Mar 22, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Feminitatea ca un incendiu

 

Faţă de polemicile care s-au iscat, în înţelesul că tocmai au luat foc în actualitatea ziaristică a lumii, acum la finele anului trecut şi la începutul acestuia: 2018, cînd acţiunilor numite #MeToo, de divulgare a agresiunilor la care au fost supuse unele doamne de răpitori sexuali, li s-a dat replica îndeosebi din partea franţuzoaicelor, vreo sută încolonate sub prestigiul faimoasei actriţe Catherine Deneuve, acestea optînd să apere drepturile bărbaţilor de a ataca, de a inoportuna fie şi cu stîngăcie liniştea şi demnităţile părţii slabe a genului uman, faţă de toate acestea culeg cîteva comentarii răsfoind cărţi mai vechi sau recente. A nu accepta sau, dimpotrivă, a proteja şansa masculilor de a ataca sexul gingaş, redus conflictul la numai atît înseamnă să privim cu grosolănie o problematică de o complexitate care presupune accesul la sursele primare. Aşadar, cum se văd toate acestea fiind privite nu din amalgamul încîlcit din mass-media, ci din foişorul culturii. Însă, pentru că am oroare de libertinajul lingvistic prin care, în această eră a porno-liberalismului, este insultată pudoarea eventualului cititor, dintru început am ales să mă folosesc doar de iniţiala majusculă a cuvîntului din engleză, ca şi a celui din română, care denumeşte o partea anatomică şi pregnant, la maximum, feminină, cuvîntul pe care o autoare contemporană l-a aşezat sfidător să-i intituleze cartea de anvergură ştiinţifică, în ea fiind vorba nu doar de un tub carnal ci de un întreg complex anatomo-fiziologic. Sub acest semn deci, al iniţialei V., mă apropii de tematica tocmai aflată în dezbatere acută: care este atitudinea faţă de doamnele care alcătuiesc societatea de azi, istoricul şi morfologia respectivei atitudini. Naomi Wolf, la studiul amplu al căreia mă refer (Harper Collins Publishers, 2012), cu pretenţia lui de a fi o nouă biografie a respectivului organ genital, crede dintru început că modul în care orice cultură tratează sexul femeilor este o metaforă a cum fiecare dintre acestea este luată în considerare în locul şi în timpul respectiv. Din această perspectivă, revelaţiile cărţii puse în cauză nu sînt puţine.

Premisa de la care porneşte autoarea newyorkeză ţine de presupunerea că există o relaţie crucială între V. (cum am avertizat: denumesc astfel organul genital feminin!) şi conştiinţa feminină, mai mult chiar: se face precizarea că acesta este, surprinzător şi paradoxal, şi parte a creierului femeii, parte a creativităţii feminine, ba chiar a caracterului ei. Autoarea pretinde că, observîndu-se pe sine, a experimentat conexiunea dintre creierul feminin şi V. propriu. Continuîndu-şi investigaţiile şi pe partea adversă, chestionîndu-i şi pe bărbaţi, a putut stabili şi ceea ce ne spune cultura contemporană pe care o denumeşte ca fiind una porno-îmbibată. Ţinta autoarei pare a fi aceea de a stabili de ce se simte atît de fericită de a fi femeie, străduindu-se să afle cît mai bine şi cu cît mai mare exactitate de ce femeii îi este atît de confortabil să-şi locuiască propriul trup. Să înţelegi sexul feminin, adică organul respectiv, înseamnă – ne spune autoarea – să realizezi nu doar că el este în raport de coextensivitate cu creierul femeii, ci şi că în mod esenţial el este parte a sufletului respectivei fiinţe.

Urcînd din treaptă în treaptă, din ce în ce mai exaltată, trecînd prin filozofii şi prin religii, inclusiv pe la maeştrii tantra, Naomi Wolf ajunge să îşi numească organul genital zeiţă, “the Goddess”. Este la ceea ce chiar trebuie să luăm seama. Aşadar, V. este nu doar o zeiţă ci însăşi Zeiţa. Iar acesta nu este doar un mod de a flata genul femeiesc şi nici un act de narcisism la o autoare care scrie sub impulsul a ceea ce observă cu acuitate la propriile experienţe erotice, ci numindu-şi sexul zeitate ea adaugă de îndată şi caracteristicele care o justifică în acest demers. Ca o adevărată gaură neagră, pentru că amintind de Pascal şi a lui “a God-shaped hole” in human beings, autoarea consideră că sexualitatea dă expresie foamei cu care s-a născut omul de a simţi un infinit abis, o versiune extatică a conexiunii cu sublimul şi mai presus de toate experimentarea în relaţia sexuală a unui contact cu nesfîrşirea, cu ceea ce Naomi Wolf numeşte senzaţia de plonjare într-o realitate oceanică, în nesfîrşire. Sînt citaţi Dalai Lama, unii autori şi rezultatele lor culese de prin laboratoarele de neurofiziologie, sînt consemnate informaţii cu privire la chimismul intern al omului: despre dopamine, opioide şi oxitocine.

Cartea aceasta este mult prea amplă şi prea de strictă specialitate în multe dintre capitolele ei încît nu se pune problema să-i fac o expunere completă, dar am făcut apel la conţinutul ei pentru a reţine din acesta relaţia pe care o stabileşte între experienţa erotică şi extazul mistic, poate chiar între eros şi thanatos, şi în toate acestea predominanţa elementului feminin. Pentru că se poate întîmpla ca acolo în fundamente, dacă este să cîntărim viaţa atunci să ajungem la concluzia că bărbaţii, deşi mai puternici din punct de vedere fizic, capabili să îşi domine partenerele în modurile fundamentale, sînt de fapt mult mai simplificaţi, mai grosolani şi inabili. Citînd diverşi autori care au precedat-o în linia feminismului, precum filozoful psihologizant William James sau inevitabilul Freud, ea dă desigur în calea ei şi peste Karl Marx. Nu stăruie asupra ideilor lui, dar alţi autori sau mai exact alte autoare s-au lăsat captivate de perspectiva pe care le-o oferea marxismul. Sînt două modalităţi de a aborda lumea: în sincronie şi în diacronie. Fabula lui Marx şi a lui Engels presupune cu exclusivitate diacronia, imaginea epică în istorie, succesiunea unor cicluri istorice. Lucru important pentru femei pentru că astfel este admisă existenţa unei prime epoci, a unui presupus matriarhat, urmat acesta de patriarhatul suveran din care deşi se zbat partenerele noastre nu izbutim să ne desprindem. S-a ajuns astfel ca o autoare calificată în istoria artelor şi practicantă a sculpturii să publice un studiu despre o epocă în care Dumnezeu era femeie, Merlin Stone, When God was a Woman, (A Harvest /HB/ Book, 1976), aşadar înregistrarea unor confirmări arheologice din matriarhat, cînd locul suprem în ierarhia fiinţele omeneşti era deţinut de femei. Mai radicală în susţinerile feministe, aceasta nu e totuşi singulară. Ei i se poate adăuga exemplu unei autoare care acum cîteva decenii făcea furori şi la noi în ţară, îndeosebi printre literaţi, cînd i-a fost tradusă în limba noastră o carte ce părea că îi avantajează pe strămoşii românilor, iar acum, postum, îi este reeditată cu adaosuri o lucrare de arheologie cu un titlu semnificativ. Mă refer la Marija Gimbutas, The Living Goddesses, edited and supplemented by Miriam Robbins Dexter, University of California Press, 1999. Iar dacă această lucrare despre zeiţe se menţine cu rigoare între limitele ştiinţificităţii, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre altele dintre care dau exemplu una deşi de un feminism mai degrabă delirant a fost mereu tradusă şi editată cu amplificări şi cu toată bogata ei grafică: Monica Sjöö & Barbara Mor, The Great Cosmic Mother, Rediscovering the Religion of the Earth, Harper, San Francisco, 1991.

Din această problematică cel puţin palpitantă, căreia nu îi este aici şi acum nici timpul şi nici locul să-i abordăm amploarea, să ieşim abandonînd perspectiva diacronică pentru a accede în sincronie, aşadar această a doua viziune ne mai fiind epică simplificatoare ci esenţialmente idee. Da, nu doar am fost cîndva ci chiar sîntem şi acum fii ai marii mame pămîntul, ai materiei, viermi ai pămîntului, hrănindu-ne cu pămînt, consumînd pămînt şi îngrăşîndu-l cu resturile noastre. Şi ne putem întreba dacă fiinţa supremă este una paternă sau cea maternă. Merlin Stone în cartea ei, Cînd Dumnezeu era femeie, aduce la pagina 224, informaţia că pînă şi astăzi bărbaţii evrei sînt educaţi să înalţe zilnic rugăciunea: Binecuvîntat să fii tu Domnul Dumnezeul meu, rege al universului, că nu m-ai făcut femeie. Se subînţelege că din această perspectivă evreiască masculinitatea este un privilegiu iar feminitatea o catastrofă, un handicap. Deci religia mozaică, monoteismul, moştenit apoi de creştinism şi de islamism, a obligat omul să iasă din matriarhat, printr-o trecere acomodantă prin politeism, păşind în patriarhatul de pînă astăzi. Toate acestea sînt doar scheme care simplifică mult gîndirea, fiindcă iată că repudierea feminităţii o putem afla şi în îndepărtata civilizaţie elenă. Evreului care pînă şi azi şi-ar exalta în rugăciune machismul îi putem pune alături rugăciunea, mai complexă, atribuită legendarului înţelept Thales din Milet care mulţumea sorţii pentru trei binefaceri: că s-a născut om şi nu animal, bărbat şi nu femeie, elen iară nu barbar. (Cf.: Diogenes  Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, I, 33).

În cartea de la care am pornit toată această discuţie, Naomi Wolf se referă cu concluzii aspre şi la locul deţinut de femei în antica civilizaţie elenă, iar cu această ocazie aminteşte de Platon fie şi dacă o face într-un mod neutru, nici apreciativ şi nici critic, dar mult prea sumar deşi ar fi putut afla în opera acestuia o diversitate de opinii, precum de exemplu ce loc rezerva filozoful femeilor în constituţiile politice pe care le elabora pentru omenire. Ce rol le atribuia şi cum vedea el raportul dintre sexe. Autorul Dialogurilor pentru a-şi exprima ideile utilizează în scrierile sale adesea modalităţi artistice, semnificativ fiind în acest sens Simpozion sau Banchetul, subintitulat de editorul clasic ca fiind despre iubire. Iar aici, în acest dialog, îi este atribuită comediografului Aristofan alegoria zisă a hermafroditului din legenda conform căreia la începuturi oamenii erau rotunzi, sferici şi foarte puternici încît cu forţa pe care o aveau ei ameninţau să-i detroneze pe zei din magnificenţa lor, iar nemuritorii pentru a-şi apăra suveranitatea asupra lumii l-au despicat pe om în două, iar de atunci fiecare muritor, bărbat, femeie sau hermafrodit, se zbate să-şi afle jumătatea de care a fost despărţit. Dar pentru demersul de acum nu această goană a fiecăruia după perechea sa este importantă ci ceea ce spune mai apoi Socrate care dezvăluie că întîlnirea sa cu adevărul i-a fost ocazionată de Diotima, preoteasa din Mantineea, deci de o femeie. Celui mai înţelept dintre muritori doar o femeia îi poate arăta cale spre revelaţie, drumul spre tiparele din veşnicie, ajutat de ea să ascensioneze, din treaptă în treaptă, pînă la a avea întîlnirea cu eternitatea, priveliştea tiparelor îngheţate ale lumii. Iată deci ce era femeia chiar şi într-o societate de predominanţă cvasi absolută a bărbatului. Căci dacă religia mic-asiatică, în pretinsul ei monoteism instituise peste lume dominaţia patriarhilor absoluţi, în politeismul european coexistau totuşi alături de zei şi zeiţele.

Pentru a vedea mai clar locul şi rolul femeilor în lumea continentului nostru, în civilizaţia de sorginte caucaziană, propun să facem apel în continuare la exemple din creaţia unui mare spirit, Richard Wagner, nu doar un compozitor, ci îndeosebi gînditor absolut, posibil creator de religie, cea a artei totale. În opera acestuia vom găsi exprimate teme azi de strictă actualitate: agresiunea, acţiunea de a inoportuna prin adversitate genetică, provocările dintr-o parte sau din alta a speciei umane. La el locul femeii, mai ales al femeii, este în iubire, iar natura acesteia de complexă iraţionalitate este exprimată de compozitor cu o metaforă enormă. Este vorba de faimosul filtru, băutura a cărei ingerare provoacă o incandescenţă la consumator a sentimentelor sale pînă la a se lăsa acesta cuprins de un adevărat incendiu la asaltul căruia raţiunea, oricît de mult s-ar apela la virtuţile ei, nu face faţă ci este învinsă întotdeauna. Cazul clasic, dar nu unicul, este cel al lui Tristan şi al Isoldei sale. Prin consumarea băuturii vrăjitoreşti, se declanşează conflictul tragic dintre ordinea naturală, a instinctului dezlănţuit de ingerarea filtrului, şi cea a rigorilor sociale instituite de raţiune. În toată opera compozitorului vine mereu vorba de iubirea nebună şi ravagiile produse de aceasta, iar reprimarea iubirii, din debutul tetralogiei, face posibilă declanşarea marii tragedii ce culminează cu sfîrşitul lumii. O metaforă a sexualităţii primare găsim în Tannhäuser, refugiul în peştera zeiţei păgîne, întunecată şi atît de fierbinte prin luxuria ei, un adevărat tub enorm, o extensie artistică a celui studiat de scriitoarea din New Yorkul de azi.

Există, aşadar, o ordine socială căreia îi este supusă nu doar lumea oamenilor ci şi aceea a zeilor. Legile care o guvernează sînt înscrise ca rune pe lancea din lemn de paltin şi lor trebuie să i se supună pînă şi supremul Wotan. S-ar prăbuşi universul întreg dacă ele ar fi încălcate. Iar atunci cînd acesta o pedepseşte pe Brünnhilde, walkiria care îi era cea mai apropiată sufletului său necruţător, fiica pe care i-a dăruit-o chiar Erda, mai mult decît zeiţa supremă, pămîntul, atunci el o degradează din purismul ei absolut, din castitatea celestă, punînd-o la dispoziţia vreunui răpitor sexual. Nu atît cuvintele cît îndeosebi muzica wagneriană spune toată spaima femeii abandonate în calea oricărui mascul. După o zbatere ce pare a fi nesfîrşită, după o tînguire de proporţii cosmice, în care este deplînsă condiţia femeilor, părintele zeilor se îndură şi admite ca stînca pe care walkiria va fi aşezată în somnul aşteptării celui care cu un sărut urma să o trezească readucînd-o la viaţă şi mai presus de toate şi la sexualitatea de care muritorii au parte, acelei stînci i se concede să fie înfăşurată într-un imens incendiu ce va putea fi traversat doar de eroul suprem, de Siegfried. E feminitatea care se apără din calea prădătorilor, cea care îşi întrevede destinul de sclavă la îndemîna violenţei, fiecare act sexual presupunînd, fie şi doar subiacent, un rapt cu umilinţă şi cu silnicie fizică pînă la un punct adesea greu de suportat.

Dar incendiul acesta care apără castitatea îşi are perechea în cel final cînd eroul ucis drept pedeapsă pentru infidelitatea provocată iarăşi de un filtru, adică de iraţionalitatea sălbatică, este aşezat pe un rug pe malul Rinului, fluviul căruia, la începutul ciclului, îi fusese furat aurul de blestem. De la acest rug funerar profund erotic, ce va mistui nu doar trupul eroului ci şi pe acela al Brünnhildei şi a calului lor, Grane, de la el se va aprinde şi rugul încă şi mult, mult mai mare, chiar cel al cerului, al Walhallei după ce în prealabil Wotan dăduse ordin să fie doborît arborele lumii, făcut mici bucăţi aşezate acestea în jurul palatului său. Astfel este distrusă lumea întreagă, universul chiar. Şi atunci cum să nu întrevezi în acest ritual de apoteoză negativă, amurgul zeilor, pe celălalt, modelul absolut, pe cel de pe malurile fluviului mistic, Gangele etern. Nu am fost să văd cremaţiile sacre ale Indiei dar am avut privilegiul să ascult muzica wagneriană chiar şi în templul ei, la Bayreuth, în teatrul festivalului unde este omagiată anual exclusiv pentru elita lumii.

În încheierea acestor consideraţii despre incendiul provocat de sălbaticul, instinctualul act sexual la care este înrobită femeia, aş pomeni şi la polul opus de un alt incendiu, tot al feminităţii, dar al uneia celeste între limitele căreia extazul erotic se suprapune peste cel mistic. Pentru a se înţelege mai bine despre ce vorbesc trebuie ca în prealabil să stabilim cîteva repere topografice. Cetatea Assisi este situată pe culmea unui monticul din regiunea Umbria. La jumătatea drumului care escaladează spre cetate este biserica San Damiano acolo unde Răstignitul de pe faimosul crucifix i-a vorbit lui Francisc, descoperindu-i vocaţia de slujitor al credinţei. Iar jos de tot, la poalele muntişorului, chiar în locul unde începe cîmpia umbriană, este biserica Santa Maria degli Agnoli. Aici, ne spune legenda din I fioretti di San Francesco, în această biserică a Sfintei Maria a îngeraşilor, sub fascinaţia sfîntului, a fost primită în călugărie aristocrată Clara din Foligno, tunsă întru monahism şi aşezată apoi la San Damiano să întemeieze şi să conducă acolo un ordin de călugăriţe. Tînăra cu vocaţie de sfîntă îşi acceptase întrutotul condiţia de castitate dar o subţire fisură în consistenţa acesteia o împingea să îşi dorească totuşi o infimă intimitate cu sfîntul, ca o dată, fie şi doar o singură dată să ia masa împreună cu el. La această iniţiativă din partea feminină, pentru început sfîntul respinse cu indignare propunerea dar mai apoi cum cei din jur pledară cauza călugăriţei explicîndu-i că nu era nimic vinovat în dorinţa acesteia, Francisc acceptă propunerea stabilind ca tînăra Clara să fie scoasă din mînăstirea ei şi adusă  în biserica Santa Maria degli Agnoli şi acolo să aibă loc masa solicitată. Pe scurt, după ritualul consacrat s-au aşezat jos, pe pămînt, în jurul mesei frugale şi mai întîi au prins să se roage, ridicîndu-şi mîinile şi privirile spre cer dar cu o atît de mare ardoare mistică încît fură cu toţii răpiţi la Domnul, tutti furono in Dio ratti. Şi atunci s-a întîmplat minunea! Cetăţenii din Assisi, cei din învecinata Bettona, alţi inşi de prin împrejurimi alergaseră cu găleţi pline cu apă să stingă imensul incendiu care li părea lor că a cuprins nu doar biserica ci şi pădurea din împrejurimile ei. Ajunşi la faţa locului au constatat că respectivul incendiu nu era decît un reflex optic al intensei contemplaţii mistice la care s-au dedat Sărăcuţul, il poverello Francesco, dona Chiara şi toţi companionii lor. Este cea mai suavă poveste de iubire, transparentă de pînă la spiritualizarea ei absolută. Incendii şi incendii. Unele sînt expresii ale violenţei de pînă violul la care unii masculi îşi supun partenerele de sex prin forţa fizică sau prin şantaj social sau psihologic. Alte dăţi au loc altfel de răpiri. Adică în Dumnezeu!

 

Revista indexata EBSCO