Mar 22, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Pocnetul miturilor

 

Din fericire, și în ciuda mult comentatelor manevre de culise și campanii de marketing și manipulare a opiniei publice, peisajul literelor franceze e suficient de variat și impredictibil pentru a dejuca previziuni și coterii. Iată-l așadar pe Éric Vuillard obținînd Premiul Goncourt 2017 pentru povestirea sa (căci e greu de numit roman acest text de doar 160 de pagini înguste) L’Ordre du jour/ Ordinea de zi (Arles, Actes Sud). Editura, deși relativ mică și provincială, are o certă și veche reputație printre profesioniști și s-a întîmplat nu o dată să se lupte de la egal la egal cu uriașii parizieni GalliGraSeuil et comp., ba chiar să și cîștige lupta. În schimb, nimeni nu se aștepta la Éric Vuillard, și nu pentru că ar fi un necunoscut în Hexagon, ci pentru că pleca din start cu două handicapuri majore: textul lui apăruse în mai (or, tradițiile sunt foarte stricte în domeniu, iar conform acestora, premiul nu poate fi remis decît unui roman publicat special pentru toamna literară, adică la sfîrșit de august-început de septembrie!). Dar grozăvia cea mare constă în faptul că nu e vorba de o operă de ficțiune! Așa ceva nu s-a mai văzut în istoria mai mult decît centenară a celui mai faimos premiu literar francez. Plus că ar mai fi și o a treia mică problemă, anume că a fost publicat de editura actualei ministrese a Culturii, Françoise Nyssen… Ba chiar și o a patra – se pare că unii librari și-ar fi exprimat îngrijorarea că marele premiu încoronează o carte care nu costă decît 16 euro…

Dar, cum vorbim de o nație care trăiește încă sub fascinația cuvîntului, a fost suficient ca textul lui Vuillard să-l seducă pe președintele juriului Goncourt, celebrul Bernard Pivot, care a fost elogios și convingător, astfel încît premiul i-a fost atribuit în al treilea tur de scrutin, cu șase voturi la patru, în detrimentul favoritei Véronique Olmi. Cert e că forța acestui text scurt a măturat toate aceste idei preconcepute și reguli tacite. Reprezentativ pentru un popor care nu și-a încheiat încă conturile cu istoria recentă și se tot ridică în calea uitării prin vocile sale cele mai sonore, Éric Vuillard își propune să decripteze mecanismul politic alcătuit din mici lașități și compromisuri care au permis ajungerea la putere a naziștilor și succesul proiectului criminal al Anschluss-ului hitlerist, încercînd să demonstreze că ascensiunea Wehrmacht-ului ar fi fost mult îngreunată fără concursul negocierilor și „vulgarele combinații de interese” ale mediilor de afaceri germane.

Cum a căpătat Vuillard, născut în 1968, o asemenea conștiință politică? Se pare că tocmai ambianța explozivă din acei ani i-a deschis gustul, dat fiind că mama sa își plimba bebelușul în balconul casei de pe care i-l arăta pe tatăl său, cățărat pe baricade. Original mod de a-ți ascuți luciditatea civică, cert e că scriitorul și-a păstrat și hrănit interesul pentru scenele cu mulțimi revoluționare, cum se vede și din romanul anterior, consacrat integral Revoluției franceze (14 juillet, Actes Sud, 2016). Altfel, din balconul părinților răzvrătiți, asemenea lui Rimbaud, tînărul Vuillard a plecat hoinar, la 17 ani, cu mîinile în buzunarele sparte. Strîmtorat în spațiile școlare, pe care le-a frecventat episodic, a preferat să străbată drumurile Franței și Spaniei, ce-i drept, citind pe drum operele complete ale lui François Villon și compunînd și ele versuri. De fapt, intrarea în literatură și-a făcut-o cu Le chasseur (Michalon, 1999), o ficțiune aparte în opera sa, lirică și sarcastică totodată, urmat de o explorare a căderii imperiului inca (Conquistadors, Leo Scheer, 2009), sau a cuceririlor coloniale în Congo (Actes Sud, 2012), apropiindu-se de istoria contemporană cu o revizitare a Primului Război Mondial, în La Bataille d’Occident (Actes Sud, 2012). Toate aceste texte, în general scurte, lipsite de ficțiune, denotă un remarcabil simț al montajului și al detaliului.

Deosebit de interesantă ni se pare, în acest sens, perspectiva lui Éric Vuillard asupra ficțiunii, așa cum a sintetizat-o în 2014, la o dezbatere internațională asupra romanului: „Literatura este o fabulă care te dezbată de fabule, ea decojește aureolele din marginile lor aurite, apoi le sfarmă. (…) Astăzi, povestirea este poate unul din numele aceste lente rupturi de fabulă. Imaginația se prăbușește în ea. Ficțiunea devine altceva, pe măsură ce se desprinde de mit.”

Pînă de curînd, Vuillard a fost mai degrabă un scriitor discret, cu vînzări relativ modeste, dar și un realizator de scurt metraje incisive și stilizate. Și-a petrecut mult timp printre documente rare, căutînd să pătrundă în culisele Istoriei, lectura sa fiind mai curînd marxistă, acidă la adresa celor care acumulează putere și bogăție. Așa a făcut și în Congo, unde a reconstituit în amănunt conferința de la Berlin din 1884, în care o mînă de rafinați diplomați europeni au tăiat tortul african, împărțindu-și felii generoase. La fel, în Tristesse de la terre (2014), unde sapă la temelia mitului Vestului sălbatic și a legendei aurite a pionierilor, amintind fără menajamente că America s-a născut pe genocidul indienilor.

Iată-l așadar în L’Ordre du jour, trăgînd cortina de pe unul din momentele cheie ale ascensiunii naziste, foarte puțin cunoscut de publicul larg, acela în care greii industriei germane, ale căror societăți continuă să existe și azi, se întîlnesc și pactizează cu Hitler. Scene exhumate din alcovurile puterii, ca acea sinistră zi de 16 februarie 1938, cînd cade și ultimul meterez austrica, iar președintele Miklas, închis în palatul său vienez, semnează ultimatumul care avea să deschidă calea Panzer-elor. Deși se delimitează, cum am văzut, de perspectiva clasică asupra ficțiunii, deși privirea sa este tăioasă și neiertătoare, Vuillard cultivă o scriitură prețioasă, decorativă, înțepătoare și sugestivă în economia ei structurală, care dărîmă cu grație clișee și scutură praful de pe conștiințele adormite. „Nimic aici nu are densitatea coșmarului”, scrie el, „nici splendoarea groazei. Doar aspectul lipicios al aranjamentelor și imposturii”…

Ochiul regizorului de filme scurte se vede clar în apetența pentru secvențialul semnificativ. Vuillard nu desfășoară epopei hugoliene, ci alege și analizează momente punctuale în care se decide soarta unei lumi. Astfel, scena principală a cărții ne introduce în reuniunea din 20 februarie 1933, din saloanele parlamentare ale Reichstag-ului berlinez, unde Adolf Hitler și Hermann Göring îi întîmpină pe douăzeci și patru dintre marii industriași și finanțiști, conducători ai unor societăți germane precum Krupp, Opel, Siemens, Allianz etc. Pe urmele autorului, ca o musculiță pe umărul lui, pătrundem într-un episod secret al cumplitei melodrame, și urmărim desfășurarea unei aberații istorice cu efecte devastatoare. Simțul pictural al cadrajului, jocul cu zoom-ul privirii auctoriale ne ajută să disecăm aceste scene greu de acceptat. În mod evident, finețea de miniaturist a lui Vuillard este dublată de rigoarea moralistului și de precizia aproape deranjantă a demistificatorului care aruncă spoturi luminoase asupra fiecărui colț de umbră, ridicând „zdrențele hidoase ale istoriei”. Scenele percutante se înșiruie pentru a reda o inerție vinovată, o succesiune de lașități și meschinării, de compromisuri și calcule interesate care au condus la anexarea Austriei de către Germania și apoi la ororile care au urmat.

Nu cazi de două ori în aceeași prăpastie. Dar cazi mereu în același fel, cu un amestec de ridicol și spaimă. Și ai vrea atît de mult să nu mai cazi încît de încordezi și urli. Cu lovituri de călcîi ți se sfarmă degetele, cu lovituri de cioc ți se sparg dinții, ți se scot ochii. Prăpastia e mărginită de locuințe înalte. Și Istoria e acolo, zeiță rațională, statuie înțepenită în mijlocul pieței centrale, primind ca ofrandă, o dată pe an, jerbe uscate de bujori, iar ca bacșiș, în fiecare zi, pîine pentru porumbei.

Forța copleșitoare a acestui mic text rezistă în simplitatea sa filigranată, care ne amintește că, cel mai adesea, marile catastrofe vin cu pași mărunți, amestecînd grotesc și tragic, prostie și ignoranță, josnicie și resemnare. O carte fulgurantă care scutură legende și întredeschide culisele urît mirositoare ale Istoriei.

Revista indexata EBSCO