său Jacques, pe 16/29 iulie 1902, unde este descrisă desfăşurarea congresului junimist de la 1902. Vom apela la cîteva citate: „În al doilea rînd, dar la distanţă de Mehedinţi (Mehed. Are genialitate ca orator, Florescu are talent), s-a deosebit Lili Florescu…

În rezumat 4 succese la aceşti 4 începători. Mediocru a fost Bogdan gros la înfăţişare, în haine de burtă-verde, cu discursul învăţat pe dinafară şi simţindu-se că e aşa învăţat, de altminteri plin de reminiscenţe din ziare, înşirate numai într’o ordine cu apa­renţă doctrinară. Rău a eşit Jean Miclescu; tremurând de emoţie, frângându-şi într’una mânile în loc de altă gesticulare, idei para­doxale asvârlite în public cu glas strident, neputând sfârşi şi tot lungindu-şi strania declamare cu speranţa inconştientă de a scăpa din prăpastie: un histeric înspăimântat.

Delavrancea şi de astădată (ca la Iaşi, ca la Dacia) oratorul fenomenal, cu nepilduita putere de a electriza un auditor popular şi de a-l zgudui până’n măduvă… În ziua a doua, iarăş ca al 7-lea şi cel din urmă, şi la aceeaş oră a vorbit Carp.

Fără îndoială cel mai însemnat din cele 14 discursuri, cel mai aclamat şi cel mai pătrunzător. Nu numai înalt ca idee, dar şi foarte abil ca mod de exprimare faţă de Rege şi faţă de ţară. S’a simţit în auditor, că în sfârşit, după 21 de ani de trudă, e pricepută politica junimistă, inaugurată prin contra-adresa de la 1881 şi concepută de Carp.

De astă dată la toate vorbele lui răspundea un răsunet adecvat din publicul auditor, şi congresul s’a transformat de la sine în apoteoza lui Carp. De acum omul poate zice, că n’a trăit în zadar”.

Este prezent şi în 1903, numărul pe iunie al Convorbirilor, cu O rectificare literară, prin care atenţionează scăparea lui Ilarie Chendi în vol. I de Opere Eminescu, publicat în 1902, unde apar două traducţiuni ale poetului, fragmente din Goethe, ca fiind ale sale, traducţiuni cerute chiar de Maiorescu, necesare în travaliul de traduceri a aforismelor lui Schopenhauer, înţesate cu citate din diverşi poeţi.

Finalul este de interes pentru iluminarea raporturilor dintre critic şi revista Convorbiri literare: „Dacă sunteţi de părere, domnule director, că această rectificare merită să fie adusă la cunoştinţa cetitorilor lui Eminescu, vă rog să-i acordaţi un loc printre notiţele finale ale Convorbirilor”.

Rectificarea… maioresciană este însoţită de o notiţă răspuns plină de amabilităţi a directorului publicaţiei.

În 1906 revine în paginile foii junimiste, nr. 3-5/ martie-mai, cu Poeziile d-lui Octavian Goga. Raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu (1906), text publicat iniţial în Analele Academiei. Maiorescu, în primul său studiu, publicat în revistă încă de la primul său număr de acum o sută cincizeci de ani, O cercetare critică asupra poeziei de la 1867, atenţiona asupra politicului care ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atât cel puţin este sigur, că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decă­zute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în coprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poe­zia este şi trebuie să fie un product al fantaziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe ceailaltă.

De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică.

În raportul asupra poeziei lui Goga opina atît de tranşantă din urmă cu patru decenii se nuanţează, acceptînd că, deşi patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materia de artă (nu altceva spune la 1867, cînd, preciza: politica e un produs al raţiunii, iar poezia al sensibilităţii), patriotismul, ca în acest caz, este în inimile sincere, în afară de orce tendinţă politică, un simţimânt adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie.

Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ame­ninţat în existenţa sa.

Exemplele la care apelează confirmă întocmai marele talent al poetului de pest Carpaţi. Poezia lui Goga este şi un imbold în aprinderea luptei întru apărarea patriotismului naţional, iar paralelismul criticului între situaţia de peste munţi şi din Regat este lămuritor.

Maiorescu apreciază nota populară, totdeauna în opinia criticului, binevenită în lirica românească, mai ales că Octavian Goga se arată a fi înzestrat cu acea cultură mai înaltă, care distingea şi pe Eminescu şi a cărei lipsă se simte din îngustimea de vederi şi din prematura lâncezire a unora din poeţii cei mai lăudaţi ai literaturei noastre actuale.

Raportorul academic termină prin a propune acordarea premiului Năsturel-Herescu lui Octavian Goga, în respectul fondatorului premiului ce-i poartă numele şi care consemna în testamentul de instituire, că are în vedere scrieri de pură literatură română, în proză şi în versuri precum poeme, drame şi comedii serioase – mai ales subiecte naţionale – şi orice alte opere de înaltă literatură.

Din raportul secretarului general al Comisiei de premiere, I. Bogdan (preşedinte al Comisiei era Maiorescu) aflăm că volumul de Poezii al lui Octavian Goga a primit maximul de bile albe, opt.

Prin aceeaşi Comisie, prezidată de critic, Maiorescu îşi asumă întocmirea de rapoarte în vederea premierii de către Academia Română şi asupra cărţilor semnate de Ana Conta-Kernbach, Mihail Sadoveanu, Vasile Bologa, Gr.I. Duca – parte din ele publicate şi în Convorbiri. Numărul pe februarie 1907 al foii junimiste republică, după apariţia în Analele Academiei Române, Raport cu privire la: „Studii pedagogice şi discursuri” de dr. Vasile Bologa. Deşi îi apreciază munca dascălului transilvan, meritele profesionale, demne de toată lauda, lucrarea surprinde prin stilul greoi, prin expresiile neobişnuite şi prin cele mai supărătoare germanisme. Astfel, volumul înscris pentru premiul Adamachi va fi respins.

În mai 1907, lecturăm în Convorbiri, preluat din Analele Academiei Române, Nuvelele d-lui I.A. Brătescu-Voineşti. Raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiul (1907). Sunt nuvelele adunate de autor în volumul În lumea dreptăţii, publicat de Editura Vieţii Româneşti, la Iaşi, în 1907. Brătescu-Voineşti (1868-1946) era un apropiat al Junimii şi colaborator constant al Convorbirilor, unde, după retragerea primului director, este cooptat în comitetul de redacţie. Prozatorul era apreciat inclusiv de Duiliu Zamfirescu, cum aflăm din scrisorile sale către Maiorescu.

Criticul decelează ca modele recunoscute de Brătescu-Voineşti pe Ion Creangă şi I.L. Caragiale.

Sunt merite care au îndreptăţită acordarea premiului Năsturel-Herescu de către Academie.

Povestirile d-lui M. Sadoveanu. Raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu (1906), publicat iniţial în Analele Academiei Române tom XXVIII 1905-1906, va fi reluat de Convorbiri, numărul pe iunie 1907.

Excursul criticului se mărgineşte la volumul de Povestiri în care sunt adunate 15 nuvele. Sunt observaţii critice care îşi păstrează nealterată actualitatea şi au marcat, ca şi în cazul altor scriitori despre care s-a pronunţat criticul, maniera de abordare a prozei sadoveniene de criticii postmaiorescieni.

După cîteva citate ilustrative din nuvelele sadoveniene, recunoscute şi apreciate şi de cititorii revistei Deutsche Rundschau, care găzduise povestirea Cosma Răcoare, remarcă: „Răsunetul ce l-au deşteptat astfel scrierile d-lui Sadoveanu la toţi cei ce ştiu să preţuiască o lucrare de artă literară se explică fără greutate. Am menţionat de la început originalitatea autorului, originalitate puternică atât în concepţiunea, cât şi în fecunditatea ei, intuiţia lui exactă şi adaptarea formelor de ex­primare la feluritele împrejurări. Stilul d-lui Sadoveanu este de mare sobrietate, cuvântul nimerit deşteaptă în cetitor totdeauna imaginea plastică văzută de autor. De aceea şi impresia de frumuseţe deosebită ce ne ramane mai ales de la descrierile naturei”.

Exactă este şi observaţia ce ţine de ştiinţa povestitorului în alegerea momentelor de impact psihologic, care îmbogăţesc universul epic şi-l augmentează.

Conchide ca îndreptăţită premierea lui Sadoveanu, exprimînd totodată autorului recunoştinţă pentru mulţumirea ce ne-a cauzat-o cetirea scrierilor sale.

De subliniat argumentul suplimentar prin care este accentuat elementul etnic, scrierile fiind cu atît mai însemnate cu cît sunt manifestarea unui talent curat românesc.

Recomandările finale nu par să fi determinat pe Sadoveanu să-şi lărgească universul epic, dar sînt semnificative pentru viziunea lui Maiorescu: „Şi fiindcă astfel d. Sadoveanu s-a arătat stăpân pe un talent original, izvorât din fondul propriu al ţării in care s-a născut, îi dorim de acum înainte întinderea cunoştinţelor prin studii superioare şi înmulţirea senzaţiunilor, prin contactul cu o civi­lizaţie mai înaintată, pentru ca să-şi lărgească sfera concepţiunilor şi să fie scutit de monotonia in care pot cădea cele mai viguroase talente, dacă rămân reduse la un orizont prea mărginit”.

Juriul va acorda cinci bile din opt în favoarea premierii cărţii lui Sadoveanu.

Ion Boteni, „Casa din Muscel” Nuvele şi schiţe, este un raport publicat în Analele Academiei Române, tom XXX, 1907-1908 şi republicat în Convorbiri literare, aprilie 1908. Raportul este unul negativ şi va aduna o singură bilă albă din opt în favoarea premierii.

Tot în aprilie 1908, Convorbiri republică un alt raport: Herz (Dinu Ramură): „Domniţa Ruxandra” Dramă istorică în trei acte, în versuri. Drama va fi propusă spre nepremiere, juriul acordîndu-i şase bile negre şi două albe.

Ceea ce E. Lovinescu numeşte ultima manifestarea literară a marelui îndrumător, cîntecul lui de lebădă este textul publicat în Anale… şi reluat în Convorbiri, iulie 1909: În chestia poeziei populare. Răspuns la discursul de recepţie al d-lui Duiliu Zamfirescu, în 16 mai 1909. De altfel, cu acest articol se încheia colaborarea cu texte proprii la Convorbiri literare.

Tot în acelaşi număr se va publica şi discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu. Deschiderea revistei este încă o dată confirmată.

Prin decesul lui Dumitru C. Olănescu-Ascanio, pe 20 ianuarie 1908, membru titular al Academiei Române, locul rămînînd vacant. Sunt în discuţie candidaturile lui Nicolae Gane, Duiliu Zamfirescu şi A. Bârsan. În şedinţa din 1 aprilie 1908, I. Negruzzi îi prezintă pe cei trei candidaţi, toţi primind o majoritate de voturi. Locul rămas după dispariţie lui Olănescu-Ascanio revine lui Duiliu Zamfirescu.

Conform cutumei, proaspătul academician era dator să prezinte activitatea aceluia de la care prelua fotoliul.

Din corespondenţa dintre D. Zamfirescu şi T. Maiorescu (1884-1913) publicată de Emanoil Bocuţa în 1937 la Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, aflăm neaderenţa primului la activitatea literară a lui Olănescu, aşa că în alocuţiunea proaspătului nemuritor, Poporanismul în literatură, predecesorul său va avea parte doar de cîteva rînduri.

Pentru textul alocuţiunii apelez la succinta prezentare făcută de îngrijitorul ediţiei: Titu Maiorescu Opere/ Critice, D. Vatamaniuc, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (2005), cu un studiu introductiv semnat de Eugen Simion. Trimiteri largi la Poporanismul în literatură face şi E. Lovinescu în monografia amintită.

Şedinţa în care Duiliu Zamfirescu îşi rosteşte discursul de recepţie este prezidată de A. Saligny.

Cum consemnează şi D. Vatamaniuc: „Duiliu Zamfirescu consacră prima parte a discursului său literaturii populare. Întreprinde un viu studiu comparativ între Mioriţa din colecţia lui Vasile Alecsandri, o Mioriţă publicată de G. Cătană, «plină de umpluturi nesăbuite», o versiune a ei Oaia năzdrăvană, din colecţia lui G. Dem. Teodorescu, şi Mioriţa din colecţia lui Gr. Tocilescu, Materialuri folclorice. Conchide, însă, că Vasile Alecsandri era un rău culegător din creaţia populară şi că Mioriţa sa, «ca născocire populară, este o imposibilitate».

În partea a doua a discursului său, Duiliu Zamfirescu atacă literatura scriitorilor transilvăneni. Persiflează poezia lui G. Coşbuc, Noi vrem pământ, iar pe cea a lui Goga o considera a «unui arendaş de talent, pe care nu-l dijmuieşte boierul la vreme». Goga este acuzat că poezia sa constituie o «vinovată provocare la lupta de clasă». Crescuţi în şcoli germane, scriitorii transil­văneni aplicau romantismul, cu care se familiarizaseră în vre­mea studiilor, la eroii lor din lumea satului. Atacul cel mai violent este îndreptat împotriva lui Ioan Popovici-Bănăţeanul, nu întâmplător, din proza căruia dă lungi extrase. Poetul şi prozatorul bănăţean fusese promovat de Maiorescu şi criticul este făcut vinovat de acest lucru şi în dialogul lor epistolar. D. Zamfirescu pleda, în fond, pentru o literatură citadină, cu o viaţă complicată, pentru că «sufletele simple sunt ca nean­tul, fără evenimente»”.

Din corespondenţa purtată de cei doi rezultă că Maiorescu a primit şi citit discursul contondent al lui Zamfirescu, care acoperea 57 de pagini, după ce l-a redus, cum remarcă uşor maliţios criticul. În scrisoarea de răspuns din 6 aprilie 1909 Maiorescu face cîteva observaţii punctuale asupra textului: „Partea despre latinitatea noastră este admirabil concepută şi admirabil scrisă. Am citit-o împreună cu nevastă-mea şi am fost amândoi încântaţi, eu pentru a doua oară.

Dar partea ceailaltă, toată teoria D-tale literară, afirmarea de la început, că poezia populară ca produs estetic nici nu există la naţiunile civilizate, părerea filozofică despre timp şi spaţiu, împotrivirea în contra poeziilor lui Goga şi novelelor lui Popovici-Bănăţeanul, etc. etc. sunt diametral opuse nu numai convin­gerilor mele in petto, ci scrierilor mele de vr’o 40 de ani încoace, începând cu lauda lui Alecsandri pentru adunarea poeziilor populare (1867), continuând cu aprobarea romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu recunoaşterea fără rezervă a lui Popovici-Bănăţeanul (1895), cu relevarea poeziei populare ca rădăcina poeziei mai înalte (articolul despre poetul dialectal Victor Vlad 1898), toate aceste publicate în «Convorbiri Lite­rare», şi încheind cu propunerea de premiere a poeziilor lui Goga, publicată în Analele Academiei)”.

Într-o astfel de poziţie, în care actualitatea lui de critic de-a lungul a patru decenii era practic anulată, se vede nevoit a renunţa să susţină răspunsul la discursul de recepţie. Citim în aceeaşi epistolă: „Dacă aş fi mai ales istoric, cum este d. e. D. Onciul, m’aş putea mărgini să răspund numai la partea latinităţii din discursul D-tale. Dar fiindcă, de bine de rău, în lumea noastră academică trec mai ales de critic literar, n’aş putea lăsa la o parte părerile D-tale literare, şi astfel aş trebui să reeditez în contra lor toate cele zise deja de 40 de ani. Insă aceasta nu este cuviincios nici pentru D-ta, nici pentru mine”.

Tot aici îl invită la cină pentru a stabili preluarea răspunsului de către istoricul D. Onciul. Şi semnează: Prieteneşte al D-tale T. Maiorescu.

Pe 7 aprilie 1909, Duiliu Zamfirescu îi răspunde cu aceeaşi titulatură: Iubite Domnule Maiorescu, îşi exprimă nedumerirea privind scrupulul de a se deroba de răspunsul la discursul de recepţie: „El mă întristează ca om şi mă ambarasează ca membru al Academiei. Mă întristează, fiindcă ne desparte în intimitatea unei lumi curate, în care cred că trăim amândoi, lumea imponderabilului ideal; mă ambarasează, fiind-că mă obligă să caut un domn în Academie, care să fie în apropiere sufletească cu mine.

Dacă partea întâi a discursului este riguros exactă, – partea a doua este consequenţa ei logică…

După care îl ameninţă: «Dacă nu reveniţi asupra hotărîrei luate, nu voi rosti discursul anul acesta»”.

Refuză invitaţia la cină, fiind plecat, şi propune, dacă e cu putinţă să prînzească pe 15 aprilie, la ora indicată de amfitrion.

Din epistola către Maiorescu, de pe 15/28 mai 1909, de unde deducem că a citit şi el răspunsul criticului la discursul de recepţie, ripostează: „Voiam să vă rog să ştergeţi sfârşitul din răspunsul D-Voastre, care nu mi se pare admisibil într’un discurs ce se adresează mie, personal, în public. Înţeleg să răspundeţi punct cu punct şi să spulberaţi părerile mele asupra literaturii noastre, dar nu înţeleg să’mi faceţi lecţie în faţa a 100 de persoane. Este dreptul meu să vorbesc în Academie despre or ce, şi este dreptul D-Voastre să nu împărtăşiţi părerile mele, şi să o spuneţi, dar fără a mă mustra.

D-Voastră aţi cetit şi recetit discursul meu, pe când eu nu cunosc pe al D-Voastre. Sunt în drept să mă aştept la amenităţile obicinuite în asemenea împrejurări sau cel puţin la o in­diferenţă desăvârşită; dar la lecţii, nu.

Sper că veţi bine voi a înţelege că rugămintea mea porneşte dintr’un simţimânt de demnitate, care, dacă nu ar fi luat în con­siderare, m’ar obliga să mă apăr cu anticipaţie în discursul meu; ceia ce nu pot face, deoarece v’am făgăduit (în urma cererei D-Voastre) de a nu schimba nimic din ultimul text”.

Pe un colţ al epistolei criticul notează: „N’am şters nimic, nu înţelesese el bine; după ce a citit sfârşitul, a recunoscut-o. T.M.”.

Vatamaniuc prezintă atitudinile celor doi în timpul şedinţei solemne a Academiei: „În discursul de recepţie, Duiliu Zamfirescu este arogant şi agresiv, încredinţat că venea cu un cuvânt greu de spus în privinţa vieţii literare din România. În discursul de răspuns, Maiorescu îşi apără activitatea critică într-un limbaj măsurat şi ceremonios. Mai este de notat că lui Duiliu Zamfirescu îi trebuiesc 38 de pagini, la tipărirea în Analele Academiei Române, în vreme ce lui Maiorescu îi sunt suficiente numai 12 pagini”.

Maiorescu începe răspunsul distant şi nu fără o uşoară ironie: „Domnule şi iubite coleg, Ne-ai arătat motivele cari te-au împiedecat să ne înfăţişezi figura literară a lui Ollănescu-Ascanio, în locul căruia ai fost ales membru al Academiei Române.

Deoarece d-ta nu ne vorbeşti de persoana celui dispărut, vei înţelege că nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine să-l înlocuiască, şi nu-mi vei lua în nume de rău dacă trec îndată la discutarea părerilor pe cari le aduci înaintea noastră cu atâta hotărâre, aş putea zice, cu atâta curaj, şi, trebuie să zic, în orice caz, sub o formă literară aşa ademenitoare”.

Sunt demontate cu eleganţă afirmaţiile tranşante ale proaspătului academician, evidenţiind poezia populară şi pe Alecsandri, rolul lor excepţional în primenirea şi lansarea literaturii naţionale sub semnul esteticului. Este luminată opera de pionierat a lui Alecsandri; din rădăcina operei lui plurivalente s-au înălţat ramurile lirice, epice şi dramatice cele mai rodnice ale literaturii clasicilor noştri. În primele poezii eminesciene vedem influenţa bardului, la fel în dramaturgia lui Caragiale, cine i-a citit piesele poetului de la Mirceşti, va remarca cît de mult s-a inspirat din ele autorul Nopţii furtunoase şi am putea continua…

Va pleda în favoarea lui Slavici şi Popovici-Bănăţeanul, ca în final să se refere la paginile sale din Poeţi şi Critici, în care cere poetului să lase criticului opera de apreciere şi criticare a creaţiilor literare.

Maiorescu nu-l va ierta pe D. Zamfirescu niciodată pentru afrontul academic. Rămîne, totuşi, realitatea, cu cît creaţia literatură s-a profesionalizat, şi-a lărgit aria de abordare civică şi sufletească, cum era de aşteptat, rolul poeziei populare s-a diminuat, fenomen prezent la alte popoare, cu sute de ani mai înaintate. Titu Maiorescu nu a mai ţinut pasul estetic cu, în fapt, ceea ce el a provocat, prin propriile demersuri critice, modernizarea literaturii române.

Lovinescu notează: „Produs al unei prime faze culturale, poezia populară a dispărut de oriunde aproape cu totul: nu se mai scriu Mioriţe. Budulea Taichi sau In lume puteau fi, la fel, mo­dele citabile la 1882 sau 1895 – azi şi-au pierdut însă importanţa în cadrul desvoltării literaturii noastre epice.

Neîncrederea faţă de progresele realizate e probabil sin­gura obiecţie ce i se poate face lui Maiorescu”.

Nicolae Manolescu în Contradicţia lui Maiorescu, în intenţia de a-i afirma şi valenţele de critic literar ale corifeului Junimii, apelează la Vladimir Streinu, din paginile dedicate acestuia: „…la dreptul vorbind, puţinul lui într-ale criticii strict literare este însuşi puţinul literaturii noastre pînă la 1900. Cîtă scădere, de altă parte, ar fi suferit opera şi însemnătatea acţiunii lui dacă el ar fi înţeles să se mărginească la comentarea exclusivă a literaturii propriu-zise! Căci a fi critic literar e mai uşor lucru şi mai fără importanţă decît a fi critic cultural în înţeles maiorescian.

Şi se întreabă: „Ce vrea să zică, aşadar, Vladimir Streinu? Nimic mai mult decît că Maiorescu este critic adevărat, fiindcă are «darul de a îmbrăţişa cu egală căldură variatele structuri individuale», adică spirit critic”.

Manolescu propune în cazul lui Maiorescu sintagma critică latentă, definită ca o substructură şi o introducere în opera critică fundamentală: „În cazul operei lui Maiorescu, e vorba, neîndoielnic, de un întreg «capitol» în care critica literară rămîne latentă, făcînd doar dovada unui gust excepţional. Corespondenţa, jurnalul şi atîtea dintre articole sînt pline de judecăţi, de intuiţii, de pagini critice răzleţe. Dar în afara acestei critici latente sau de gust (cîtă vreme este manifestarea izolată a gustului) există, la Maiorescu, şi o critică literară propriu-zisă. Dacă Maiorescu este un mare critic, el nu poate fi numai prin Spiritul său critic, prin critica latentă, ci, în primul rînd, prin articolele de critică ce se clădesc pe ea. Iar acestea, departe de a fi insuficiente sub raportul aplicării la text, conţin posibilităţi analitice încă nerelevate”.

În octombrie 1909 Maiorescu se retrage din învăţămînt. Va fi sărbătorit cum se cuvine de Universităţile din Bucureşti şi Iaşi, de România Jună la Viena. Îşi continuă activitatea politică, este ministru de externe sub ministeriatul lui P.P. Carp, de la sfîrşitul lui 1910 pînă în aprilie 1912. P.P. Carp se retrage din fruntea guvernului şi pe 2 aprilie 1912 Maiorescu formează un nou guvern conservator. În 1913, 17/27 iulie va prezida Conferinţa de Pace de la Bucureşti după finalizarea celui de-al doilea război balcanic.

Pe 3 ianuarie 1914 guvernul conservator demisionează, fapt care pune punct carierei sale politice.

Pe 18 iunie/ 1 iulie Titu Maiorescu încetează din viaţă.

Raportarea la canonul estetic maiorescian, mai ales în perioada regimului comunist a fost salvatoare şi îndrumătoare în eliberarea de sub carapacea ideologică. Reapariţia în mai 1970 a Convorbirilor literare au repus în atenţie importanţa de îndrumător a lui Maiorescu şi rolul esenţial în cultura naţională al criticului şi al revistei în care a publicat constant din 1867 pînă în 1909.

E Lovinescu încheie consistenta sa monografie închinată lui T. Maiorescu, cu firească admiraţie: „La răspântiile culturii române veghează ca şi odinioară degetul lui de lumină: pe aici e drumul. Autoritatea i s’a menţinut şi astăzi pentru că pleacă din însăşi isvoarele spirituale fără moarte ale logicei, bunului simţ, bunului gust, şi s’a realizat într’o formă pură, fără vârstă”.

„Într-o epocă de confuzii, citim în studiul introductiv al lui Eugen Simion (la primul volum de Critice maioresciene, din excelenta ediţie de Opere fundamentale), a pune ordine în idei este actul critic esenţial”.

Birui-va gîndul, spusa cronicarului inscripţionată deasupra uşii bibliotecii criticului, se împlineşte astăzi prin actualele Convorbiri literare, aflate în pragul finalizării anului 150 de la apariţia primului număr.

Revista indexata EBSCO