Mar 22, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Daniel Corbu, Januvia, romanul ascezei, editura Princeps Multimedia, 2017, 320 p. Nota editorului semnată de Dirk Boccelli, senior editor.

Tentativele poetului Daniel Corbu de a se deda la scrisul în proză sînt mai vechi. Fie că s-a manifestat și povestiri scurte, fie că s-a manifestat în nuvele, el a demonstrat că scrisul în proză îi este la îndemînă și că poate struni acțiunea și într-un roman amplu precum acesta intitulat Januvia – romanul ascezei. Încă de la început se poate remarca în acest roman o anume lene boierească, aproape fanariotă, pe care o întreține cu multă ardoare și foc intelectual în paginile sale, folosind un întreg arsenal generator de acel confort, pentru că despre o generare de confort este vorba în ultimă instanță. În pustietatea acelei insule în care își duce veacul personajul principal, Tony Vianu, pictor și filosof, scriitor de file de jurnal, nu se află chiar un Robinson Crusoe, temerar și ascet prin forța naturii și a destinului, gata să ia lumea de la zero, ci un ascet care beneficiază de tot confortul, un ascet postmodern am putea spune, un ascet care recunoaște că: Acum s-ar putea sta și afară. Januvia s-a limpezit și mustește de apă, spune autorul, ca și cum ar vrea să-l facă pe cititor să înțeleagă că și gîndurile lui sînt limpezi și mustesc de cultură. Apa, nu-i așa? Chiar cultură înseamnă. În această stare de lene fanariotă, adusă cu sine de Eduard Bazon din satul Frumoasa (pentru un pictor nu se putea să existe o localitate cu un nume mai nimerit decît acesta), din umbra munţilor Carpaţi, ajuns celebru în exil, el îşi caută alinare pentru pierderea iubirii sale, adică a soţiei Rose Marie, dispărută fără urmă, odată cu dispariţia avionului de la firma Malaysia Airline MH370, înghiţit de  ocean între Tailanda şi Noua Guinee, călătorind spre Londra pentru rezolvarea unor probleme cu o casă  şi pentru lichidarea unei firme de design. Această dramă constituie, în fond, punctul de plecare al romanului dar şi momentul deciziei de refugiere, de retragere în ascetism, printr-un refugiu voluntar asumat. Personajului principal i se pare mult mai uşoară şi mai necesară această alegere, trecînd peste povestea contelui Saint-Germain sau peste cele trei secole faustiene, încercînd astfel să-şi dubleze sau tripleze durata vieţii. Trăirea din şi prin rememorare, din re-povestire a unor fapte şi întîmplări auzite sau învăţate cu mult înainte de a ajunge pe această insulă, constituie eşafodajul romanului. Acţiunea, în mod paradoxal, este destul de statică, schimbîndu-se, ca într-o piesă de teatru, doar decorurile şi gîndurile. Mijloacele de locomoţie de cea mai nouă generaţie (şalupa, elicopterul etc.), dar şi eoliana, generatoare de energie electrică, facilitîndu-i posibilitatea să-i asculte pe Demis Russos şi Nana Muoskouri, fac în aşa fel ca ascetismul pe această planetă a făgăduinţei să fie acceptabil, dacă nu chiar rezonabil, să nu spun chiar de-a dreptul luxos uneori. Într-un anume fel totul pare ca o ironie a sorţii, pentru ca acolo, în adîncimea acelei singurătăţi unde începe calea spre profunda asceză, să te bucuri de aroma unei cafele braziliene, prăjită şi împachetată în Italia, să poţi savura un compot de ananas, acoperindu-i astfel un mic dejun copios. Noutatea romanului este adusă de apariţia Marelui Dragon meloman, Persifal, care este protectorul insulei, adevăratul stăpîn al insulei, care îl şi salvează pe Edmond Bazon de un atac venit de pe ocean, din partea unor cheflii pervertiţi de civilizaţia postmodernă.  Nu întîmplător Daniel Corbu şi-a adus port-drapel acest şarpe cosmic, încolăcit la baza lumii de aici, pentru că insula aceasta poate fi considerată matricea lumii şi din acest motiv a şi fost aleasă ca personaj al cărţii fiind e emanaţie a nostalgiei paradisului după care aleargă personajul romanului, care, prin extensie, nu este altcineva decît chiar autorul. Elementele livreşti folosite din abundenţă fac din acest roman o lectură, nu doar foarte plăcută, ci şi una extrem de utilă, dînd cititorului repere de a vedea lumea din diferite unghiuri. Un alt personaj deosebit este Jurnalul în care sînt consemnate, cu lux de amănunte, toate trăirile, isprăvile şi meditaţiile în care pe ultima filă notează: „Simt că plecarea mea definitivă e aproape. Nu ştiu cum se va întîmpla, dar se va întîmpla”. O linişte de paradis cuprinde întreaga insulă dar şi pe cititorul care are timpul necesar să-şi ardă emoţiile. Januvia este un roman de referinţă a unui optzecist atipic, roman care încearcă într-un anume fel să resacralizeze lumea de la origini şi pînă în prezent.

 

Ioan Oatu, Altare de dor, editura Timpul, Iaşi, 134 p. Scrisoare de însoţire pe coperta a patra semnată de poetul Gheorghe Simon.

Zglobie şi aurie, ca apa Bistriţei, din copilărie, poezia domnului Ioan Oatu e firească prin copleşirea care ne încarcă în faţa Existenţei mirifice şi, totodată, pitorească, prin lexicul moldav, nepeticit şi neumbrit de vreo ispită mimetică, la modă spune poetul Gheorghe Simon, caracterizînd cu maximă precizie şi acurateţe universul liric din aceste… Altare de dor. „Albul crinilor/ e-un zbor vinovat/ de lebădă peste ape amare”, îşi defineşte crezul liric Ioan Oatu încercînd chiar un fel de profesie de credinţă prin invocarea purităţii din albul crinilor, fiindu-i drept punte peste gîndurile şi trăirile sale. Excesul de timiditate pare a fi dominanta poemelor sale din acest volum chiar dacă, aşa cum spune: În fiecare dimineaţă/ ridic către soare/ altare:/ livezi albe de cireş/ risipite în floare. Pare un gest de-a dreptul urieşesc, gest în spatele căruia se ascunde, de fapt, sinceritatea şi naivitatea copilului etern care îl domină. Această timiditate ce se poate subînţelege din poemele sale declanşează o serie de întrebări: pînă dincolo de tăcerea mormintelor unde  spune: Încotro, Doamne, mă petrece/ triunghiul cocorilor? atunci cînd: Arde pădurea privirilor tale,/ tînără flacără,/ la izvoare stelele amurgului scapără!… Dragostea este mărturisită prin subtilităţi de exprimare, prin sugestii şi prin întrebări ocolitoare ca şi cum ar dori, vorba poetului să nu distrugă corola de minuni a lumii.  Sub zodia amintirilor, a rememorărilor trecutelor fapte şi a întrebărilor poemele lui Ioan Oatu se înşiruie pe aceste Altare de dor străbătute de o rază de magneziu în acorduri diamantine/ de acorduri de Bach în auz. Cînd Calea Lactee luminează trecerea sub o altă gravă întrebare: Încotro te îndrepţi, călătorule? Rod al inspiraţiei dar şi a unui talent autentic ce se bazează pe introspecţie şi meditaţie, cu ecouri din marea poezie românească, mai ales cea interbelică, poezia sa devine un bun prilej de împlinire sufletească, fără a fi, nici pe departe, autosuficienţă. Altare de dor este suma unor multiple emoţii, dorinţe, visări şi rememorări pe care poetul le aşterne pe coala albă ca faţa lui Dumnezeu, cu delicateţe sufletească, într-o desăvîrşită taină ritualică. Am visat o idee/ şi i-am cioplit/ chipul în piatră spune în Vis brîncuşian, o adevărată parabolă pentru opera genialului nostru înaintaş, pentru că: în dimineaţa aceea (poate fi chiar dimineaţa creaţiei divine!!!) o orhidee a plîns. Universul liric al lui Ioan Oatu, în aceste altare de dor, abundă în coloristic vegetal, mai ales, (crinul, iarba, orhideea, crizantema, dar şi mireasma dulce de grîu etc. exemplele putînd continua sau descoperi de cititorul acestui volum). Poemele sînt construite etajat, într-un monolog-dialog (Ai aflat Aurora/ Ultimul poem pe care ţi l-am expediat/ la post-restant,/ poartă pe deget/ inel de logodnă, ascunzînd îndărătul său timiditatea îndrăgostitului deşi ştie că fiecare vers de aici e un adevărat mesaj codificat şi e un ochi de cerb/ purtînd o geană viorie.  Cunoscînd cîte ceva din viaţa destul de tumultoasă a lui Ioan Oatu nu pot să nu mă gîndesc la faptul că prima sa profesie, aceea de învăţător, chiar dacă educaţia lui s-a dezvoltat prin absolvirea a două facultăţi umaniste, i-a cucerit sufletul obligîndu-l la claritate şi limpezime, la exprimare poetică pe înţeles, iar altarele de dor se pot constitui drept adevărate repere lirice. Copilăria, locurile natale, adolescenţa sînt tot atîtea motive lirice, tot atîtea şanse oferite poeziei, ceea ce pentru cititor este un bun şi util reper. 

  

Gabriela Livescu, Pasărea Paradis, poeme la capăt de cer, Editura Timpul, Iaşi, 2017, 68 p. Prefaţă de Ioan Holban.

În această carte  de poeme – la capăt de cer, Pasărea Paradis, face o adevărată pledoarie pentru o poezie a sentimentelor curate, sincere, așa cum ar trebui și chiar trebuie să fie poezia.

Apelînd cel mai adesea la tehnica oximoronică, la tehnica îmbinării paradoxale de termeni, aparent imposibilă, dar cu efecte nebănuite, așa cum se vede chiar din titlul ales, ea reuşeşte să-şi aştearnă pe coala de hîrtie, emoţionantele sentimente lirice.

Ca fiecare creator de frumos, care își asumă riscul și jertfa prin arta sa, Gabriela Livescu „clădește o nouă lume pe lacrimi/ clădește lumea pe gînduri de argint” revărsînd „zorii zilei peste clipă”.

Unitatea de timp este aleasă mereu drept mod de exprimare lirică, luînd drept reper subțirimea zorilor de ziuă traversați de clipă, acea fluturare de aripă de înger, care nu este decît puntea dintre două clipe care, în fond, înseamnă veșnicie. Știe, cu sinceritatea și puritatea Păsării Paradis, că: „Tu ești creația singurătății mele/ și a vocației mele de a iubi”. Ea face din puterea de a iubi o vocație, ceea ce dă temeinicie, dar și credibilitate fiecărui poem, ce, în carte se poate constitui drept o piatră de temelie pentru o  amplă piramidă.

Chiar dacă suferă pentru trecerea timpului, a acelei clipe peste care se revarsă zorii de zi ea scrie: „L-am visat pe tata tînăr”, însemnînd de fapt o evadare a ei în trecut, reîntoarcerea în copilărie, fie și numai în vis, sau de fapt mai ales în vis, unde ni se pot întîmpla toate și ni se pot împlini nespusele dorințe. Visul rămîne suveran chiar dacă poeta constată că: „Vara eu o port pe umăr/ tata nu mai este tînăr”. Cu toate acestea visul o păstrează mereu tînără, așa cum ne păstrează pe toți cei care credem în poezie și în vis, pentru că poezia nu poate fi altceva decît un vis scris cu o pană de înger pe un colț de cer, citit, recitit atunci cînd singurătatea ne bate la ușa pleoapei. Visul ne păstrează mereu tineri adunînd cerbii pentru a fi adăpați cu babe de rouă și cu multă speranță din lacrima visului fie el chiar și un „Vis albastru: Astăzi nu mai pot visa/ mă doare un gînd și-o stea”.

În fiecare dintre poemele acestei cărți se poate observa curățenia morală a sentimentelor, puritatea gîndurilor  după cum  reiese din versurile: „cînd vom fi crini,/ sau poate vom fi îngeri,/ ne vom iubi ca-n vechile romane,/voi fi regina de caro,/ sau poate chiar monada gîndurilor tale.// vei fi stăpînul visului galant,/…/ cînd vom fi crini/ sau poate vom fi îngeri…” (Mireasmă de imposibil).

Poezia Gabrielei Livescu este o bună lecție de a visa frumos pentru că  „O mie de ani se prăbușesc în mine,/ cînd mă privești/ fără s-amîni…” desigur că fără a amîna este speranța în visul ce va fi să vină. Ea știe și transmite și cititorului că: „Un alt timp curgea printre noi/ ca o ploaie de gînduri și vise/ O frontieră de flori despărțea/lumini și iubiri necuprinse”.

Văd în Pasărea Paradis că sentimentele pot sfida timpul și capătă contur în zborul paserii, ca într-o adevărată lecție de iubire așa cum se derulează totul în Am să zbor: „Învață-mă cum trebuie să iubesc/ să nu ating nici un zîmbet/ de floare// Învață-mă cum să iubesc/ fără să ating nici un asfințit/ de soare// Învață-mă cum să iubesc/ fără s-ating murmur de ape/ și nici a zilei cunună// Învață-mă cum să doresc/ fără să ating vreun răsărit de lună// Dar atunci cînd voi dori să zbor/ am să mă-nalț cu aripi deschise/ spre alte slăvi/ și alte dimineți neatinse// Am să zbor…am să zbor…am să zbor/ cu aripi deschise/ într-un duh de iubire…”.

Duhul iubire care îi este călăuză se poate vedea limpede din această carte a Gabrielei Livescu, pentru că prin poezia de aici, „de iubire îi crește aripi albastre”.

Pasărea Paradis a Gabrielei Livescu este o lecție despre poezie și despre iubire, o lecție despre viață așa cum o vede poeta.

 

Vasile Fluturel, Scripta manent (Dialoguri culturale ieşene…), Editura PIM, 2017, Iaşi, 186 p.

După un travaliu imens la realizarea Universului cultural la TELEM, un studio de televiziune locală din Iaşi, care, spre deosebire de alte posturi de televiziune, mai acorda credit şi activităţilor cultural din Iaşi şi din Moldova, atunci la final de secol şi de mileniu, Vasile Fluturel prezenta publicului, în dialoguri extrem de spumoase şi interesante, diferite personalităţi care erau în prim planul activităţilor culturale. Pentru că multe dintre aceste personalităţi au devenit între timp aer sacru peste aerul patriei, aceste dialoguri sînt cu atît mai interesante şi mai valoroase, căpătînd adeseori valoare testamentară, devenind un adevărat tezaur cultural. Fie că este vorba despre Ion Boroda, Petre Herţanu, Ion Nuţă, Ioan Căpreanu, trecuţi în lumea umbrelor, alături de marele poet Grigore Vieru, poet elogiat de Horia Zilieru, sau că este vorba de Constantin Dram, Marius Chelaru, Maria Platon, Antoaneta Macovei, Mihai Vatafu, Areta Moşu, Lucia Olaru Nenati şi desigur Horia Zilieru, dialogurile cu aceste personalităţi sînt încărcate de substanţă livrescă. Drept argument Vasile Fluturel aduce în faţa cititorului următoarele: „Toate domeniile vieţii economic-sociale, dar şi cultural încercau a se aşeza în noi tipare, se împunea (cu mai mult sau mai puţin temei) o nouă scară a valorilor (la care din nefericire se tot trudeşte şi astăzi, după atîta timp să fie realizată, fără prea mult succes, nota autorului acestor rînduri), la orizont se întrevedea intrarea de iure în rîndul naţiunilor europene şi se simţea din ce în ce mai mult că evenimente şi personalităţi cu mare aport la sporirea patrimoniului nostru cultural se afundau încet-încet în negura uitării.” Faptul că acele dialoguri au trecut de pe formatul video pe acela scriptic şi cu speranţa că spusele din acele interviuri se pot relua cu mai multă uşurinţă, este o bună pledoarie pentru a înţelege avatarurile prin care a trecut cultura unor timpuri destul de ostile şi de echivoce. Despre Eminescu,  Horia Zilieru spune: Pentru mine, Eminescu a fost şi este poetul marii poezii erotice, tocmai prin vizionarismul său. Iar pentru poeta Lucia Olaru Nenati, cea care a realizat şi transpunerea melodiilor cîntate de Mihai Eminescu.  Eminescu n-a dispărut pentru că l-am cunoscut, nu ca obiect de studiu, nu ca o posibilitate sau un pretext profesional, de ocupaţie, ci ca  pe o persoană fizică şi care, chiar dacă a dispărut fizic, rămîne o continuare de bogăţie spiritual de un farmec extraordinar, care pe mine mă fascinează în continuare. Aşa cum remarca poeta Lucia Olaru Nenati, Eminescu merită un muzeu cît o ţară, şi, trebuie să recunosc faptul că sînt în totalitate de acord cu spusele acestui intelectual, puternic ancorat în păstrarea memoriei Poetului nostru naţional, da care, încă mai sînt suficiente persoane care se feresc, dar nu ezită să se împăuneze cu laurii eminescieni. Ba mai mult, recent o tînără, sau mai puţin tînără, pe scena Festivalului Mihai Eminescu de la Botoşani, nu a ezitat să-şi etaleze toate refulările şi urdorile de care poate fi capabilă. Un loc aparte în această carte, alături de Mihai Eminescu îl ocupă poetul Grigore Vieru, cel care avea să aibă un sfîrşit tragic şi pentru curajul poemelor sale, pentru atitudinea sa de adevărat apărător al limbii române şi al culturii române. În interviul Grigore Vieru – tradiţional şi modern, Horia Zilieru evidenţiază, succint, marile calităţi ale poeziei acestui poet de excepţie, cel care spune:  Vieru era ca un ghiocel: sfios, timid, bănuitor, temător (era teama de a nu fi văzut, de a nu i se interpreta într-un altfel cuvintele (remarcile lui Horia Zilieru se referă la o întîlnire, la Chişinău înainte de ruperea Moldovei de Uniunea Sovietică) şi care, venind în mijlocul nostru, ne-a spus că scrie poezie. Şi cu adevărat Grigore Vieru scria POEZIE! Prin repunerea în circulaţie a acestor interviuri, Vasile Flurutel face un act de cultură de reală demnitate.

 

Vasile Mic, O replică de argint, Una battuta d argento, Editura Şcoala ardeleană, Cuj-Napoca, 2017. Traducere din română în italiană de Ştefan Damian. Cuvînt înainte de Nicolae Oprea.

Vasile Mic, născut în Călineşti-Oaş, satul Coca din judeţul Satu-Mare, cu fiecare nou volum al său reuşeşte să se impună în plan poetic, drept o voce distinctă. Despre volumele sale de poezie au scris personalităţi de primă mărime din literatura română precum: Constantin Cubleşan, Petru Poantă, George Vulturescu, Horia Bădescu, Ioan Es. Pop, Ion Cristofor, Grigore Scarlat, Radu Ulmeanu, Cornel Munteanu, Dumitru Augustin Doman, Petru M. Haş şi alţii care au evidenţiat harul său poetic. Cultivînd poemul de scurtă respiraţie, poemul aproape eliptic, el este dominat de turnura morală şi un acut substrat simbolic. Confesiunea lirică – aşa cum remarcă şi criticul Nicolae Oprea, se derulează în şoaptă, cu imaginea satului natal într-un fel de poveste ritualică: „Am rămas/ cu povestea/ ce nu mi-o pot scoate/ din suflet.// Povestea e numai/ pentru şoaptele mele,/ pentru satul meu,/ pentru rîu,/ pentru cărările/ care în lume duc.//Povestea/ e pentru lumea aceasta,/ pentru lumea-lume”. (Pentru şoaptele mele.  O adevărată profesiune de credinţă, de legătură perenă cu locurile natale, este acest poem ce poate fi biografia lirică a unui poet legat de propria sa copilărie, de propriul său sat, de matricea sa existenţială. Vasile Mic este un poet eminamente patriotic, străbătut de acel mirific sentiment specific poeţilor care fac din patrie altar, iar din copilărie leagăn de sfinţenie, şi care nu se lasă seduşi de mode şi de isme adeseori anapoda. Pentru el acest altar este:  „O galerie/ de artă sacră/ în oraşul acesta.// un altar,/ legat de istorie,/ ocrotind exponatele.// Nu vei ridica/ mîna/ asupra oraşului.// Nu te va lăsa/ noaptea/ îmbrăcată în alb”.  Poemele sale au o încărcătură poetică specială, specifică poeţilor ardeleni cei care ştiu să „citească într-o carte cu morţi, că robii călători îşi pun la o parte sufletele”. O exemplară radiografie realizează Vasile Mic satului românesc în poemul De-o vreme: „De-o vreme/ satul/ îşi sprijină/ bătrîneţile/ pe umerii/ celor/ duşi.// Uliţele lui scufundate sînt/ în uitare.// Cărările duc,/ duc spre departe…” De remarcat în acest volum, O replică de argint, este faptul că Vasile Mic este un poet de rafinată calitate, ancorat în social cu aceeași profunzime cu care abordează și poezia de dragoste, semn că poetul este un om al cetății prin tot ceea ce înfăptuiește.

Revista indexata EBSCO