Mar 22, 2018

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Voci mari și culori multe la LAO

 

Lornionul nostru a intrat în stagiunea 2017-2018 cu două deplasări efectuate, la scurtă distanţă, la Opera din Los Angeles. Imediat înainte jumătatea lui octombrie, am avut pentru prima oară prilejul să asistăm la o repetiţie generală, urmată, două zile mai târziu, de premiera operei Nabucco, cu directorul general al instituţiei în rolul titular, iar în ziua imediat următoare premierei, am prins un spectacol din seria Pescuitorilor de perle, dirijat de acelaşi director general. Aceasta operă a lui Georges Bizet încă nu figura în analele noastre, iar prezenţa în distribuţie a sopranei Nino Machaidze ne-a determinat să întreprindem această primă excursie, suplimentară în raport cu cea de-a doua, survenită la începutul lui noiembrie, când programasem grosul experienţei verdiene a sezonului angelin, mai precis (încă) trei reprezentaţii consecutive de Nabucco.

La repetiţia în costume din 12 octombrie am luat loc, tot pentru prima oară, în sectorul din teatru numit Founders Circle, întotdeauna prohibitiv ca preţ şi îndeobşte inaccesibil cu bilet de presă, şi se cuvine să-i mulţumesc lui Nicolas Marko, secretarul personal al lui Plácido Domingo, pentru această onoare. Pentru premiera din 14 octombrie, mi-am asigurat un bilet în primul rând de la stal (Orchestra, cum se spune în vocabularul teatrului de operă anglo-saxon), iar pentru cele trei spectacole din noiembrie am variat, ca de obicei, poziţia din auditoriu, alternând primul rând de la stal cu primul rând de la balcon, pentru o mai completă experienţă viziuală şi, mai ales, acustică. La repetiţie, Maestrul Domingo a jucat rolul doar pe scenă, partea vocală fiind susţinută de dublura sa, baritonul cubanez Nelson Martínez, care a sunat foarte bine. În principiu, o asemenea repetiţie generală se desfăşoară ca un spectacol obişnuit, punctat doar, la finele unor scene, de scurte dialoguri între dirijor, eventual regizor, şi cântăreţii implicaţi în tabloul cu pricina. Fireşte că, în împrejurarea în care avea de păstrat forma vocală maximă pentru premieră, tenorul-bariton nu a mimat muţeşte rolul protagonistului în proporţie de sută la sută, ci putea fi auzit zumzăind, eventual într-o tonalitate coborâtă, principalele momente ale personajului: o experienţă, prin ineditul ei, chiar mai interesantă decât dacă şi-ar fi cântat partida integral, cu voce plină. Spunem asta, însă, şi pentru că, în perspectivă, ne aşteptau nu mai puţin de patru reprezentaţii oficiale…

 

Marea surpriză ne-a lovit însă la premieră când, din primul rând al auditoriului de la Dorothy Chandler Pavilion, am văzut cum vine peste noi nu Plácido Domingo, pe care îl cunoaştem destul de bine (tocmai depăşisem cifra de 200 de „Domingo shows” în teatru), ci Nabucodonosor însuşi, coborât parcă din frizele babiloniene şi încarnat miraculos în faţa noastră, purtând un costum şi un coif parcă din vremea lui, cu barba-i neagră legată în forma ei războinică şi scăpărând din priviri fulgere de imperială trufie.„Aşadar, aşa arată Nabucodonosor!” – era primul gând care ne-a venit în minte, contemplând cu admirativă uluire, aproape înfricoşată, măreaţa arătare baritonală, ce domina scena şi sala deopotrivă, prin expresie facială, ţinută corporală, vestimentaţie imprsionantă şi vocalitate autoritară. A fost un moment de excepţie, una din acele rare ocazii când am rătăcit conştiinţa convenţiei teatrale, pentru a ne pierde într-o realitate de ordin superior, de esenţă metafizică. Iar şi mai marea satisfacţie a fost că, în proporţii relativ (şi foarte puţin) diminuate faţă de momentul fatal al năucitoarei surprize iniţiale, această trăire, inefabilă în intensitatea ei colosală, s-a repetat în toate reprezentaţiile succesive, profitând de forma fizică şi vocală excelentă a marelui artist, ce nu a dat semne de oboseală până la încheierea seriei de spectacole.

În noiembrie, am avut bucuria să mi se alăture şi Natalia Sizikova, experta dominghiană numărul unu a Internetului, iar împreună am asistat, dinspre partea oficială, la sesiunea de autografe, cu coadă kilometrică, pe care Domingo şi maestrul James Conlon au oferit-o pentru semnarea proaspătului DVD cu Macbeth de la LAO (comentat în rubrica noastră la vremea respectivă). Mai mult, la rugămintea, timidă dar sfruntată, a subsemnatului, Superman ne-a invitat, pentru pauza spectacolului următor, la cabina de machiaj, unde am filmat, în costumul pomenit mai sus, mini-interviul bilingv adresat admiratorilor de pe Facebook şi unde Natalia i-a oferit în dar o dombra (un fel de guzlă, specifică pentru Kazahstan). Aceste imense bucurii s-au adăugat, desigur, de-acum obişnuitelor secvenţe de felicitări, fotografii şi autografe din backstage, de la sfârşitul fiecărei reprezentaţii. Şi toate sunt menite a ne înfrumuseţa memoria pentru mult timp de aici înainte…

Înscenată în prealabil la Opera din Washington, producţia de Nabucco semnată de Thaddeus Strassberger se distinge în primul rând printr-un uz abundent al culorilor, ceea ce dă bine într-un context imperial de grădini suspendate şi palate luxoase. Nu aş spune, totuşi, că este vorba de o producţie tradiţională. Mai precis, producţia tradiţională propriu-zisă (în viziunea regizorului, premiera de la Scala a operei Nabucco din 1842), cu toată splendida grandoare pe care o presupune, este integrată mai întâi în contextul teatral al epocii: autorităţile austriece dominante în epocă iau loc într-o coloană de loje montate acum în stânga avanscenei şi asistă, uneori reactiv, la spectacolul din spectacolul nostru. Mai mult, interpreţii-personaje reacţionează la rândul lor la nedorita dar inevitabila prezenţă a dominatorilor străini, mai ales Abigaille, care ţipă ostentativ o acută în asurzitele urechi princiare (iar la sfârşit, va arunca florile primite în aceeaşi lojă ofensată). Momentul coral al lui Va pensiero… este arătat iniţial din spatele scenei, unde artişti, figuranţi şi oameni din teatru se antrenează, îşi umplu timpul jucând cărţi sau fumează distrat: odată cu iniţierea marelui moment muzical, însă, perdeaua semitransparentă dintre scenă şi culise se ridică, iar corul şi apoi Zaccaria îşi intonează lamentaţia şi, respectiv, profeţia, acum cu faţa spre publicul actual… Dar interpretarea regizorală se îndepărtează şi mai mult de caracterul tradiţional al montării o dată cu aria-rugăciune a lui Nabucco, „Dio di Giuda” (interpretată magnific de Domingo): din acest moment, tot ce va urma până la imnul final de glorificare a lui Yehova se petrece în mintea suveranului detronat şi convertit. Echipat şi machiat acum ca un profet (nelipsit de sugestii magice ce trimit cu gândul la Gandalf cel Sur din J.R.R. Tolkien şi Peter Jackson), el îşî agită toiagul, producând mai târziu şi o emoţionantă explozie, toiag pe care îl mânuieşte ca pe o spadă eliberatoare în timpul cabaletei, când se vede susţinut de imaginari ostaşi credincioşi. Abigaille îşi va cânta aria anticipat faţă de partitura orginală şi va pleca salvată prin convertire, şi tot imaginară e sublima invocaţie a Fenenei. În fine, după primul rând de aplauze, cu dirijorul pe scenă, Anna reia melodia corului Va pensiero…, şi tot personalul artistic implicat în reprezentaţie i se alătură, cu orchestra, într-un impresionant crescendo la care este invitat să ia parte şi publicul actual, ajutat de reluarea textului pe ecranele pentru libret. Autorităţile austriece părăsesc lezate lojele, iar câţiva purtători de drapel italian şi de pancarte afişează în triumf artistic cele două mesaje, până la un punct coincidente, la care aderăm şi noi din toată inima: „Viva Italia!” şi „Viva Verdi!”…

La reuşita acestei abordări, în cele din urmă, cum se vede, interactive, contribuie vocalitatea solidă şi jocul de scenă angajat al artiştilor. Liudmyla Monastyrska îşi confirmă supremaţia ca Abigaille (posibilă după retragerea relativ recentă a Mariei Guleghina din acest rol), adăugând acum o voce mai catifelată şi un lirism superior în andante-le „Anch’io dischiuso un giorno”, dar şi o prezenţă scenică impozantă, căreia nu îi lipseşte o doză considerabilă de atractivitate. La acest capitol stau bine şi celelalte doamne din distribuţie: Nancy Fabiola Herrera (Fenena, cu o voce hărăzită rolurilor de mai mare anvergură) şi Liv Redpath (Anna, o tânără şi foarte frumoasă promisiune). Basul negru Morris Robinson tună şi fulgeră ca Zaccaria, mai având de aprofundat niţel în materie de stil cantabil şi de pronunţie în limba italiană. Dar e încă la fericita vârstă a marilor acumulări. Tenorul Mario Chang face un Ismaele ardent şi competitiv, situându-se, şi el ca tânăr proaspăt lansat, pe calea cea bună. În fine, în rolurile mai mici, basul român Gabriel Vamvulescu înfăţişează un Mare Preot al lui Baal de gen horror (cu unghii crescute răsfrânt, în sistem metric, asemenea Vrăjitoarei interpretate de Monica Bellucci în filmul Fraţii Grimm al lui Terry Gilliam), iar tenorul american Joshua Weeker promite şi el frumos să cânte, în curând, roluri mai întinse şi mai solicitante decât al lui Adballo.

Sub bagheta expert-verdiană a lui James Conlon, unul din preferaţii cronicii noastre, ansamblurile coral şi orchestral ale Operei din Los Angeles evoluează negreşit la turaţie maximă, sprijinind transformarea fiecărei reprezentaţii într-un eveniment triumfal şi memorabil. Iar publicul din Dorothy Chandler Pavilion nu se dezminte şi nici el şi reacţionează ca atare…

 

Cum spuneam, pentru matineul din 15 octombrie, am dat fuga la întâlnirea cu Nino Machaidze. Frumoasa soprană georgiană debutase în rolul Leila din opera Pescuitorii de perle de Bizet, pe această scenă, cu opt zile în urmă. Seria completă, începută aşadar pe 7 şi terminată pe 28 octombrie, a inclus şase reprezentaţii: primele patru dirijate de Plácido Domingo, iar ultimele două conduse din fosa orchestrală de Grant Gershon. Şi aici, am avut de admirat o producţie în care culorile au predominat la modul exotic, într-un decor fastuos, cu ape, punţi şi pavilioane romantice, din aceeaşi familie vizuală cu inegalabila producţie de Turandot a lui Franco Zeffirelli (deszvoltată aici cu evocarea mirifică a unor scufundări marine de o mare frumuseţe, în timpul preludiului orchestral). Această romantică montare, semnată de Penny Woolcock, a poposit la Dorothy Chandler Pavilion după ce, cu două sezoane în urmă, văzuse luminile rampei la Metropolitan Opera din New York, unde beneficiase şi de o transmisiune Live in HD soldată cu apariţia, între timp a unui DVD. Însă producţia a fost concepută şi mai devreme, pentru English National Opera. Aşadar, nu era o premieră absolută şi noi înşine ne-am ocupat fotoliul din auditoriu în relativă cunoştinţă de cauză. Indiscutabilă ni s-a părut însă a fi superioritatea echipei de interpreţi de la Los Angeles, ceea ce ne-a bucurat în teatru, dar ne-a făcut să regretăm acasă că nu această interpretare a fost destinată filmării oficiale.

În rolul lui Nourabad, marele preot al lui Brahma şi singurul personaj (din patru) rămas în afara „triunghiului amoros” alcătuit din celelalte trei, recent laureatul Operalia Nicholas Brownlee şi-a făcut bine treaba, vocal şi scenic, într-o partitură, pentru el, nu tocmai solicitantă. Baritonul Alfredo Daza, originar din Mexic, şi-a demonstrat progresul de vocalitate survenit de la ultima oară când l-am urmărit pe scenă (Paolo din Simon Boccanegra la Opera de Stat din Berlin), conturând un personaj complex, Zurga, ce evoluează credibil de la siguranţa prieteniei jurate la gelozia bărbăţiei refuzate şi apoi la generozitatea sacrificiului. Iar dacă acutele sale ca de tenor îl avantajează net în raport cu fluctuanta formă vocală a lui Mariusz Kwecien de pe DVD-ul de la Met, la spectacolul la care am asistat noi, a jucat sprijinindu-se într-un baston, din cauza unei accidentări, fapt care ni l-a făcut şi mai simpatic. Într-o mai echilibrată concurenţă cu prestaţia superlativă a lui Matthew Polenzani din varianta new-yorkeză, tenorul Javier Camarena, tot mexican precum deja ştim, a manifestat un uşor minus de dezinvoltură actoricească, pe de o parte, suplinită însă, pe de altă parte, de un (de asemenea uşor) plus de frumuseţe timbrală (mai ales că pe tenorul american înregistrările îl dezavantajează destul de flagrant faţă de sunetul din teatru). La Los Angeles, cei doi prieteni mexicani (în viaţă şi, până la conflictul erotic, şi pe scenă) au intonat împreună cu temperament latino faimosul duet „Au fond du temple saint”, una din puţinele secvenţe ale partiturii ce s-au salvat de la uitare (o uitare, de altfel, nedreaptă, dacă e să socotim foarte numeroasele pasaje frumoase ale acestei opere rar jucate). O altă bijuterie a partiturii, romanţa lui Nadir „Je crois entendre encore”, a fost şlefuită cu migală, Camarena având însă de luptat în registrul acut cu mai multe emoţii decât în alte ocazii. Ulterior, în „serenada” intonată din culise, ca şi în duetul pasional cu Leila, a sunat însă excelent.

Fantastică a fost, cum era de aşteptat, Nino Machaidze în rolul Leila, preoteasa fecioară de care Zurga şi Nadir sunt îndrăgostiţi. Simpla ei prezenţă scenică atrage toate privirile, nu doar prin frumuseţea extraordinară pe care o posedă de la natură, ci şi prin graţia mişcărilor, întotdeauna în acord cu trăsăturile personajului pe care îl interpretează. În această operă, ea ştie prea bine cum să realizeze, fără stridenţe, trecerea între această graţie naturală şi exprimarea neclinitită a hotărârii cu care îşi susţine decizia sentimentală şi vitală. Din punct de vedere vocal, ea nu cunoaşte bariere de tessitura, iar pronunţia în limba franceză este impecabilă, articulându-se armonios într-o frazare unde eleganţa aristocratică şi dramatismul participării se împletesc, în maniera cea mai seducătoare, cu feminitatea ce pare o expresie a absolutului. Această comoară a naturii şi a culturii merită urmărită în fiecare moment al carierei sale, o carieră ce anunţă, în continuarea stagiunii, alte câteva debuturi incitante, precum Mathilde din Guillaume Tell la Palermo, sau Nedda din Pagliacci la Geneva…

Maestrul Plácido Domingo a condus de la pupitrul dirijoral cu coerenţa şi autoritatea muzicală ce decurg din imensa lui experienţă, iar la întâlnirea post-show de la cabine şi-a exprimat, zâmbind cu justificată satisfacţie, admiraţia pentru frumuseţea acestei partituri. Şi, probabil că nu întâmplător, la scurt timp după încheierea seriei de Pescuitorii… de la Los Angeles, Festivalul de la Salzburg a anunţat acest titlu pentru vara 2018: vor fi două spectacole în versiune de concert, iar pentru rolul Zurga este programat… Plácido Domingo. Aşadar, să sperăm…

 

Giuseppe Verdi: Nabucco. Los Angeles, Dorothy Chandler Pavilion. 12 (repetiţie generală), 14 Octombrie; 03, 05 (matineu), 08 Noiembrie 2017. Nabucco: Plácido Domingo (Nelson Martínez a cântat pe de margine în repetiţia generală); Abigaille: Liudmyla Monastyrska; Zaccaria: Morris Robinson; Fenena: Nancy Fabiola Herrera; Ismaele: Mario Chang; Gran Sacerdote: Gabriel Vamvulescu; Abdallo: Joshua Wheeker; Anna: Liv Redpath. Costume: Mattie Ullrich; Lumini: Mark McCullough; Coregrafie lupte: Austin Spangler; Regia şi scenografia; Thaddeus Strassberger. Dirijor: James Conlon.

Georges Bizet: Les pȇcheurs de perles. Los Angeles, Dorothy Chandler Pavilion. 15 (matineu) Octombrie 2017. Leila: Nino Machaidze; Nadir: Javier Camarena; Zurga: Alfredo Daza; Nourabad: Nicholas Brownlee. Scenografie: Dick Bird; Costume: Kevin Pollard; Lumini: Jen Schriever; Proiecţii: 59 Projections; Director de mişcare: Andrew Dawson; Coregrafie lupte: Austin Spangler; Regie: Pennt Woolcock. Dirijor: Plácido Domingo.

Revista indexata EBSCO