Mar 22, 2018

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Primul și ultimul. Aparentul și ascunsul

 

Ibn Arabi (1165-1240) este un celebru filosof, mistic si esoterist, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite centre iberice şi din Maghreb. În anul 1201 a părăsit definitiv Peninsula Iberică alegînd alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stîrnească atîta neîncredere cum o făcuse în oraşele prin care trecuse pînă atunci. A călătorit succesiv prin Egipt, Siria, Irak, Anatolia, pentru ca în 1225 să se instaleze definitiv în Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, şi a insuflat fiului său cîte ceva din ceea ce defineşte cariera militară; la un moment dat, tînărul Ibn Arabi a avut o viziune pregnantă în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta cu insistenţă, iar aceasta l-a determinat să renunţe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din tumultul vieţii optînd pentru asceză şi rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întîlnit profeţi care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neştiute chemări mistice excepţionale. A învăţat de la maeştri sufi andaluzi pe care i-a întîlnit, oameni de condiţie socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuţii, umilinţa, în sensul nobil al termenului, abnegaţia, simplicitatea, iar toate acestea îi confereau lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învăţat mult de la aceşti maeştri modeşti social, dar pioşi şi austeri mistici care i-au insuflat dorinţa de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegîndu-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tîrziu. Omagiul său către maeştri este exprimat în Ruh al-quds şi al-Drrat al-fâkhira. Ibn Arabi a scris numeroase lucrări, unele rămase încă în manuscris, al căror studiu şi comentariu dau elan şcolii teosofice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sînt al-Futuhât al-Makkiya şi Fusus al-hikam. Aceasta din urmă cunoaşte de cîtva timp ediţia a doua a versiunii în limba română: Cartea înţelepciunii, cuvînt înainte de Teodoru Ghiondea, traducere din limba arabă şi note de Titus Burckhardt, traducere din limba franceză de Ilie Iliescu, Bucureşti, Editura Herald, Colecţia „Înţelepciunea inimii”, 2017, 272 p.

Doctrina lui Ibn Arabi, deopotrivă religioasă, filosofică şi mistică, este dificil de definit într-o manieră precisă.  Ea se întemeiază pe o teorie a Logosului sau Cuvîntului care este Realitatea supremă, deopotrivă Dumnezeu şi Univers, căci Universul îşi are obîrşia în Dumnezeu, aşa cum particularul se trage din universal. În această ipoteză nu există decît o singură existenţă, iar monismul existenţial (wahdat al-wujud) promovat de Ibn Arabi va fi adoptat de o mare parte a sufiţilor. Doctrina religioasă a lui Ibn Arabi este cea a superiorităţii islamului, religie universală, o manifestare a Logosului, principiu cosmic etern prin mijlocirea cărui omul devine Omul perfect: „Astfel că omul este trecător şi, în acelaşi timp, etern, fiinţă creată veşnic şi nemuritoare, Verb discriminativ [prin cunoaşterea distinctivă] şi unitiv [prin esenţa sa divină]. Prin existenţa lui, lumea a fost împlinită. El este pentru lume ceea ce este montura pentru inel: montura poartă sigiliul pe care regele îl aplică pe sipetele comorii sale; de aceea omul (universal) este numit reprezentantul lui Dumnezeu, a cărui creaţie o apără, aşa cum sînt apărate comorile prin sigiliu”. În opera lui Ibn Arab gîndirea metafizică, experienţa mistică şi expresia poetică sînt inseparabile. Din imensa sa operă se degajă o teosofie, în care se întîlnesc teosofia „orientală” a lui Sohrawardî, teologia sunnită a Kalamului, speculaţia shi’ită imâmită, filosofiile elenistice, într-o împletire care formează un curent original şi ireductibil la una din componente. În redactarea scrierilor sale, Ibn Arabi a avut un stil particular, el revenea deseori asupra scrierilor din tinereţe, introducînd în text note şi referinţe la lucrări posterioare primei redactări, făcînd de multe ori imposibilă determinarea cu certitudine a ordinii cronologice a redactării lor.

Călătoria în Orient avea să fie marcată de două evenimente spirituale majore care s-au petrecut la Mecca, pe de o parte învestirea sa ca „pecete, emblemă a sfinţeniei mahomedane” şi întîlnirea cu un misterios băieţandru, întîlnire care va contribui la naşterea cărţii sale majore, opus magnum, al-Futuhât al-Makkiyya, Iluminările, o carte compusă din 560 de capitole, o vastă sumă mistică cuprinzînd întreaga tradiţie sapienţială islamică pentru a-i da expresia desăvîrşită. După ce s-a stabilit la Damasc, Ibn Arabi, „cel mai mare maestru” al esoterismului, după cum l-au numit discipolii, a început redactarea vastei sale opere, care a cuprins 400 de lucrări, e drept unele avînd cîteva pagini. Ibn Arabi a fost subiectul unor fenomene psihice neobişnuite, în viziunile sale gîndurile mistice luînd forma unor figuri de o excepţională frumuseţe, „copleşind pe extatic cu o bucurie purificată de orice nelinişte”. Era un fenomen pe care ilustrul islamolog francez Henry Corbin îl punea în raport cu lumea „imaginală”, cu care conştiinţa trează ar putea intra în legătură: „că Cuvîntul proferat emite o energie suficientă pentru a întrupa, în lumea intermediară, subtilă, forma personală care îi corespunde, aceasta nu constituie defel aici un fapt insolit pentru fenomenologia religioasă.” Printre cărţile scrise la Damasc se numără şi Fusus al-hikam, Cartea înţelepciunii, cea mai controversată scriere a lui Ibn Arabi. Ochii mei pătrundeau mai departe de lumea vizibilă, obişnuia înţeleptul să spună, doar că învăţătura sa a stîrnit şi ostilitate, influenţa sa a stîrnit suspiciuni, fiind acuzat de erezie. Cînd cînta extazele iubirii, aşa cum au făcut-o şi alţi mistici, se justifica împotriva acuzaţiilor de erotism, explicînd simbolismul esoteric al poemelor sale.

Cartea înţelepciunii a fost scrisă după o viziune în care profetul Muhammad, după o serie de sfaturi, i-a poruncit să pună totul în carte, rezultînd o chintesenţă a învăţăturilor spirituale ale lui Ibn Arabi, în 27 de capitole, cîte unul pentru fiecare mare profet amintit în Coran, începînd cu Adam, continuînd cu Set, Noe, Enoh, Isaac, Solomon, Moise, printre alţii, şi terminînd cu Muhammad. Profeţii au fost comparaţi cu monturile unui inel în care se pun nestematele, adică ceea ce a dezvăluit Dumnezeu fiecărui profet din înţelepciunea Sa. Muhammad apare ca omul desăvîrşit, teofanie totală a tuturor numelor divine: „[Esenţa] înţelepciunii sale este singularitatea [sau «incomparabilitatea»], pentru că el a fost individul cel mai desăvîrşit al neamului omenesc. Pentru aceasta, actul creator a început cu el [în calitate de prototip permanent] şi s-a sfîrşit cu el, căci, pe de o parte, el era «profet, în timp ce Adam era între apă şi lut», şi, pe de altă parte, el a fost în existenţa sa pămîntească «Pecetea» tuturor profeţilor.”

Opera lui Ibn Arabi şi-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualităţii islamice. Învăţătura lui a influenţat în manieră decisivă gînditorii mistici islamici suniţi şi şiiţi; este la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, aşa cum este încă practicat de milioane de musulmani. Spre deosebire de alţi mistici ai islamului, Ibn Arabi nu a fost la originea nici unei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moştenirea din generaţie în generaţie, descendenţii constituind ceea ce se va numi „şcoala akbariană”. Pentru Ibn Arabi universul nu este nimic altceva decît epifanizarea Sa în formele entităţilor imuabile; nu există fiinţă, existenţă fără Fiinţa lui Dumnezeu care nu încetează să se manifeste; sînt cîteva din liniile de forţă ale „Unicităţii fiinţei”, aşa cum este cunoscută doctrina sa metafizică. Doctrina lui Ibn-Arabi este una a relativităţii lumii materiale şi a glorificării manifestărilor spiritului. El dezvoltă o ştiinţă care va marca sufismul, ştiinţa balanţei, care comporta o metafizică, o etică, o hermeneutică. „Orice fiinţă manifestă două tendinţe, una spre materialism şi moarte, cealaltă spre spiritualizare şi viaţă, corespunzînd dublei sale origini materiale şi spirituale. Misticul se va purifica de una şi se va împlini în cealaltă. Tot la fel, interpretarea unui text se va limita la materialitatea sa, litera, manifestatul, semnificaţia primului nivel, exotericul, zâhir; sau se va aprofunda în sensul ascuns, îi va degaja, spiritul, esotericul, bâtin. Ştiinţa balanţei este orientată spre întîlnirea spiritului manifest cu Spiritul ascuns”, scria Jean Chévalier, într-o carte despre sufism. Doctrina lui Ibn Arabi este o împlinire a rugăminţii adresate lui Allah în Coran: „Domnul meu, fă-mă să sporesc în ştiinţă!”

 

Revista indexata EBSCO