Mar 22, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Nicolae Gane la 180 de ani

 

Da, cel despre care V. Alecsandri spunea: „Proza lui armonioasă, care ne-a încântat orele de vis ale tinereții, care și astăzi ne despăgubește de o parte din vana, complicata și pretențioasa literatură a prezentului, proza lui nesilită se desfășoară firesc și lin ca o priveliște a blândei noastre Moldove”, șeful „celor nouă” de la Junimea, Nicolae Gane a făcut ochi la Fălticeni la 1 februarie 1838. Dintr-o viață plină, bogată, variată – prozator, poet, avocat, judecător, președinte de tribunal, prefect, primar, deputat, senator, președinte al Senatului, ministru – am ales să-l omagiem astăzi prin două evocări, extrase din Jubileul „Convorbirilor literare” (publicat în revista noastră în martie-mai 1906) și din Discursul de recepțiune la Academia Română (13 mai/26 iunie 1909):

 

„Revista Convorbiri literare intră în al 40-lea an al existenței sale.

Îmi aduc aminte, nu fără oarecare strângere de inimă, că am fost martor la ceremonia botezului ei, petrecută în casele d-lui V. Pogor, față cu numeroși alți martori […].

Deși ne cam îndoiam atunci când i-am stropit leagănul cu ceaiul tradițional, că va ajunge pruncul la bătrânețe unse, totuși, în măsura puterilor noastre, i-am dat fiecare sprijin statornic și cald, asigurându-i mersul regulat și neîntrerupt, ceea ce nu era ușor în mijlocul unui public nedeprins a prețui munca scriitorilor români.

Astfel au intrat în lume Convorbirile, la început cu pas timid, ca un copil care se deprinde a merge pe picioare, apoi din ce în ce cu pas mai bărbătesc, căpătând mereu încredere în sine, învingând greutățile și adeseori dușmăniile ce-i stăteau în cale, înfierând netrebniciile și trăind totdeauna viață neatârnată, fără sprijin străin, fără gratificațiuni, fără subvențiuni, până ce, în sfârșit, au săpat brazdă adâncă și au determinat un curent sănătos, nu numai în România liberă, ci și în celelalte țări locuite de români. Cine nu recunoaște astăzi influența binefăcătoare a Convorbirilor asupra limbii noastre scrise și vorbite?

Nu este cu putință de a face, în limitele restrânse ale acestui articol, o dare de seamă amănunțită despre întreaga activitate a organului literar junimist. Mi-ar trebui volume pentru aceasta. Voi zice numai că cei 40 de ani de viață ai Convorbirilor vor rămânea pentru totdeauna strâns legați cu întreaga viață intelectuală a poporului nostru și vor face epocă în istoria literaturii moderne a țării.

Eu unul mă simt fericit că am avut ocazia să pun și eu umărul, alături de alții mai vrednici decât mine, la îndrumarea noii direcții pornite din imboldul Convorbirilor și care ne-a procurat nouă, muncitorilor, bucurii sufletești de acele ce desigur nu vom mai gusta în viitor, căci entuziasmul care face să vibreze inimile e un dar numai al tinerețelor. Ce frumoase erau acele timpuri de emulațiune și cu ce plăcere aducea fiecare dintre noi, întocmai ca albina, partea sa de miere la stupul comun!…

Când mă uit îndărăt, rămân uimit văzând cât de repede s-au strecurat atâția amar de ani, ca un șuvoi cotropitor, au înghițit viața multora dintre noi și tinerețea tuturor; dar, în schimb, acest șuvoi a rodit pământul, făcând să răsară, rând pe rând, din ogorul nostru de muncă, un bogat mănunchi de flori tinere și alese, înveșnicite prin opere de artă care oglindesc însușirile sufletești ale neamului nostru, mai limpede și mai adânc decât tot ce se produsese mai înainte.

Nu găsesc deci cuvinte mai calde pentru sărbătorirea bătrânului organ literar, ilustrului decan al tuturor revistelor din țară, decât urându-i din toată inima ceea ce din nenorocire, nu-mi mai pot ura mie însumi, o nouă și îmbelșugată tinerețe.

Văd însă cu bucurie că bătrâna revistă, intrată pe mâinile unor tineri înzestrați cu foc sacru și cu puteri proaspete, a și pășit falnic pe calea reîntineririi și nu mă îndoiesc că mereu regenerându-se, își va sărbători odată centenarul, când, vai, nici unul dintre noi, vechii colaboratori, nu vom mai fi. Dar să mulțumim lui Dumnezeu că am rămas pentru jubileul de astăzi măcar atâția câți suntem și să ne rugăm bunătății Lui să acorde viață rodnică, sănătoasă și îndestul de lungă tinerilor redactori ce ne-au înlocuit cu vrednicie și care au înaintea lor un frumos viitor, să poată dânșii striga, într-o zi, cu mândrie: Iată prima revistă literară română care a împlinit secolul!

Și atunci alt jubileu!!….”.

 

*

 

„Este aproape o jumătate de secol (ce departe suntem de acele timpuri) când un mănunchi de tineri iubitori de literatură se adunau în Iași, de obicei sâmbetele, rând pe rând la domnii Maiorescu, Iacob Negruzzi și Pogor, unde se discutau numai și numai chestiuni literare și științifice. Ceea ce lega mai mult, la început, pe acești tineri era prietenia personală dintre dânșii și dragostea lor pentru ocupațiuni mai estetice. Numărul lor a crescut repede, așa că această grupare a simțit nevoia de a-și crea un organ de publicitate și a se constitui într-o societate literară regulată, cu numele Junimea.

Caracteristic însă este că acea societate a dus o viață de treizeci de ani și mai bine fără statute, președinte, vicepreședinți și secretari, sau, mai drept vorbind, cu un statut sui generis, care se alcătuia dintr-un singur articol, și acela nescris: Intră cine vrea, rămâne cine poate. Iar în anul 1867, când s-a înființat revista literară, a cărei aniversare de 40 de ani s-a sărbătorit acum doi ani, nimeni nu s-a gândit că dânsa va ajunge să fie decanul tuturor ziarelor și revistelor din țară. În mijlocul unei veselii generale, ea a fost botezată cu numele modest de Convorbiri Literare, care i-a adus noroc, căci iat-o acuma ajunsă la adânci bătrânețe. Și, Doamne, ce îndemână ne era fiecăruia la seratele săptămânale ale Junimii, unde domnea spiritul de colegialitate cel mai curat, unde politica era cu desăvârșire exclusă, unde critica era liberă, dar totdeauna dreaptă și fără patimă, și unde ne simțeam într-o atmosferă cu totul senină, neatinsă de grijile și nevoile vieții zilnice.

Acele timpuri de mult asfințite, dimpreună cu soarele tinereții noastre, nu le vom uita niciodată, căci ele au avut și au încă și acuma o înrâurire hotărâtoare asupra activității fiecăruia dintre noi. Din contactul ce am avut unii cu alții, ne-am molipsit de dragostea de muncă și ne-am deprins fiecare, după putere, să tragem brazde în ogorul înțelenit al literaturii noastre naționale. A fost un imbold la lucru cum nu s-a mai văzut. A fost o perioadă de adevărată reînviere literară, căci în acest mijloc prielnic s-au născut și s-au dezvoltat talente care în alte împrejurări cine știe dacă nu ar fi rămas pierdute. Iar că brazdele trase de cercul Convorbirilor, în răstimp de 42 de ani, au dat roade folositoare, aceasta astăzi nu se mai poate tăgădui, dovadă că mai toți membrii din zisa societate, care se găsesc astăzi în viață, au meritat onoarea să fie rând pe rând primiți sub cupola onoratei Academii, iar dintre cei morți, cine ar fi putut să declare nevrednici de această înaltă distincțiune pe un Eminescu, un Creangă, un Conta și poate și alții?”.

Revista indexata EBSCO