Mar 22, 2018

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Un actor cît o carte!

 

L-am văzut prima dată în 1973, cînd, pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, juca în Meşterul Manole de Lucian Blaga, în regia lui Alexa Visarion. Era tînăr, abia în al cincilea an de la absolvirea IATC. Juca rolul unuia dintre cei „nouă meşteri mari, calfe şi zidari”. L-am remarcat în mod deosebit şi am şi astăzi, după 45 de ani, imaginea exactă, – plină de nerv, vibrantă – a zidarului care îi incita pe ceilalţi la nesupunere.

L-am văzut ultima dată în 2013, cînd, pe aceeaşi scenă (de care nu s-a despărţit niciodată), juca rolul titular din Barrymore de Will. Luce, în regia tînărului Tudor Lucanu, rol pentru a căprui excelentă interpretare a primit Premiul de cel mai bun actor la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea.

Între aceste două roluri – o carieră. Şi o viaţă. Cariera unui remarcabil creator, viaţa unui om devotat teatrului şi bîntuit de idei, de interogaţii, de îndoieli, de nemulţumiri şi, cîteodată, de satisfacţii. Acestei cariere şi acestei vieţi i se rezervă şi i se dedică acum o carte*. O carte care îşi propune şi reuşeşte să fie un fel de statuie durată din cuvinte şi imagini, din evocări şi mărturisiri, din vîrste şi întîmplări, din acte de scenă şi de viaţă, din rateuri şi triumfuri, şi din alte nenumărate imponderabile care l-au însoţit pe om şi pe actor prin timp. Pe actorul Anton Tauf vreau să spun, pentru că lui îi este rezervată şi dedicată cartea pe care a făptuit-o – cu distinsă profesionalitate şi cu evidentă iubire de teatru – Eugenia Sarvari.

Structura cărţii e una firească, oferind şansa de a-l descoperi pe artist şi pe om în dimensiunile lui esenţiale, pe orizontală şi pe verticală sau – cum lui însuşi îi plăcea să zică: „pe dinafară” şi „pe dinlăuntru”. Două capitole mari dau greutatea volumului: e, mai întîi, dialogul foarte amplu (221 pagini!) dintre autoare şi actor şi, apoi, Teatrografia completă (alte 125 pagini), cuprinzînd genericele tuturor spectacolelor în care actorul a jucat sau pe care le-a regizat, precum şi o selecţie de comentarii critice semnate de criticii cei mai autorizaţi. Marele merit al acestui al doilea capitol stă în faptul că – dincolo de reperele biografiei artistice a lui Anton Tauf – oferă o imagine cvasicompletă a activităţii Teatrului Naţional pe o perioadă de aproape  o jumătate de secol. Cititorul de azi care vrea să ştie, precum şi cercetătorul de mîine al istoriei teatrului are astfel la dispoziţie date exacte despre repertoriu, trupă, regizori, scenografi, etc. şi opinii critice despre realizările scenice, despre succese şi eşecuri, despre evoluţii individuale şi colective, despre atmosfera vieţii teatrale, despre contexte, etc. Sînt excepţionale pagini de istorie teatrală realizate cu acribia ce o caracterizează pe Eugenia Savari.

Între aceste două mari capitole se află adunate portrete şi interviuri ale actorului, realizate de-a lungul vremii şi împrăştiate prin revistele de cultură. Semnate de aleşi oameni de teatru (Mircea Ghiţulescu, Doru Mareş, D. Solomon, Iustin Ceuca, Monica Gheţ, Horaţiu Damian, Mirela Sandu ş.a.), acestea contribuie decisiv la completarea, la întregirea profilului general al lui Anton Tauf privit în acţiune, adică pe scenă, şi în atmosfera teatrală clujeană (şi nu numai).

Revenind la dialogul dintre autoare şi actor remarcăm două aspecte care dau consistenţă şi farmec paginilor: capacitatea şi abilitatea celei dintîi de a investiga personalitatea actorului, de a o provoca prin întrebări inteligente, de adîncime şi, apoi, rangul intelectual, de remarcabilă ţinută culturală şi de originalitate al răspunsurilor. Totul într-un stil elevat, tensionat de idei şi într-un limbaj literar ales. Doi oameni distinşi vorbesc despre teatru cu pasiune şi cu înaltă cunoaştere; ba chiar cu patimă (mai ales actorul). Rareori am întîlnit un actor atît de întors în sine şi cu idei atît de temeinice şi de originale despre arat teatrului în general şi arta interpretări actoriceşti în special. Mărturiseşte cu convingere (şi întotdeauna cu o bine mascată emoţie) despre metalimbajul actorului, despre spectacolul perfect (în înţelegerea şi preferinţa lui), despre real şi ireal în teatru, despre spectator şi cultura lui, despre personaje şi relaţia actorului cu ele („nu eu le aleg, ele mă aleg pe mine”, zice, după care îşi ilustrează ideile cu versurile lui Nichita Stănescu – marele săi prieten: „Eu am trecut prin el / El a trecut prin mine./ Eu am rămas un om singur,/ El un pom singur”); nu şi-a dorit niciodată un personaj anume, nu iubeşte personajele, se luptă cu ele, iar despre trăirea personajului zice: „Nu e vorba de trăirea personajului, ci e vorba despre această intrare în tine cu proprii bocanci în propriul tău organism. Că nu intră nimeni altcineva. Tu intri cît vrei şi cît poţi. Şi uneori poţi mai mult, alteori mai puţin… Spectatorul ia atît cît ştie el despre lume, cît acceptă adevărul lui. Îi faci o incizie într-un discurs dureros interior la care el poate marşa după cîtă cultură are, după cîtă onestitate are, după ce stare are el atunci. Nu educi lumea prin teatru. O poţi aduce într-un real, care sigur este irealul. Nu toată lumea, care n-a avut şansa să aibă o cultură anume, o pregătire anume, poate să simtă dimensiunea irealului… Irealul, secunda aia, nimbul ăla îl poate da numai artistul, numai Brîncuşi, numai Nichita”. Nichita Stănescu revine mereu în discursul actorului, spiritul lui e mereu prezent, trimiterile la poezia lui sînt frecvente, ceea ce conferă paginilor de mărturisire o tresă culturală, poetică cu totul particulară. Dar şi alţi mari poeţi se vede că i-au stat aproape actorului: „se iţesc” printre rînduri, de pildă, Carl Sandburg şi Robert Frost. De la acesta din urmă zice că a învăţat „să alerge pe dinăuntru” şi, ca urmare, precizează că (în teatru) îi plac oamenii care ştiu lucrurile „pe dinlăuntru”; cei care le ştiu numai „pe dinafară” sînt foarte uşor de prostit în teatru.

Cu cît înaintează dialogul dintre autoare şi actor (şi remarcăm încă o dată iscusinţa provocatoare şi inteligenţa orientării dialogului spre substanţialitate ideatică pe care le etalează Eugenia Sarvari), cu atît se conturează şi se nuanţează imaginea unei personalităţi actoriceşti înnobilate nu doar de talent, ci şi de idei, de reflexe ale culturii. Vorbeşte cu aplomb despre Camus, al cărui volum de eseuri – Exilul şi împărăţia – l-a fascinat; vorbeşte despre Rudolf Steiner şi tripartiţia acestuia: „cel de pe scenă e personajul, actorul şi omul”; vorbeşte despre Michael Cehov („care e tot Stanislavski”); vorbeşte despre metafizica interpretării rolului; vorbeşte despre Meyerhold, Max Reinhardt, Ciulei, Harag, Pintilie, Vlad Mugur, Măniuţiu şi despre alţi importanţi regizori cu care a lucrat în lunga lui carieră. Surprinde pur şi simplu prin părerile lui despre regie şi regizori. Cu excepţiile de rigoare (inclusiv numele deja citate) nu are păreri prea bune despre regizori; ba chiar are păreri mai mult contra. Zice: „Din o sută de regizori, cred că 98 nu văd nimic. Dar şi-au legiferat un statut în teatrul românesc. În Occident e invers. Puţini sînt regizorii care au firmă. Dar actori sînt foarte mulţi. Şi regizorul se ia după actori, că ei aduc public”. „Un regizor îţi spune: Aş vrea cam aşa ceva… Dar acel ceva e de multe ori atît de fals şi de netolerat…”. Sau: „Ştii că foarte mulţi dintre aceştia care fac teatru-dans, teatru-imagine, teatru-invers sînt nişte şmecheraşi? Pentru că nu au reuşit să facă teatru, au găsit un debuşeu în una sau alta… Acest gen de teatru face din actor un fel de cretin. Vezi patruzeci de oameni care dau cu beţele deodată în podea; care întorc toţi deodată capul…” E greu de spus dacă e un apropo de Purcărete, căci adaugă imediat: „Purcărete ştie foarte bine cît e ceasul în teatru” – propoziţie care poate fi desluşită în mai multe feluri.

Cu toată părerea „contra” despre regizori, Anton Tauf a făcut el însuşi regie (şi la Cluj, dar mai ales la Teatrul din Baia Mare, unde a fost un timp – scurt – director. A vrut să realizeze acolo integrala Caragiale, dar n-a apucat să semneze decît două spectacole (Conul Leonida faţă cu reacţiunea şi O noapte furtunoasă). Pe al doilea l-am văzut şi nu mi-a plăcut; era acolo un exces de mijloace, de vulgaritate, de stridenţe. Am scris – cronica, negativă. se află undeva în una din cărţile noastre. Experienţa aceasta a actorului-regizor nu i-a diminuat aura de artist. A trecut…

Ce ar mai fi de reţinut din opiniile tuşante ale lui Anton Tauf? Despre perioada de directorat (a fost director – scurt timp – şi la T.N. Cluj) crede că a fost o greşeală a lui, pentru că „puterea maculează aura artistului. N-am de gînd să maculez aura mea artistică pe care am clădit-o, aşa cum am putut, într-un sfert de veac…” Şi şi-a prezentat demisia.

Despre mîndria că e artist: „Dacă ceva mă face să fiu mîndru că sînt artist, nu e gongoricul că sînt artist, ci invers: pentru că nici o altă artă nu e la fel de efemeră ca a mea”.

Despre timp: „Nu sînt într-o relaţie amiabilă cu timpul. Ne salutăm, dar nu vorbim”.

Despre prietenie: „Furcile prin care terci în prietenie sînt mai aprige decît cele din dragoste”.

Comentariul acesta ar fi incomplet dacă nu am aminti măcar cîteva dintre rolurile importante pe care pe care le-a interpretat: Spiridon (O noapte furtunoasă), Lăpuşneanu, Tompa (Despot Vodă), A.A. (Emigranţii), Vlad Dracu (A treia ţeapă), Macbeth (Macbeth), Chirică (Omul cu mîrţoaga), Petruchio (Femeia îndărătnică), Creon (Antigona), Dl. Jourdain (Burghezul gentilom), Marc Antoniu (Antoniu şi Cleopatra) Profesorul (Lecţia), Higgins (Pygmalion), Argan (Bolnavul închipuit), Căpitanul Edgar (Dansul morţii), Poprişcin (Însemnările unui nebun) ş.a.

Anton Tauf între vocaţie şi damnare este o carte minunată de teatru, despre teatru, pentru teatru. E povestea fascinantă a unui artist exemplar… De mare şi nepreţuit folos pentru istoria teatrului, dar şi pentru prezent, pentru actorii tineri, aflaţi în formare; ei pot învăţa din această carte cum să devină actori adevăraţi…

A fost foarte inspirată Eugenia Sarvari să pună ca prefaţă un text teoretic al lui Alexa Visarion: „Jocul actorului e fiinţă”. Volumul răspunde exact ideilor din acest text, căci afirmă regizorul-teoretician: „Actorul e viaţă. Viaţă neliniştită, aprinsă de bogăţia rosturilor, zvîcnind de zăcăminte tainice ce se cer exploatate”; „Actorul e dragoste”. „Arta unui mare actor înnobilează întotdeauna aşteptarea, pune sigiliul de unicitate fiinţă-joc”; „Actorul îşi joacă fiinţa”; „Actorul – creator de destin, de exemplaritate, de interogaţii – nu poate fi decît demn, vertical şi profund în plăsmuirile gîndirii sale”; „Talentul lui, prin jocul-fiinţă, explorează şi produce cunoaştere”; „Numai marii actori sînt stăpîni pe jocul cunoaştere”.

Eroul cărţii semnate de Eugenia Sarvari pare desprins şi întrupat din aceste meditaţii teoretice.

Nu pot încheia fără a cita (cît de cît) din portretul pe care regretatul nostru coleg şi prieten Mircea Ghiţulescu i l-a dedicat lui Anton Tauf (pe care îl vedea „cu Shakespeare într-op mînă şi cu Nichita Stănescu în cealaltă”): „Analist necruţător, se priveşte şi se retuşează prin citate din înaintaşi iluştri sau contemporani de prestigiu […]; cu un joc neconformist, modern, nervos, sacadat, cu frazare fermă, foarte supravegheat, care ţine la prezenţa sa neconvenţională mai mult decît la orice altceva, fiindcă tocmai această prezenţă este esenţa căreia i s-a dedicat”.

Într-adevăr.

Ştefan Oprea

1 febr. 2018

 

 

* Eugenia Sarvari – Anton Tauf între vocaţie şi damnare. Editată de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” ca supliment al revistei „Teatrul azi”. Bucureşti, Editura Cheiron, 2017, 384 pp.

Revista indexata EBSCO