Mar 22, 2018

Posted by in MOZAIC

Florin CRÎȘMĂREANU – Pierre Hadot și filosofia

 

Pierre Hadot, Studii de filosofie antică, trad. Pr. Constantin Jinga, îngrijirea critică a ediţiei de Claudiu Mesaroş, Arad, Editura Sf. Nectarie, 2016, 381 p.

În ultimii doi ani, literatura autohtonă de specialitate s-a îmbogăţit cu încă două traduceri din scrierile gînditorului francez Pierre Hadot (1922-2010). Este vorba despre Exerciţii spirituale şi filosofie antică (trad. Pr. Constantin Jinga, Postfaţă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sf. Nectarie, 2015, 508 p.) şi Studii de filosofie antică (trad. Pr. Constantin Jinga, îngrijirea critică a ediţiei de Claudiu Mesaroş, Arad, Editura Sf. Nectarie, 2016, 381 p.). Aceste titluri se adaugă la alte două traduceri din scrierile lui P. Hadot, publicate în urmă cu aproape două decenii: Ce este filosofia antică? (traducere de George Bondor şi Claudiu Tipuriţă, prefaţă de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Polirom, 1997) şi Plotin sau simplitatea privirii (traducere de Laurenţiu Zoicaş, prefaţă de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Polirom, 1998). Nu este puţin lucru! Sperăm însă ca să nu mai treacă alţi 15-20 de ani pînă la următoarea traducere din textele autorului francez.

Volumul pe care îl avem în vedere (Studii de filosofie antică) este structurat pe cinci secţiuni, care, la rîndul lor, cuprind mai multe studii, 18 la număr. Cartea se încheie cu Indicii de autori antici şi autori moderni.

Hadot, prin toate scrierile sale, ne dovedeşte cu foarte multe argumente că perioada elenistică nu a fost una decadentă, aşa cum ne învaţă mai toate istoriile care s-au aplecat asupra acestei perioade de tranziţie. Şi de această dată, în studiile care alcătuiesc volumul pe care îl avem în vedere, gînditorul francez ne vorbeşte despre filosofie, teologie, exegeză, despre sensurile unor noţiuni precum pragma, physis. Apoi, cu uşurinţă, face trecerea de la astfel de subiecte la cercetări mai spectaculoase, precum doctrina orală a lui Platon (abordată cu precădere de reprezentanţii Şcolii de la Tübingen) sau la analiza posibilităţii ca Marcus Aurelius să fi fost opioman. Toate aceste probleme menţionate şi altele care se leagă cumva de cele amintite sînt investigate cu maximă atenţie şi competenţă. În cazul lui P. Hadot, filosoful, istoricul ideilor, este dublat de filolog şi traducător, ceea ce reprezintă un avantaj important prin comparaţie cu alţi specialişti ai perioadei elenistice. Profesorul francez a tradus şi comentat scrierile unor autori precum Marius Victorinus, Marcus Aurelius, Plotin, Simplicius, Ambrozie de Milano.

Nu întîmplător, P. Hadot deschide primul studiu din volumul Studii de filosofie antică cu spusa lui Alfred North Whitehead, pentru care „filosofia occidentală nu este decît o serie de Fußnoten la dialogurile lui Platon” (Process and Reality. An Essay in Cosmology, 1929, p. 63). Aşadar, indiferent pe unde ne conduc lecturile noastre filosofice, este necesară întoarcerea la fundamentele filosofiei, la filosofii paradigmatici. În cadrul aceluiaşi studiu („Filosofie, exegeză şi contrasens”, pp. 11-19), P. Hadot vorbeşte despre „filosofia ca exegeză”, ce este desăvîrşită într-o „filosofie ca mod de viaţă”. Tema „filosofiei ca mod de viaţă” trebuie să ne ducă cu gîndul la ideea că am devenit mult prea atenţi la discursuri, la tot felul de teorii, şi ne-am îndepărtat astfel de realitate, de viaţa care ne înconjoară. Trebuie să avem întotdeauna în vedere faptul că mai întîi trăim şi mai apoi reflectăm pentru a înţelege realitatea (în acest sens, latinii spuneau: „primum vivere, deinde philosophari”). Şi în acest punct, trebuie să subliniem faptul că acest tip de filosofie se întîlneşte cu învăţătura creştină, care nu este altceva în definitiv decît un mod de a trăi în această lume. Şi pentru a invoca un exemplu în acest sens: formularea „filosofia ca modalitate dreaptă de a trăi” apare în scrierile Sfîntului Grigorie din Nazianz (Oratio 22, PG 35, 1237 A).

  1. Hadot precizează faptul că pînă în zorii modernităţii, filosofia era înţeleasă ca exegeză. Întotdeauna se făcea filosofie/exegeză în cadrul unei tradiţii, prin raportare la o anumită autoritate. Mai mult decît atît, autorul francez susţine că „dacă înţelegem teologia ca exegeză raţională a unui text sacru, putem spune că, într-o urmare firească, filosofia devine o teologie, şi aşa va rămîne pe tot parcursul Evului Mediu” (Studii de filosofie antică, p. 13). Ceea ce înseamnă că „exegeza nu mai era doar o metodă de reflecţie teologică, ci ea devenea totodată şi o metodă de progres spiritual” (ibidem, p. 42). În definitiv, această idee este întîlnită încă din primele secole ale creştinismului, cînd se afirma că „a înţelege duhovniceşte un text nu înseamnă altceva decît a te uni cu Logos-ul prezent în respectivul text” (Origen, Homiliae in CanticaCanticorum, I, 7). Aşadar, „adevărata filosofie nu este nici discurs oral, nici discurs scris, ci este mai degrabă un mod de a fi: a filosofa nu constă în a vorbi sau a scrie, ci în a fi” (Studii de filosofie antică, p. 206). Acest tip de filosofie, regăsită în textele lui P. Hadot, nu are încă o tradiţie bine consolidată în sistemul universitar autohton. După cunoştinţa mea, cu excepţia cîtorva profesori din mediul universitar de la noi, nu este încurajată în nici un fel modalitatea de a filosofa îmbrăţişată şi discutată de gînditorul francez în scrierile sale.

În altă ordine de idei, un compatriot al autorului nostru, M. Foucault (1926-1984), care s-a ocupat temeinic şi de modul de a filosofa din perioada antichităţii clasice şi cea elenistică, pare a avea mai mare trecere în mediul nostru academic, dar, din punctul meu de vedere, M. Foucault este un autor care deseori „utilizează” sursele elenismului pentru a-şi susţine tezele sale. De multe ori, această „utilizare” (în sensul dat de R. Rorty acestui termen) se apropie de modalitatea heideggeriană de a folosi anumite texte. Pentru a exemplifica apelez la P. Hadot, care îl menţionează pe M. Foucault referindu-se inexact la Epistola 23 a lui Seneca (Studii de filosofie antică, p. 255).  În pofida „utilizării” textelor de care dă uneori dovadă M. Foucault, ideile din scrierile sale sînt prezentate într-un mod spectaculos, poate şi de aceea, autorul Arheologiei cunoaşterii este mai atractiv pentru o categorie mai largă de cititori. În definitiv, cine mai are astăzi răgazul să verifice dacă Foucault a tradus gaudium prin plăcere şi nu prin bucurie? În argumentaţia sa îi trebuia termenul plăcere şi conta mai puţin ce spunea cu adevărat textul lui Seneca.

Înclin să cred că opţiunea pentru „filosofia ca mod de viaţă” înseamnă a te plasa voluntar într-o postură marginală prin comparaţie cu paradigma majoritară, care vede în filosofie doar o disciplină strict teoretică. Din punctul meu de vedere, o astfel de abordare face din marea majoritate a universitarilor noştri doar nişte simpli funcţionari. În definitiv, nu poate fi nimeni condamnat pentru că nu acceptă filosofia ca un mod de asceză. Astăzi, filosofii au alte ţeluri, care s-au înstrăinat cu totul de îndemnul platonician: „ia aminte la tine însuţi” (Alcibiade, 102d).

Fie doar şi pentru motivul echilibrării situaţiei prezentate mai sus – şi din multe alte motive – traducerea scrierilor lui P. Hadot în literatura filosofică autohtonă este binevenită şi necesară. O primă parte a poveştii a fost realizată, a doua rămîne în sarcina cititorilor – sperăm cît mai numeroşi şi mai atenţi – care vor avea posibilitate de a medita la temele propuse şi analizate cu maximă competenţă de gînditorul francez.

Revista indexata EBSCO