Mar 22, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – În spatele ușilor de hîrtie

 

În prima mea seară în Koyto, la hotel, nu am putut să deschid geamul. Întrebînd, mi s-a spus că aşa e peste tot, din cauză că sînt mulţi oameni, tineri mai ales, care se cazează ca să se sinucidă aruncîndu-se pe geam. Cu gîndul la cele văzute/ trăite acolo, am luat cartea pe care ezitasem să o citesc pentru că, deschizînd-o la primul capitol, Monştrii din  casă: copiii teribili ai Japoniei, vorbea despre un incident din 1997, cînd, în curtea unei şcoli din Kobe, fusese găsit capul unui elev dispărut de ceva zile şi un bilet care spunea „Jocul a început./ Către toţi poliţiştii idioţi: să văd dacă puteţi să mă opriţi/ Cea mai mare plăcere a mea e să ucid. Îmi place să văd oamenii murind…” etc. Asasinul, care scrisese biletul, a fost destul de repede identificat (în cadrul unei anchete legată de alte două incidente, cu două eleve ucise cu lovituri de ciocan, cînd „mergeau să cumpere ciocolate pentru Sfîntul Valentin”) – era un elev de 14 ani, care abandonase recent şcoala.

Volumul scris de John Nathan este despre o Japonie „descătuşată” (cu subtitlul „Drumul unei naţiuni către redescoperirea respectului de sine şi a idealurilor sale)”, despre care nu prea citeşti în cărţile care vorbesc despre frumuseţea (reală) şi mirajul Arhipelagului. Mi-am răsfoit însemnările despre cum s-a ajuns la formula de azi a micului poem cunoscut în lume cu numele „haiku”, dat de Masaoka Shiki, în cadrul „reformei” începută de el în anul 1892, şi la atîtea şi atîtea „schimbări” pe care le-a „primit” Japonia pînă a deveni ţara care este azi. De altfel, discuţia „tradiţionalism” versus „modernism”[1] este parcă perpetuă (şi) pentru japonezi[2], dar a fost, poate, acutizată la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea[3], spre al II-lea război mondial[4]. Japonezii au trebuit să-şi situeze propria identitate faţă cu a Occidentului, să „inventeze termeni socio-politici de dragul modernizării”, un termen care să redea occidentalul self[5], „precursor necesar al conceptelor politice de libertate… drepturi[6]. Într-o cultură/ societate în care prima datorie nu era faţă de tine, ci faţă de împărat, de daimyō, de familie, înainte de întrebarea „Cine sînt eu”, trebuiau să puncteze noţiunea de eu[7].

John Nathan a ajuns în Japonia prima dată în toamna lui 1961 (studiase şi literaturi orientale, ştia japoneză), cînd, „japonezii împărtăşeau credinţa că nici un străin – termenul japonez aferent s-ar putea traduce, mai degrabă, prin outsider – nu ar fi putut vreodată învăţa limba lor, nu i-ar fi putut înţelege”. La începutul celor şapte ani cît a stat, atunci, acolo i-a fost greu să se „adapteze”, să fie primit, privit mereu ca un străin, comunicîndu-i-se „respingerea” „prin acoperirea nasului cu mîna, ca şi cum interlocutorul ar fi dorit să alunge un miros neplăcut”. Gest care însemna, scrie el, „Nu”!, „Nu înţeleg ce spui şi nu vreau să am de-a face cu tine”. Apoi, în timp, apelînd la „trucuri” (căra cărţi în japoneză, arăta că ştie să citească în katakana/ hiragana ş.a., punea pariuri în baruri/ izaka-ya cu japonezii pe teme de scris în kanji ş.a.) a înţeles că „impenetrabilitatea japonezilor cu privire la impenetrabilitatea limbajului lor era o afirmare a unicităţii lor”. Pe de altă parte, în drumul spre înţelegerea acestei ţări fascinante, scrie autorul, „ceea ce nu puteam să înţeleg era că nevoia de a-şi exprima unicitatea reprezenta cealaltă latură a profundei nesiguranţe a identităţii lor într-o lume modernă.” (într-o carte apărută în 1985, Creierul Japoniei, autorul, Tadanobu Tsunoda, considera că limba e şi dovada unicităţii japonezilor, dar şi sursa acestei unicităţi).

 

Ne abatem puţin de la cartea lui Nathan, pe drumul unor noţiuni ca „modern” şi modernism” în Japonia, despre care am amintit şi cu alte ocazii. „Modernism”, termen sinuos explicat/ definit, în timp şi în Occident, a avut şi în Japonia (unde a cunoscut forma modanizumu) o istorie a lui. (deşi, după Donald Keene, „Japonia pare să fi inventat secolul al XXI-lea”[8]). Kyoko Omori[9] scria că termenul modanizumu, în formula modanizumu bungaku (ad litteram – „literatura modernismului”; nota că modern se pronunţă, uneori, scris în katakana, modîn) era cu referire la operele literare ale lui Ryūtanji Yū, 1902-1991 (considerat şi exponent al Noii Şcoli în Artă/ Shinkō geijutsu-ha[10]), şi altor contemporani, în anii 1920-1930. W.J. Tyler îi aminteşte[11], printre alţii, şi pe Akutagawa Ryūnosuke (despre care spune că a implementat noţiunea de „adorarea/ venerarea modernului”). Operele acestora erau caracterizate, scrie K. Omori, de stilul de viaţă hedonist, tipic orăşenilor. Apoi, „modan” şi „modanizumu” au început să fie explicaţi în dicţionare[12] de neologisme/ shingo jiten[13], intrînd în uzul intelectualilor, fiind termeni identificaţi mai ales cu „căutarea plăcerii, entertainment-ului, decadenţei”[14]. După Ryūnosuke „modanizumu” e o formă de materialism intim legată de pragmatismul treburilor cotidiene: „eating, drinking, copulating”[15]. După K. Omori, „modan” a intrat în vocabularul popular ca transliterare a cuvîntului englez „modern”, după Marele Cutremur Kantō, din 1923.

Unii japonezi zic că modernizarea poate aduce şi lucruri bune, alţii o privesc cu moderaţie, şi cred că trebui discernămînt, vorbind despre „ambivalenţa”[16] şi consecinţele conceptului, după alţii „a atacat cele mai profunde aspecte ale spiritului japonez”[17]. Susţinătorii „occidentalizării” ţării au lansat în literatură concepte „preluate” din Vest, ca: dokuritsu jison (independenţă/ respect de sine), niugen no songen (demnitatea umană/ a individului), jiyū (libertate) sau byōdō (egalitate). Mulţi cred că lovesc în modelul tradiţional de organizare/ ierarhizare şi înţelegere al societăţii japoneze. Altfel spus, şi în concepte/ principii de bază, de la ie (descendenţa familială) la oyabun-kobun (relaţiile părinţi – copii) şi kokutai (naţiune)[18] ş.a.. Dar problema conceptului (în lb. engleză) „self” a rămas, după unii, practic nerezolvată în Japonia, ducînd şi la alte contradicţii[19]/ varii tipuri de tensiuni[20]. De cealaltă parte, se discută de un Boom of theories of Japaneseness”/ „teorii despre ce înseamnă să fii japonez” (nihonjin ron), de prin deceniul al optulea al secolului trecut, ca fenomen social. Între „dovezile” că e o tendinţa regăsită la nivel social sînt socotite revigorarea sentimentului naţional, cum sînt japonezii atenţi la ce e la ei acasă, dar şi la ce se spune despre ei în Occident[21]. Ca un „detaliu” – în 1969 a fost creat în Japonia „Grupul de studiu pentru discutarea teoriilor modernizării”, pentru studiul teoriilor modernizării aplicabile naţiunilor neoccidentale. Membrii considerau că pentru a înţelege mai bine modernizarea Japoniei trebuie să acorde mare atenţie culturii japoneze.

 

Întorcîndu-ne la cartea noastră, pas cu pas, autorul porneşte de la literatură (a tradus din Mishima, Kenzaburo Oe ş.a.), istorie, dar şi de la ce trăia personal. Aminteşte de Genji monogatari, Soseki,  MacArthur care, în 9 septembrie 1945 era citat în „Chicago Tribune” cu afirmaţia „Japonia a ajuns o naţiune inferioară. Nu va fi posibil să renască drept o mare putere mondială”, de la faptul că, spune Nathan, „sentimentul recurent de nesiguranţă care a afectat Japonia postbelică îşi are o sursă recentă în constituţia bazată pe principii, precum democraţia, care erau apanajul Occidentului şi se aflau în opoziţie cu ideea de grup care stă la baza societăţii nipone tradiţionale”. Sau de expoziţia de la Osaka, din 1977, „care l-a determinat pe futuristul Herman Kahn să prezică faptul că secolul XXI va fi un secol japonez”, ori anii 70-80, în care „incertitudinea cu privire la identitate şi scop a fost dată uitării”, „în euforia succeselor economice spectaculoase”, ori anul 1989, cînd Sony a cumpărat „Columbia Pictures” ş.a. Astfel, îşi conturează o imagine a felului în care e Japonia, şi de ce este astfel.

Cartea explorează aspecte de profunzime, poate mai puţin cunoscute publicului larg din afara Japoniei, în capitolele: 1. Monştrii din  casă: copiii teribili ai Japoniei, 2. Criza familială, 3. Cultura aritmeticii, 4. Întreprinzătorii, 5. În căutarea unei fantome, 6. Noul naţionalism II: Instituţionalizarea tradiţiei, 7. Shintaro Ishihara: Regele Soare, 8. Yasuo Tanaka – Vrăjitorul, Epilog: Depăşirea adolescenţei (în încheiere: surse şi mulţumiri).

Prezintă o imagine interesantă a omului japonez, care, de pildă, îşi stabilea vizitele la templu încît să fie acasă între 10:30 – 11.45, pentru „programul Song-War Game, Jocul cîntecului de război”, felul în care vede şi azi imaginea SUA/ a Occidentului în general, de pildă şi prin ochii a doi politicieni faimoşi (şi „în antiteză”) în anii 2000, Shintaro Ishihara şi Yasuo Tanaka (care spunea despre celălalt, pornind de la fascism, Stalin şi Hitler, că era „versiunea japoneză a lui Joerg Haider”), şi a modului în care au propus ei calea ţării, pînă la „realitatea schimbătoare a pieţii globale” de azi, „legăturile economice” cu SUA. Sau altele, legate de cursa înarmării, refuzul niponilor de a se înarma, care modifică care, pas cu pas şi altele în această relaţie ş.a. Interesante sînt şi consideraţiile legate de familie/ evoluţia acesteia, schimbările, unde/ cum s-a păstrat „tradiţia”.

Cîteva dintre lucrurile despre care vorbeşte Nathan le-am întîlnit şi eu, de pildă familia „tradiţională”, profund legată de meleagurile natale, care mai există în „localităţile rurale” (nu cred că doar acolo), care au legătură aparte cu trecutul, cu cei dinaintea lor, care sînt îngropaţi „acasă”. Multe din aspectele despre care scrie Nathan s-au schimbat. Nu a dus nimeni „mîna la nas” cînd m-a întîlnit, nu mi-a spus, cum i s-a întîmplat lui, că sînt „usan-kusai” („un afront”, „bizar, aproape suspect, îndoielnic, pătat”). Unele persistă, firesc, şi prin felul în care au evoluat lucrurile acolo. După ce am citit cartea am rămas cu aceeaşi imagine – a unei ţări extraordinare, cu frumuseţi aparte, cultură remarcabilă, atrăgătoare. O ţară care a învăţat să „absoarbă” schimbarea, găsind mereu calea cea mai potrivită ca să păşească „altfel” spre viitor, dar rămînînd, în esenţă, cumva aceeaşi, parcă. Cumva cartea lui John Nathan mi-a întărit imaginea că, în spatele panourilor shoji şi acelor uşi „de hîrtie” de la casele tradiţionale, pe care le poţi vedea şi în temple, în Palatul Shogunului din Kyoto ş.a., şi par la fel de secole, izvoarele schimbărilor de tot felul curg alături de apa limpede a tradiţiei, pe care au sorbit-o şi Murasaki Shikibu, şi Bashō, şi…

 

John Nathan, Japonia descătuşată, traducere de Mălina-Andreea Vlad, Editura Bic All, Bucureşti, 2006,  270 p.

[1] Într-un studiu despre literatura japoneză, de Kojin Karatani, în engleză de Brett de Bary: Origins of Modern Japanese Literature, Duke Univ. Press, 1993, cap. I este Descoperirea peisajului, al doilea Descoperirea Eului; prefaţă (In the Mirror of Alternate Modernities) de Fredric Jameson; Shūichi Katō, Don Sanderson, în A history of Japanese literature: from the Man’yōshū to modern times, în cap. 6 (The Third Turning Point) scriu despre contactul cu Occidentul.

[2] Tsunoda, Rusaku, W.Th. de Bary, D. Keene, Sources of Japanese Tradition, New York: Columbia Univ. Press, 1958.

[3] S-a spus că, prin ce a însemnat pentru libertatea individuală, epoca Meiji a fost pentru Japonia ca Renaşterea pentru Europa, individul era „eliberat de lanţurile tradiţiei şi familiei” (Walker, Janet, The Japanese Novel of the Meiji Period and the Ideal of Individualism, Princeton Univ. Press, NJ, 1979, p. 6.).

[4] Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.

[5] Timi Suzuki, Narrating the Self: Fictions of Japanese Modernity, Stanford: Stanford Univ Press – partea I, cap. II – Self, Christianity and Language: Genbun-itchi and Concern for the Self.

[6] Pollack, David, Reading Against Culture. Ideology and Narrative in the Japanese Novel, Cornell Univ. Press, Ithaca & London, 1992, p. 55.

[7] Idem, p. 54

[8] Keene, D., Literatura japoneză, versiunea română: Doina şi Mircea Opriţa, Cuvînt înainte şi Compendiu de literatură japoneză: Sumiya Haruya, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 80-81. Discutînd cu Sumiya Haruya, într-o seară la Focşani, a nuanţat interesant această afirmaţie.

[9] K. Omori, Detecting Japanese Vernacular Modernism: Shinseinen Magazine and the Development of the Tantei Shōsetsu genre, 1920-1931, teză de doctorat susţinută la The Ohio State University, 2003, în 2.2 Amorphousness of Modanizumu in Japanese Literature, p. 28 şi urm.

[10] Freedman, Alisa, Street nonsense: Ryutanji Yu and the fascination with interwar Tokyo absurdity, în Japan Forum, vol 21, Number 1, Routlege, March 2009, pp. 11-33(23)

[11] W.J. Tyler, Modanizumu: modernist fiction from Japan, 1913-1938, Univ. of Hawaii Press, SUA, 2008, p. 33, 34 şi urm.

[12] În dicţionare, cărţi de telefon, anuare ş.a., cuvintele sînt ordonate conform „tabelului celor 50 de sunete” (gojūon; ‘Gojū – 50, on – sunet) – kana. În fapt, numărul lor (istoria lor duce la o originare din ordinea consoanelor în sanskrită, cel mai vechi sistem de ordonare de acest tip datînd în Japonii de la începutul sec. al XI-lea, poate pînă în 1030) a variat în timp, şi în hiragana, şi la katakana. Azi sînt 46. R.A. Miller, în The Japanese Language, Ed. Charles E. Tuttle, Tokyo, 1967, p. 128: “The Indic order of listing phonemes as found in the arrangement of this so-called ‘siddha-m.’ script, as well as in all the Indic writing systems, arranges the consonants”. Au fost şi alte stiluri de „ordonare” – tip iroha, după un poem (de tip „pan gramma” – din greacă, cu toate semnele sistemului de scriere) atribuit lui Kūkai (nume postum Kōbō-Daishi, 774–835; deşi cercetări mai recente îl situează prin perioada Heian (794–1179). Cert este că prima lui înregistrare datează din 1079, iar primul vers, de unde şi numele, e: „i ro ha ni ho he to”.

[13] K. Omori citează dicţionare ca: Modan jiten (1930), Modan yôgo jiten (1930), Modan go jiten (1930), Chô-modan go jiten (1931), Urutora modan jiten (1931), Modan go manga jiten (1931) etc.

[14] Barbara Hamill Sato, Japanese Women and Modanizumu: The Emergence of a New Women’s Culture in the 1920s”, teză doctorat, Columbia Univ., 1994, 9.

[15] W.J. Tyler, op. cit., p. 35.

[16] Munakata Iwo, The Ambivalent Effects of Modernization on the Traditional Folk Religion of Japan, Japanese Journal of Religious Studies, June-September 1976  – spunea că: „Permanentul impact al modernizării în viaţa cotidiană a japonezilor a produs serioase schimbări în credinţele lor religioase”.

[17] Kamei Katsuichirō, Nihon kindaika no higeki/ Tragedia modernizării Japoniei, în Kamei Katsuichirō  zenshū / Operele complete ale lui Kamei Katsuichirō, vol. 16, Tokyo, Kodansha, 1972, p. 226.

[18] R. Lee, The Individuation of the Self in Japanese History, în Japanese Journal of Religious Studies 411 March 1977

[19] „Although in the ideological sphere there has been much more talk about the need for greater individualism, for greater independence, etc., than about the need for greater equality, in actual fact there has been more of a movement towards greater egalitarianism in practice in Japanese society than there has towards greater individualism.” –  Dore, Ronald P., New ideas and old habits. International house of Japan. August, 1965, p. 44

[20] Dore, R.P., Introduction, în Aspects of social change in modern Japan, Princeton, N. J. Princeton Univ. Press., 1967.

[21] Jan Swyngedouw, Japanese Religiosity in an Age of Internationalization, în “Japanese Journal of Religious Studies”, June-September 1978.

Revista indexata EBSCO