Mar 22, 2018

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Ființa vie a străzii Aurora

 

O carte împotriva uitării şi a selecţiei operate, uneori, de memoria care pierde oameni, ani, întîmplări, sentimente, stări, senzaţii, în oglinda lacomă a vremii, scrie, din dragoste pentru Iaşi, Corneliu Carp în Ziua în care mi s-a sfîrşit copilăria (Editura PIM, 2017), rechemînd, în instanţa aducerilor-aminte un timp (pe)trecut, cum va fi încercat şi în cele­lalte volume de proză, Tăvălugul amintirilor (2014), Lacrimile de pă­cat (2015), în versurile din Colivia de vise (2016) ori în publicisti­ca tipărită în paginile culturale ale publicaţiilor ieşene. Sub devi­za „scrie tot ce ai pe suflet”, Ziua în care mi s-a sfîrşit copilăria este o carte despre farmecul special al Iaşului vechi, al unei mahala­le evocate acum prima dată a cărei axă este strada Aurora, Axis Mundi, uliţa copilăriei lui Corneliu Carp: „Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa într-un cartier dintre Copou şi Păcurari, pe strada Auro­ra, dintre Regiment şi parcul cu teiul lui Eminescu, strada copilă­riei mele, cu un farmec deosebit, datorită locurilor de joacă şi mai­danelor, care cuprindeau cît vedeai cu ochii”. Corneliu Carp este printre (prea) puţinii care îşi mai amintesc, pentru că au „prins”, tramvaiele de pe Sărărie şi Păcurari („Se spune că pe Păcurari ar fi fost două linii de tramvai, însă eu mi-amintesc de una, cu o buclă la Petru Poni. Tramvaiul dinspre centru spre Păcurari se oprea în bucla de la Petru Poni să-i facă loc celuilalt tramvai care se ducea din Păcurari spre centru”), căruţaşi, vînzători ambulanţi de sifoane, jo­curile şi jucăriile de pe maidanul (cu dragoste) al copilăriei, atmos­fera de nerepetat a sărbătorilor de iarnă, vatmanii, hingherul Catara­mă, crîşmele vremii, cu băuturile de atunci, Rachiul alb şi Secărica (Aluniş sau Crama Pieţei, La Huţu Mihai, Vîlcele, Rarău, Ca la mama acasă, Chiriţoaia, la Vînătorul de azi), frizeriile La Iosub, La Katz, maşina de tuns a „unuia Botez”, în spate la Cinematograful Victoria, băcăniile lui Căileanu, „mai sus de şcoala Petru Poni” şi Pa­şa a doamnei Bucătaru, „prăvălia din Tîrguşor”, dar şi echipa de fotbal CSMS Iaşi ai cărei jucători de „tineret”, după o finală cu Dinamo Bucureşti, au primit „cîte un ceas «Ruhla»” (cei din Capitală, „cîte un cupon de stofă pentru haine”), juniorii „primeau lunar cîte o cutie de rahat de cîte cinci kilograme fiecare”, iar „conduce­rea Fabricii de Antibiotice Iaşi le făcea cadou cîte o bucată de glucoză, din acelea, calupuri mari ce le foloseau la prepararea antibioticelor”; a trecut vremea ceasului din ţara prietenă, R.D.G., a rahatului şi glucozei: azi e cu „euro”, cît mai mulţi şi fără finale…

Corneliu Carp adună amintirile şi oamenii de pe strada Aurora, care încă mai sînt, la cîrciuma La ga­raj, în capătul uliţei copilăriei, la domnul Stratulat Mihai; acesta e locul povestirii şi aducerii-aminte, între prietenii pierduţi, azi, regăsiţi, reconstituind istorii, destine şi, mai ales, mahalaua cu farmecul discret al arhaicităţii sale, vizibil ori sugerat în tot fe­lul de semne care încă rezistă aievea sau în memoria convivilor de la masa mereu încărcată cu fripturi, mici, caşcaval, bere, pastramă de oaie, rom Jamaica şi nelipsitul vin moldav; branşamentul la apa potabilă „prin anii 1957-1958”, cînd apar cişmelele, „obiecte” din inventarul stradal al vechiului tîrg, pînă mai ieri susurînd încă pe trotuarele sale, împărţirea mahalalei între săraci şi „mai înstăriţi”, în curgerea domoală a istorisirilor, într-o înşiruire amintind de alte două topos-uri ale prozei noastre de-acum clasice, Hanul Ancuţei al lui Mihail Sadoveanu şi Poiana lui Iocan a lui Marin Preda; în formula epică din Ziua în care mi s-a sfîrşit copilăria e şi cîte ceva din Amintirile lui Creangă, prozatorul ieşean căutînd, însă, mereu, o cheie proprie pentru rememorările sale, aducînd în propria (auto) biografie potenţiale personaje de roman (Ali Mănescu, „tîlhar de me­serie”, ajuns şef al Poliţiei, Cornel Rusu, Titi Moraru, copilul orfan crescut de Maria Câra, spălătoreasa etc.): „În vale erau mai în­stăriţi, ceilalţi din deal, din Ponoare, Şipoţel, Tăcuta, Fundacul Babei şi o parte din Belvedere erau mai necăjiţi, însă omenoşi. Dacă-ţi aminteşti: luam borş de la Moşul Florea, din Tăcuta, de la Brumă din Şipoţel sau de la Popovicioaia din Belvedere, fiindcă mai sus spre capătul din deal al Aurorei nu era niciunul care să facă borş adevărat, la chiup de lut, cu tărîţe de grîu, huşte şi frunze de vi­şin. Moş Florea îmi dăduse o carte de aventuri, Nevinovata sau copila izgonită din casa părintească, legată din multe fascicole apărute în ziarele din anul 1935. Nu am uitat-o nici acum. I-am făcut nişte coperţi mai bune, din carton, le-am lipit cu pap şi i-am returnat acea carte mulţumindu-i moşului”. Dar martorii principali ai trecutu­lui despre care depun mărturie Corneliu Carp şi prietenii săi, convo­caţi la crîşma La garaj, rămîn casele vechi, fixate şi într-un album foto de la finalul cărţii; acestea sînt semnele încă văzute ale al­tui timp, ale unei lumi (aproape) dispărute care supravieţuieşte în lumina inimii, încă vie între umbrele tristeţii şi resemnării insta­late din vremea exproprierilor, cînd, în anii ’50, apare, (şi) pe strada Aurora, spectrul ruinei, iar iluziile se năruie în plînsetul prelung al unei societăţi bolnave,între case surpate peste care se mai aude doar ţipătul cucuvelei: „Am privit încă o dată spre vale. Casa lui Găină se zărea aplecată, prin întuneric, cu acoperişul spart, faţada plină de fisuri mari, iar în curtea pustie, plină de bălării aruncate la întîmplare: crăci uscate, cutii de carton, scînduri, mul­te hîrtii şi bidoane de plastic zăcea pustiită în întuneric. Parcă timpul se oprise în loc, iar eu vedeam prin oglinda lui (…) O cu­cuvea ţipă de cîteva ori, de undeva de lîngă bustul lui Iacob Negruzzi, apoi îşi luă zborul spre cartierul Aurora. Stîlpii de iluminat radiau o lumină slabă, gălbuie, fiindcă globurile erau prăfuite în interior, de parcă ar fi fost pline cu mîl”; „Schimbarea locului de trai, de la o gospodărie cu vite, porci, vie…, în care se muncea de dimineaţă pînă seara, într-un apartament unde nu puteai face ni­mic, decît să asculţi aparatul de radio, era pentru părinţii mei o catastrofă”. Între lumina întreagă a copilăriei, a vîrstei sale de aur şi umbrele întunecate ale vîrstei de fier, palpită fiinţa vie a străzii Aurora care, iată, are un „surîs”, un „destin” şi un „suflet” pe care oamenii de acolo îl poartă în toată viaţa lor, oferindu-le temei, sens, identitate.

Corneliu Carp are, fără îndoială, ha­rul povestirii, rostogolind istorisirile şi aducerile-aminte într-o logică narativă fără cusur, dar şi în emoţie netrucată, construind, deseori, scene memorabile, cum este aceea a copilului sărac şi fără adăpost care „mănîncă” uitîndu-se pe fereastră la fructele expuse într-un Aprozar: „Se uită fără folos prin fereastra aprozarului. Îşi puse o palmă tremurîndă şi murdară pe unul din geamuri. Vedea reflexia figu­rii sale înconjurate de multe fructe. Mesteca saliva şi vorbea singur. Îl auzeam: «Doamne, am mîncat şi azi un strugure, două căpşuni şi o pară! Dacă mănînc aşa în fiecare zi, e de-ajuns. Sunt sătul… Mulţumesc!», şi cu mîna cealaltă, imita, instinctiv gestul de a lua cîte un fruct şi-l ducea la gură pentru a-1 mînca”. În aceeaşi ordine, cum remarcam şi în cazul celorlalte cărţi de proză, „la qualité maîtresse” a lui Corneliu Carp este arta portretului din care cresc destinele celor de demult, figuri, unele, aproape tragice, ale mahalalei din Copoul Iaşilor: profesorii de la şcoală, baba Maria şi Sandu Săndulachie, Titi Moraru, Ghiţă Harbuz, „un zugrav nemaipomenit”, colegii de la IPROCHIM, Nicolae Orlovschi, o victimă a regimului totalitar, profesorii şi studenţii de la Facul­tatea de Construcţii a Politehnicii ieşene, delicatul profesor Petru Zugun, tovarăşul plimbărilor tîrzii prin Copoul frunzelor căzute pe alei şi, fireşte, figura tutelară a personajului-narator, depănînd din „bobina vremii”, rememorînd avatarurile tipăririi unei cărţi despre Sandu Teleajen, o personalitate ilustră a Iaşului, pe nedrept uitată ori reconstituind drama omului rămas pe drumuri, după ce îşi va fi pierdut casa din blocul de pe strada Văscăuţeanu, năruit într-o explo­zie suspectă, intens mediatizată la vremea ei. Ziua în care mi s-a sfîrşit copilăria este o carte de citit despre Iaşul vechi şi oamenii săi din alt veac.

Revista indexata EBSCO