Mar 22, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Noica și Blaga (II)

 

În 1943, aflat la Berlin, Constantin Noica ţinea o conferinţă despre Tensiunea interioară a micilor culturi. Încercînd să desluşească răspunsul la întrebarea cioraniană „de ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, a trebuit să aşteptăm soarta o mie de ani?”[1]. Congenerul şi prietenul lui Cioran practică trei sondaje în trecutul nostru cultural „Pentru a descrie coborîrea românească în istorie şi părăsirea viziunii, dacă nu hieratice, în orice caz statice a desfăşurării istoriei noastre…”[2]. Primul evocă fapte culturale din sec. al XVI-lea (pe Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, şi tratatul atribuit lui, spre a evidenţia „ce se petrece într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”), al doilea se referă la sec. al XVIII-lea (Dimitrie Cantemir, voievodul Moldovei, punînd în lumină „criza şi nemulţumirea de sine pe care o trezeşte, în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric”), iar ultimul conduce în plină contemporaneitate (cu trimitere expresă la Lucian Blaga, moment care „încearcă să aducă o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti”)[3]. Blaga este văzut aici drept cel mai personal dintre creatorii români de astăzi ca aducînd – la primirea în Academie, într-o clipă de apoteoză simbolică a carierei lui – elogiu a tot ce e mai impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc: satului[4]. Soluţia recomandată de Blaga culturii noastre pentru a ieşi din minorat, spune Noica acum, este „să ridicăm cu o octavă mai sus realizările noastre populare, să subliniem şi să monumentalizăm valorile noastre anonime”[5]. Practic, Noica răspundea marii critici cioraniene din Schimbarea la faţă a României prin Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir şi Lucian Blaga, lăsîndu-i ultimului privilegiul unui răspuns direct pozitiv, optimist şi rezonabil, care să fie în stare să dizolve pesimismul şi defetismul prietenului din Răşinari.

Peste încă un deceniu, la 23 octombrie 1956 – după ce istoria şi-a scrijelit urmele în biografiile ambilor filosofi, dar, totuşi, anterior arestării lui Noica pentru mai mulţi ani –, acelaşi autor al lui Anti-Goethe se destăinuia cu entuziasm: „Mult iubite domnule Profesor, îngăduiţi unui vechi şi cald admirator al scrisului d-voastră să vă spună cîtă bucurie ne-a făcut tuturor să auzim că s-a vorbit de cinstirea lui Lucian Blaga cu Premiul Nobel. În faţa acestei mari recunoaşteri, trec peste sfiala ce mă reţinea şi vă mărturisesc un gînd ce m-a încercat în anii din urmă. Scrisesem în Anti-Goethe-le meu că, dacă ar fi să aleg pe cineva să mă reprezinte înaintea lui Dumnezeu, l-aş alege pe Goethe. Cînd, apoi, m-am întrebat singur, pe care dintre cei în viaţă l-aş alege, mi-a venit în minte acelaşi nume cu cel asupra căruia s-au oprit o clipă, spre premiere, contemporanii noştri”[6]. Gîndul lui Noica, atît de caracteristic acestuia, este interesant şi merită desluşit mai pe îndelete, spre a fi mai bine înţeles. În esenţa lui, el este un gînd creştin, plin de umilinţă, anume că în faţa lui Dumnezeu el n-ar putea apărea, în propria nimicnicie, avînd nevoie de un intercesor. În mod cu totul neaşteptat însă, acest serviciu nu şi-l doreşte făcut de Isus, care a şi împlinit această misiune divină, obţinînd iertarea pe seama păcatelor muritorilor, şi nici de vreun alt personaj din ierarhia cerească (arhanghel sau sfînt, după obiceiul consacrat de pietatea populară). Pentru Noica, intercesorul nu poate fi decît un mare om de cultură, muritor, şi el, dar care, în virtutea meritelor sale culturale, de geniu sau de maestru în surprinderea în chipul cel mai plenar şi mai potrivit a felului de a fi al omului în universalitatea, dar şi în specificitatea sa, are dreptul să apară la Judecata divină nu doar în nume propriu, ci şi pentru a-i reprezenta pe alţii; bunăoară pe el. Ideea pare năstruşnică şi, în orice caz, nu corespunde deloc cu teologia creştină consacrată, în cadrul căreia s-a susţinut fără dubiu – prin vocea autorizată a Sfîntului Pavel – că înţelepţii acestei lumi sînt nebuni în ordinea absolută, negîndu-li-se astfel speranţa că ar putea avea vreo autoritate în faţa Domnului.

Ignorînd acest fapt, Noica îşi declară însă – în plină zodie a ateismului de partid şi de stat – speranţa că în faţa Tronului Ceresc va fi reprezentat avocăţeşte, că această mediere o poate împlini cel mai bine un mare om de cultură şi că, deşi crezuse o vreme că personajul prin excelenţă chemat pentru o astfel de sarcină putea fi defunctul Goethe, dacă ar fi să aleagă un spirit încă în viaţă pentru acelaşi serviciu, el l-ar alege pe Blaga.

Era, desigur, o mărturie majoră despre una dintre tainiţele sufletului propriu cea pe care Noica o încredinţa hîrtiei direcţionate epistolar spre Blaga. Dar ea trebuie că suna cel puţin imprudent şi periulos în acel moment istoric, cînd vechea cărturărime interbelică – şi Blaga, ca şi Noica, în special – se afla sub diferite forme de interdicţie şi de represiune, şi cînd Securitatea şi Miliţia stăteau la pîndă, aşteptînd de la cenzură un simplu semn pentru a trece la o represiune propriu-zisă. Pe de altă parte, gîndul lui Noica, naiv şi nonconformist în felul său, era şi un mod sui generis de a reafirma enormul respect faţă de efortul original de gîndire al poetului şi filosofuluide la Lancrăm, izolat în provincia lui transilvană şi asaltat fără oprire de vigilenţa noilor dirigenţi.

De remarcat, pe urma celor trei fragmente, că tonul lui Constantin Noica rămîne – în toate, la distanţă de ani şi de decenii – dacă nu al unui discipol, atunci măcar al unui egal retras, dintr-o impecabilă curtenie, în planul doi. La rîndul lui, nici Lucian Blaga nu-şi cenzura preţuirea în raport cu prietenul lui, şi faptul răsare cu evidenţă din rîndurile adresatei cu un prilej, la 11 mai 1943, Domniţei Gherghinescu, amintindu-i: „nu uita să scrii pentru Saeculum lui Noica, lui Şuluţiu, lui Comarnescu, lui Husar”[7]. Printre colaboratorii scontaţi pe care redactorul revistei menţionate îi aminteşte, Constantin Noica este primul.

Şi mai clar răsare prietenia nutrită de Blaga pentru viitorul gînditor de la Păltiniş dintr-o altă misivă către aceeaşi destinatară, datată la 11 februarie 1944: „… La Bucureşti … am stat două săptămîni. A fost cu scandal. Eram în comisia pentru examenul la care s-a prezentat şi Noica. Candidatura lui Noica a fost respinsă de ceilalţi membri ai comisiei şi, atunci, ca protest, mi-am dat demisia. O imensă porcărie!”[8] Protestul lui Blaga însemna mai mult decît o simplă solidaritate intelectuală întemeiată pe respect de la gînditor la gînditor, chiar dacă era în primul rînd tocmai asta. El sancţiona un sistem căruia, destul de multă vreme, îi căzuse pradă el însuşi, neputînd ocupa un post universitar pînă cînd Carol al II-lea nu înfiinţase o catedră cu dedicaţie, special pentru Blaga. Calitatea umană a filosofului se vede şi din aceea că, odată văzut „cu sacii în căruţă”, el nu a făcut urechea surdă la contraselecţia valorică, ci i s-a opus efectiv, preferînd să părăsească respectiva comisie de concurs.

În 19 februarie 1945 Blaga îi scrie Domniţei Gherghinescu: „Mi s-au adus notele lui Noica. Sub aspectul simplu al unor note, se ascunde o trăire intensă şi o foarte dramatică viziune asupra situaţiei. Eu trăiesc în ea de aprox[imativ] 10 ani.// Ce să fac cu acele note?// Să ţi le trimit Ţie?// Sau să le păstrez?”[9]

În 1967, la doar cîţiva ani după decesul filosofului şi poetului din Lancrăm, Noica îi scria psihologului Nicolae Mărgineanu: „… nu sînt de acord cu Dvs. în ce priveşte traducerea lui Faust. Blaga nu era şi bard – n-avem ce face. Doar un poet care are şi lăută, dacă vreţi o îmbinare de Blaga cu Goga, ar fi putut reda nu numai gîndul, dar şi «legănarea în infinit», cum s-a spus, a poeziei lui Goethe. Confruntaţi cele 8 versuri finale.

Dar altundeva, mai în adînc, Blaga e seamănul lui Goethe, cum o spuneţi atît de bine. Cînd a aflat că scriu un fel de Anti-Goethe, Blaga m-a întrebat – şi a fost ultimul semn primit de la el – cum de pot face aşa ceva? I-am răspuns că numai dacă te ridici împotriva lui Goethe îi vezi măreţia de a fi singurul om care ne poate reprezenta, ca oameni, în absolut. Dacă ar fi să aleg pe cineva care să stea de vorbă cu Celălalt, fie el Stăpînul, fie doar alter-omul, l-aş alege pe Goethe, spuneam. Şi brusc mi-a venit în minte că l-aş putea alege şi pe el, [pe] Blaga; că nu mai ştiu pe nimeni, în afară de Goethe, ale cărui spuse şi tăceri să ne povestească atît de mult”[10].

Din evocarea epistolară de mai sus rezultă că buna relaţie cu Lucian Blaga s-a subţiat în anii 1955 – 1958, cînd Blaga, aflînd despre Anti-Goethe-le noician, fără a-i cunoaşte mai îndeaproape gîndul lui Noica, l-a putut socoti pe acesta „aliniat” la politica antioccidentală oficială, denigrator al clasicului german. Poate şi de aceea, nu doar din prudenţa de a nu se expune niciunul suplimentar drasticei represiuni comuniste la adresa României burgheze şi a gîndirii filosofice nemarxiste, tocmai în acel moment, dialogul direct al celor doi a luat sfîrşit. Nu se ştie dacă Blaga a fost cel care a suspendat schimbul de scrisori ori dacă aceasta s-a petrecut datorită arestării lui Noica (abia în 1958, deci). Dar cel care s-a despărţit de Goethe urma să înregistreze, în emanciparea lui cărturărească, şi o despărţire de filosofia lui Blaga. Ea s-a putut produce treptat, pe măsură ce Noica îşi scria şi îşi publica volumele de filosofie scrise pe seama limbii române şi pe care ulterior publicării lor separate, în 1971 şi în 1973, urma să plănuiască să le reunească într-un singur volum, Cuvînt împreună despre rostirea filosofică românească (1987).

În 1969, atunci cînd Noica revenise din nou în viaţa civilă, lăsînd în urmă anii de temniţă, şi cînd a găsit, de bine, de rău, accesul iarăşi la publicat, beneficiind de relativa relaxare a regimului şi de nevoia lui de a-şi asocia intelectualitatea naţionalistă, începînd cu vara lui 1968, cînd Ceauşescu s-a delimitat de sovieticii care invadaseră Cehoslovacia, a apărut un scurt eseu intitulat Din „timpul mut”[11]. Aici, luînd ca pretext cîteva versuri din opera poetului defunct, filosoful îi face un elogiu autorului trilogiilor, care părăsise scena vieţii de opt ani. Este prilejul, de fapt, de a readuce în discuţie, fie şi razant, sistemul filosofic al aceluia trecut sub tăcere pînă de curînd. „Ce este timpul mut? Nu e timpul havuz, nu e timpul cascadă, nu e nici timpul fluviu. E timpul petrecerii nepetrecute, al curgerii care stă pe loc. Era timpul satului, al pădurilor, al boicotului istoriei, sau al basmului, era timpul proto-istoriei şi al chipurilor de argilă arse, aşa cum era timpul izvorului din Lancrăm.// Le ştiu pe toate distincte, una cîte una. Dar Blaga le-a aşezat în matca lor stilistică, în marele lor timp mut, şi au început dintr-o dată să curgă. […] El a găsit inima, temeiul. Într-o lume care se mira cum s-a putut naşte şi închega poporul românesc, cum s-a putut închega şi păstra limba românească, el a sporit mirarea, proiectînd peste noi timpul mut”[12].

Meritul de căpetenie atribuit lui Lucian Blaga aici este că a intuit, identificat şi exploatat filosofic esenţa, centralitatea modului românesc de a fi în lume. Mai mult decît atît: „A făcut viu un timp mut”, i-a dat substanţă (conţinut), expresie, stil; l-a scos din indistincţie şi din anonimat, conferindu-i relevanţă, dînu-i dreptul de a trece la viaţă din increatul în care aştepta, din latenţă. Drept care „A fost cu Blaga … o mare «răzbunare românească»”[13]; o revanşă asupra nenorocului prelungit care a făcut ca, vreme de generaţii în şir, creativitatea şi înţelepciunea românească să nu se poată afirma plenar.

Momentul delimitării de blagianism a fost marcat clar de publicarea, chiar la Cluj, în 1976, a unui eseu critic la adresa mioritismului. Delimitîndu-se de viziunea mioritică asupra filosofiei difuze româneşti, Noica profita de ocazie pentru a-şi argumenta şi propria opţiune în favoarea modulaţiilor cunoscute în română de verbul „a fi”.

Filosoful semnala acum o precaritate importantă a meditaţiei filosofice care pornea de la Mioriţa. „Sub fascinaţia Mioriţei, nu ne-am luat destulă distanţă faţă de ea şi am căutat acolo viziunea românească despre fiinţă”[14]. Dar ceea ce rezultă de aici este incomplet, căci limba română însăşi arată că „… sufletul nostru [= al românilor – n. O. P.] concepe fiinţa într-un fel mai bogat. Fiinţa, pentru noi, are niveluri diferite; sau, într-un sens, este diversificată”[15]. Sensurile respective se leagă, după Noica, de „modulaţiile româneşti ale [verbu]lui «a fi»”[16]. Datorită acestei împrejurări, „Cine are în faţă-i tabloul modulaţiilor fiinţei nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea să-l înţeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriţei, cu resemnarea ei în faţa morţii. Mioriţa poate fi o reuşită unică a creaţiei noastre folclorice, dar nu şi măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet căruia a fi şi a nu fi îi apar nespus mai bine orchestrate”[17]. Rezervele lui Noica sînt exprimate persuasiv: „… a încerca să redai prin Mioriţa concepţia românească despre fiinţă înseamnă a te limita la un singur sunet, sau, atunci, a trebui să forţezi limitele unei admirabile piese poetice, care nu spune mai mult decît poate spune o baladă”[18]. Totodată, „A reduce … concepţia despre fiinţă la viziunea din Mioriţa este o graţioasă, dar vinovată, renunţare”[19] la toate celelalte deschideri pe care universul de gîndire şi de expresie al românilor ţi le ţine la dispoziţie.

Noica nu ezită nicio clipă să compare, în avantajul concepţiei proprii, filosofarea sistematică despre spaţialitatea mioritică, pe de o parte, şi „modulaţiile” fiinţei exprimate la noi de formulările lui „a fi”. „«Uşurătatea» fiinţei este doar expresia libertăţii, aproape a exuberanţei pe care o are ea [= fiinţa – n. O. P.] în viziunea românească. Dar feeria fiinţei, la noi, spune astfel mai mult decît gravitatea fiinţei, sumbră şi apăsătoare, a mai tuturor ontologiilor. Iar o asemenea feerie este cu totul alta decît feeria, sumară şi doar artistică, a Mioriţei, ca să intrăm în ordine cu noi înşine”[20]. Astfel, după Noica, gîndirea românească exprimă o exuberanţă, chiar o feerie a faptului de a fi, de unde şi senzaţia de uşurătate în viaţă, de lejeritate în sensul pozitiv, valorificator, nu bagatelizant, al cuvîntului. În raport cu acest mod de a exista sau de a imagina existenţa, mioritismul îi apare sumar şi doar de relevanţă artistică. În schimb, tabloul mai complex conturat de acest „a fi”, în fond ceea ce el urma să numească sentimentul românesc al fiinţei, i se relevă ca fiind un chip major de reflecţie, avînd avantajul unei vitalităţi şi energii superioare modurilor grave, socotite sumbre şi apăsătoare, ale majorităţii ontologiilor.

Prin asemenea consideraţii, în treacăt fie spus, Noica leagă primele sale cărţi dedicate limbii române şi virtuţilor ei filosofice, de Sentimentul românesc al fiinţei (1976) şi, totodată, de Ontologia lui, încă nescrisă integral (Devenirea întru fiinţă, 1981).

Revenind la critica lui Blaga, Constantin Noica formulează acum o regulă de bun simţ: „În general, nu se poate explora sensibilitatea unei comunităţi, sau concepţia ei despre viaţă şi fiinţă, prin cîte o singură vocabulă (ca «dor») sau chiar prin cîte o singură poezie, populară ori cultă”[21].

În acest sens, nici cuvîntul „dor” nu este, luat în sine, relevant pentru concepţia filosofică românească, pe lîngă neajunsul extrapolării de la cea mai mică parte, unitatea de vocabular, la întreg (limba şi filosofia caracteristice spiritualităţii româneşti), fiind prea încărcat de sentimentalitate (ceea ce înseamnă „a face romantism filosofic de speţă joasă”)[22].

„…Rezervele de aci nu privesc de fel gîndirea lui Blaga, care a făcut filosofia culturii sub semnul mioriticului, nicidecum filosofia fiinţei”, spune Noica, în textul lui din 1976, cînd încă nu fusese editat cursul blagian despre Fiinţa istorică. (Urma să apară un an mai tîrziu.) Precauţia, mai degrabă o simplă expresie de deferenţă circumstanţială, chiar dacă întemeiată pe un respect autentic şi îndelungat, rămîne pur formală, Noica atacînd, de fapt, tocmai mioritismul blagian, parte de importanţă nodală din eşafodajul filosofic al trilogiilor.

 

 

[1] Idem, „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”, în Istoricitate şi eternitate…, ed. cit., p. 20. Conferinţă ţinută în iunie 1943 la Berlin sub titlul „Die innere Spannung der kleinen Kulturen”.

[2] Ibidem, p. 21.

[3] Ibidem, p. 23.

[4] Ibidem, p. 36.

[5] Ibidem, p. 37.

[6] Ion Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani…, ed. cit., p. 366.

[7] Lucian Blaga, Domniţa Gherghinescu-Vania, Domniţa nebănuitelor trepte, ed. de Simona Cioculescu, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1996, p. 99.

[8] Ibidem, p. 106.

[9] Ibidem, p. 125.

[10] „Epistolar Constantin Noica – Nicolae Mărgineanu”, loc. cit., p. 12.

[11] Constantin Noica, „Din «timpul mut»”, în Tribuna, an. XIII, 19 iunie 1969, nr. 25, p. 4.

[12] Ibidem, în Istoricitate şi eternitate…, ed. cit., pp. 170-171.

[13] Ibidem, p. 170. Noica explică: „Răzbunare, aceasta înseamnă: a se face din nou bun. Vremea se răzbună, se înseninează, se face din nou bună, se zice în popor”.

[14] C. Noica, „Pentru o bună desprindere de spiritul «Mioriţei»”, în Steaua, an. XXVII, martie 1976, nr. 3, p. 60; reluat în Istoricitate şi eternitate, ed. cit., p. 41.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, pp. 41-42.

[18] Ibidem, p. 43.

[19] Ibidem, p. 46.

[20] Ibidem, p. 46.

[21] Ibidem, p. 43.

[22] Ibidem, p. 43. Aici, cum se vede, Constantin Noica reproşează lipsa de gust a perspectivei criticate; altfel spus, emite o judecată de factură estetică, renunţînd la argumentarea propriu-zis filosofică.

Revista indexata EBSCO