Mar 22, 2018

Posted by in Istorie literara

Vadim BACINSCHI – Mihai Eminescu: Scrisori de la Kuialnik și Odesa (II)

 

FRAGMENT

X X X

„ÎI SCRISESEM LUI BODESCU SĂ-MI TRIMITĂ O SUTĂ DE FRANCI CE AVEAM A-I PRIMI DE LA ŞCOALĂ COMERCIALĂ. DAR, DIN NENOROCIRE, EL A FOST ABSENT DIN IAŞI ŞI NU MI-A TRIMIS NICI PÂN-ACUM NIMIC”.

2 septembrie 1885

Aceste rînduri sînt din scrisoarea expediată de către Eminescu de la Odesa în cea mai grea perioada a aflării sale pe litoralul rusesc al Marii Negre. Tratamentul luase sfîrşit, venise de pe malul limanului la Odesa, iar banii pentru drumul acasă şi pentru plata doctorului îi lipseau, nici nu ştia cînd îi va primi. El îi scrie unuia dintre prietenii săi – Bodescu – să ia de la Şcoală Comercială 100 de franci, pe care îi avea de primit, lucrînd acolo, şi să-i trimită la Odesa. Bodescu nu era în Iaşi şi nu-l putu ajută.
Da, de la începutul anului 1885, pe lîngă munca la Biblioteca din Iaşi, Eminescu suplinea funcţia de profesor la Şcoală Comercială. Preda acolo (de necrezut) geografia şi statistica.
X X X

„…AFARĂ DE DOCTORUL NU MAI CUNOSC PE NIMENI ÎN TOATĂ ODESA…”.

2 septembrie 1885

Este vorba despre medicul-balneolog Felician Iachimowicz (1831-1916), polonez de origine, care l-a tratat pe Eminescu în stabilimentul de la Kuialnik. Cred că l-am putea trece dacă nu în lista prietenilor, cel puţin, în cea a simpatizanţilor poetului. Din păcate nu cunoaştem în ce măsură Iachimowicz era la curent cu „situaţia financiară” a pacientului sau ieşean şi dacă dînsul a încercat, cel puţin, să-i ofere nişte facilitări. Pentru că, bunăoară, din scrisoarea datată cu 2 septembrie 1885 aflăm: cele 100 de ruble, primite de acasă, Eminescu le dădu „doftorului”, lui Iachimowicz adică, iar singur rămase „fără nicio leţcaie” şi nu avea cu ce plăti drumul înapoi, spre Iaşi, adică nu se putea întoarce acasă.

Mă mai gîndeam la cele trei săptămîni din septembrie, petrecute de el în hotelul „Strasbourg”, cînd nu avea bani nici pentru a se duce la cafenea. În ce măsură l-a ajutat atunci Iachimowicz? De ce n-a îndrăznit să-l găzduiască în apartamentul sau din Odesa? Sau, poate, i-o fi propus, dar Eminescu a refuzat? Sau, mai degrabă, „doftorul” era un tip pragmatic, care şi-a făcut cinstit datoria, a încasat banii ce i se cuveneau pentru tratament şi altceva, mai mult, nu l-a preocupat?

  1. Iachimowicz, cu familia, locuia în Odesa, în apartamentul din clădirea cu 4 etaje din strada Preobrajenskaia (Schimbarea la faţă), nr. 7. Ştim că avea o fiica – Rosalie – ce cunoştea limbile franceză, engleză, germană şi pe care Eminescu, în scrisoarea din 2 septembrie, o numeşte „îngeraşul”. Adresa respectivă o găsim în aceeaşi scrisoare din 2 septembrie 1885 drept adresa sa, „schimbată”, la care urmau să-i scrie cei de la Iaşi („M. Eminescu a Odessa (Russie) rue Preobrajenskaja n-o 7, chez M le Dr. F. Iachimowicz”). Clădirea respectivă există şi azi, a fost renovată, în exterior, acum cîţiva ani. E situată nu departe de grădina publică şi de catedrala Schimbarea la faţă, din centrul istoric al oraşului, lîngă coasta golaşă ce coboară spre mare. Ne vom mai referi la ea în continuare.

Ca specialist în domeniul sau, Iachimowicz era cunoscut atît datorită lucrărilor sale teoretice, cît şi datorită metodelor practice inovatoare pe care le folosea. Stabilimentul se găsea în cîteva case de locuit de la la vila să, pe malul vestic al limanului, la 2 kilometri depărtare spre nord de sanatoriul municipal. La sosirea lui Eminescu el numără vreo 60 de odăi mobilate. Despre atmosfera de acolo, preocupările şi neliniştile sale,  despre condiţiile climatice el va scrie, cu destule amănunte, la Iaşi.

 

  1. LA KUIALNIK. PREOCUPĂRI ŞI NELINIŞTI

„CINE MĂ CALOMNIAZĂ PE ACOLO, CHIAR CÎND MĂ COC ÎN GLOD DE 30 DE GRADE REAUMUR?’

15 august
Din Odesa, unde Eminescu şi însoţitorii săi vin cu trenul, spre Kuialnik, în timpul sezonului balneologic, pe atunci circula un tren local. Era o linie de cale ferată îngustă ce ducea din port, pînă în gara din Kuialnik. În aceeaşi scrisoare din 15 august poetul consemna că, la acea dată, trenul circula „cu mult mai rar şi seara defel”. Sezonul de băi se apropia de sfîrşit.
… Partea esenţială a tratamentului de la liman au constituit-o băile cu nămol. E vorba de renumitul nămol de Kuialnik, care, printre altele fiind spus, nici pînă azi nu şi-a pierdut cu desăvîrşire proprietăţile curative. Poetul pomeneşte de mai multe ori în scrisorile sale despre „glodul” fierbinte, în care se „cocea” zilnic. Tratamentul era complex şi mai includea băi electrolitice, băi reci de liman, masaj, cură cu apă minerală, tratament medicamentos (Constantin Popovici, M. Eminescu. Viaţă şi opera în documente, mărturii, ilustraţii, Chişinău, 1985, p. 120). Pomeneam, în cele scrise mai sus, că poetul nu era plin de prea mare optimism vizavi de rezultatele lecuirii, deşi menţiona cu satisfacţie că se simte mai bine.

Nu cunoaştem, din păcate, pentru cît timp era preconizată cura de tratament de la Kuialnik, dar cert e că sezonul de băi se apropia de sfîrşit. Nici timpul, din cîte vom vedea, nu era cel mai prielnic. Mult însemnau, chiar pentru efectul tratamentului, stările de spirit de care era dominat Eminescu în acele zile. Avîndu-i alături pe camarazii ieşeni, am putea bănui că se simţea mai vesel, ca printre ai săi, pe cînd după plecarea acelora… Urmează, mai jos, nişte rînduri scrise  pe 12 august, cînd prietenii mai erau cu el. Despre plecarea lor va semnala, din cîte ştim, abia pe 15 august. Dar nici cele scrise pe 12 august nu emană mult optimism.

X X X
„ÎNCOLO, DUŞMANUL CEL MARE AL SUNGURATATII MELE ESTE URATUL. PERSOANELE CÎTE SÎNT AICI NU VORBESC DECÎT RUSEŞTE ŞI LEŞEŞTE, ABIA VRO DOUĂ DIN ELE RUP CÎTE UN CUVÎNT NEMŢESC SAU FRANŢUZESC. ASTFEL, DEŞI NU TOCMAI VORBĂREŢ DE FELUL MEU, SÎNT CONDAMNAT LA UN MUTISM ABSOLUT… PÂN-ACUM NICI UN ROMÂN NU-MI INTERESEAZĂ EXISTENŢA ŞI N-O ÎMPINGE LA O MAI MARE ACTIVITATE; – VÎNTUL SĂ VALURILE LACULUI, CU FREAMĂTUL LOR NEÎNCETAT, IATĂ SINGURUL ACOMPANIAMENT AL ZILELOR ŞI NOPŢILOR, CARI SE SCURG UNIFORME ŞI MONOTONE CĂ BATĂILE UNUI CEASORNIC DE PĂRETE”.

12 august
Acest alineat, din scrisoarea datată cu 12 august, vorbeşte de la sine. Cîteva momente doar se cer relevate. Eminescu spune clar, că, la vremea cînd el se afla la Kuialnik, acolo toată lumea vorbea doar ruseşte şi leşeşte (limba poloneză). Cei care cunoşteau, măcar cît de cît, limbile engleză şi germană, erau foarte puţini. Vasăzică, în pofida afirmaţiilor făcute mai tîrziu de către unii cercetători (Constantin Popovici), clinica de la Kuialnik nu era atît de renumită şi „în ţările vecine”.

Ne-am putea întreba, cine s-ar fi găsit atunci, în Odesa, dintre români, care „să-i intereseze existenţa” lui Eminescu, aflat la Kuialnik şi „să o împingă la o mai mare activitate”?. Greu de spus. Atunci, la 1885, perioada de aur a marelui port rus de la Marea Neagră rămăsese în urmă. „Perioada de aur” poate fi considerată prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd Odesa avuse statut „porto-franco” şi cunoscuse o dezvoltare furtunoasă în toate domeniile de activitate. Acea perioada fusese legată şi de numele Sturdzestilor – Alexandru şi Ruxandra – copiii lui Scarlat Sturdza, nobil moldovean, care, din 1812, pentru doar 1 an de zile, a fost primul (şi ultimul) guvernator civil al Basarabiei cucerite de către Imperiul Rus. Şi Ruxandra şi Alexandru locuiseră în Odesa, rămînînd în istoria urbei drept unii dintre cei mai mari filantropi – ctitori de biserici şi mănăstiri. Cu Alexandru Sturdza – scriitor, filozof, teolog, istoric – Eminescu, cu siguranţă ar fi găsit destule teme pentru discuţii, poate chiar pentru polemici. Numai că la 1885 Sturdzeştii nu mai erau. Alexandru decedase în 1854, sora sa – în 1844.

La hotarul dintre secolele XIX şi XX în Odesa locuiau mai mulţi nobili moldoveni de orientare proromână, cum am spune azi. Faptul se cere menţionat. Căpitanul Gh. Andronachi, în lucrarea să Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, apărută la Chişinău în 1933, face cîteva referinţe, în acest sens. În subcapitolul „Spre Unire cu România” el se referă la amintirile pe care i le împărtăşise „d-na colonel Bălăşescu, născută Eliade”. Ea povesteşte despre aceea că în decembrie 1917, în Odesa locuiau mai mulţi proprietari basarabeni. Ei s-a adunat în casa doctorului Glavce, pentru a discuta problema Unirii. Citim: „Cum curentul pentru România a predominat, s-a redactat un manifest, care a fost semnat de d. dr. Glavce şi toţi cei prezenţi. Printre cei ce doreau Unirea cu România eram eu, cum şi d-na T. Eliade, soţia fratelui meu Victor Eliade (azi inspector şef în Inspectoratul Agricol, Basarabia), d-na Moroianu, născută Gore, dr. Grusevan, Anghel, Pantzep şi alţii. Manifestul s-a încredinţat d-lui amiral Pantazi, ce se găsea la Odesa, cu rugămintea de a-l înmîna M.S. Regelui României. D-sa l-a predat ministrului de război Vintilă Brătianu, spre a-l supune M.S. Regelui” (Gh. V. Andronachi. Albumul Basarabiei, Bucureşti, 2000, p. 188).
Probabil că şi pe timpul aflării lui Eminescu la Kuialnik şi Odesa, în Odesa locuiau nobili basarabeni, care, dacă ar fi ştiut despre aflarea să aici, ar fi putut să-i acorde şi atenţie şi susţinere…

X X X
„DE CITIT N-AM ASEMENEA CE CITI, DECÎT O EDIŢIE A LUI HEINE, RĂTĂCITĂ PRINTRE BUCOAVNELE DOCTORULUI SECUNDAR”.

12 august
Istoricul D. Ursu, în studiul sau despre aflarea lui Eminescu la Odesa şi Kuialnik, afirmă că, pe atunci, în Imperiul Rus, lucrările lui Heine erau interzise, dat fiind caracterul lor libertin. Cel care dorea să le procure, putea procura doar operele complete ale poetului german, aceasta putînd să-şi permită doar cei bogaţi. D. Ursu consemnează că, la începtul anului 1885, Comitetul de Stat pentru edituri îi permise contesei Maria Cantacuzino, din Odesa, să între în posesia volumului 6 al operelor lui Heine.

  1. Eminescu n-o cunoştea pe dna Cantacuzino şi, deci, volumul „rătăcit printre bucoavnele doctorului secundar” avea altă „provenienţă”. Putea fi una din cărţile apărute în Germania în 1885, pînă la sosirea lui Eminescu la Odesa.

X X X
„VREMEA PE AICI E CAM RĂCOROASĂ ŞI, DEŞI AMENINŢă PURUREA SĂ PLOAIE, TOTUŞI NU FACE DECÎT SĂ PICURE DIN CÎND ÎN CÎND”.

12 august

„PE AICI AU ÎNCEPUT O SERIE DE PLOI ŞI TEMPERATURA NU-I MAI MARE DECÎT 12 GRADE REAUMUR”.

18 august

„ÎNDEALTMINTRELEA VREMEA PE AICI E NOROASĂ ŞI PLOIOASĂ”.

2 septembrie
Adică, de pe la jumătatea lui august, pînă în septembrie, cînd au început ploile toamnei, Eminescu n-a mai avut parte de timp frumos. Vremea posomorîtă, răcoroasă sigur că influenţă starea de însingurare, de care era dominat.

… În general vorbind, se lasă remarcat faptul că, în scrisorile expediate de la Kuialnik şi Odesa în august-septembrie 1885, cîte le cunoaştem, poetul nu pomeneşte nimic despre creaţia literară, nu face nici măcar aluzii la ea. Nu-l mai interesa? Nu mai era preocupat de ea, sau îl copleşeau alte gînduri şi griji? Se vede că da. Gîndurile şi grijile legate de starea sănătăţii sale, de situaţia cu banii de care nu dispunea, pentru a achita datoriile şi a se întoarce acasă.

X X X
„CE SE ZICE PE LA NOI DE ÎNTREVEDEREA CELOR DOI ÎMPĂRAŢI, LA KREMSIER? DIN „NEUE FREIE PRESSE”, PE CARE-O CUMPĂR DIN CÎND ÎN CÎND, DEŞI TOTDEAUNA CAM VECHE, PARE A FI CEVA CU TOTUL EXTRAORDINAR. OAMENII DE AICI NU VORBESC NIMIC, MAI ALES NU POLITICĂ. VOI TREBUIE SĂ FI AVUT ACOLO TELEGRAME CARE VA ŢIN ÎN CURENT ASUPRA SCOPULUI ÎNTREVEDERII DESPRE CARE PAN-ACUM NU ŞTIU NIMIC”.

18 august
Spre deosebire de viaţa literară, interesul pentru viaţa politică din România se vede că nu-l părăsise cu desăvîrşire. Ne-o demonstrează acest crîmpei din scrisoarea din 18 august. Scos în 1883 din redacţia „Timpului”, ţinut tot prin ospicii şi case de sănătate, jurnalistul M. Eminescu continuă să urmărească, de data aceasta de la Kuialnik, peripeţiile din scenă politică a ţării într-o perioada de mari turbulenţe, atît pe plan intern, cît şi extern. Cu atît mai mult, că era vorba de perioada de după 18 octombrie 1883, cînd, la Viena, România semnase un Tratat Secret de Alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, ce o punea sub aripa marilor puteri, în faţa pericolului rusesc.

„Întrevederea celor doi împărăţi”, de care pomeneşte poetul, avuse loc în orăşelul Kremsier, din Moravia. La ea, ţarul rus şi împăratul austriac au convenit cum să înăbuşe mai bine mişcarea naţională a etnicilor polonezi din cele două imperii. Adică, în fond, nu s-a decis nimic extraordinar (D. Ursu, sursa cit.). Dumitru Ursu mai consemnează că „Neue Freie Presse” era un periodic vienez de orientare moderat-liberală, pe care Eminescu îl citea încă de pe vremea studenţiei. Aflăm că ziarul se pronunţa pentru autonomia Transilvaniei şi protejarea drepturilor majorităţii româneşti de acolo, discriminate de către autorităţile austro-ungare. Cu cîteva zile înainte de 28 iunie 1883, cînd fu arestat, Eminescu retipărise în „Timpul” un articol de fond din „Neue Freie Presse”. D. Ursu remarcă faptul că „Neue Freie Presse”, cu toate că ajungea în Odesa cu o firească întîrziere, era destul de popular aici, presa locală retipărind din el unele articole. În august 1885, bunăoară, ziarul „Odesskii listok” („Foaia de Odesa”) publicase materialul despre întîlnirea celor doi împăraţi de la Kremsier, preluat din periodicul vienez. Material citit de Eminescu în original (D. Ursu, sursa cit.).

În continuarea fragmentului de mai sus, din scrisoarea poetului la Iaşi, citim: „Ce s-a mai întîmplat pe acolo, ce măritişuri şi însurători se mai proiectează şi pe cine-aţi mai îngropat în vremea din urmă!. Orice ştire e interesantă. Gazetele puţine cîte-mi vin în mîna le citesc din slovă în slovă, pînă chiar şi anunţurile, atît de ahotnic te face singurătatea şi lipsa de ocupaţie zilnică”.

Adică, aşa cum ne apare în rîndurile de mai sus, poetul, chiar dacă nu scria versuri la Kuialnik, nu pierduse interesul pentru viaţa social-politică a României, al cărei participant fusese, nici interesul pentru preocupările prietenilor săi ieşeni.
X X X
„CE MAI CUIB GHIFTUIT CU NEAGRĂ CALOMNIE E ADUNAREA VOASTRĂ DE LA BAROTHY?”.
„SALUTĂRI MULTE COMPANIEI CALOMNIOASE DE LA BAROTHY, CUIBULUI NEGRU DE SUSPICIUNI ASUPRA CARACTERULUI CĂLUGĂRESC AL CELUI CE SEMNEAZĂ CU TOATĂ AFECŢIUNEA… al tău M. EMINESCU”.

15 august
„Barothy”, despre care citim mai sus, era o ospătărie din Iaşi, „condusă de un refugiat revoluţionar maghiar, anchetat şi arestat sub Cuza” (Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1962 p. 453). Acolo Eminescu obişnuia să se întîlnească cu Petru Novleanu, Ion Creangă şi alţi amici. Observăm tonul ironic, binevoitor al acestei scrisori, adresată lui P. Novleanu. Eminescu trăia cu amintirile vieţii ieşene, legate de bunii săi prieteni, care aveau să-i lipsească la Kuialnik şi Odesa.

Într-un context mai larg, ar fi de spus că întîlnirile lui Eminescu cu prietenii săi nu trebuie neapărat apreciate că nişte beţii sora cu moartea. Iată, bunăoară, ce-şi amintea avocatul, ziaristul şi scriitorul Gheorghe Panu, referindu-se la prietenia dintre Eminescu şi Creangă: „Plecau amîndoi şi se înfundau pe la vreun crîşmar din Tătăreşti, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului, acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,– căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea lui Eminescu şi a lui Creangă,– nu; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei că să se aşeze într-o odaie din fundul unei crîşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mîncau cîrnaţi cu usturoi– şi vai de lume cum erau preparaţi,– ordonau să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întîmplat, şi după ce mîncau pastramă, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea, dacă crîşmarul le da voie. Cînd crîşmarul vroia să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis pînă în ziua şi vorbeai, vorbeau, vorbeau, dar şi beau..” (culegerea Vîrful-nalt al piramidei, Chişinău, 2001, p. 51).

Atmosfera caldă, prietenească, neîmpovărată de tot felul de rigori, se simte şi în cele adresate amicilor săi cu care, fiind în Iaşi, obişnuia să se întîlnească şi să petreacă la „Barothy”.

X X X

„LA ODESA N-AM FOST ÎN TIMPUL ACESTA (de la sosirea la Kuialnik pînă în dată de 12 august – V.B.) DECÎT DE VRO DOUĂ ORI, CĂ SĂ-MI IAU MEDICAMENTE ŞI TUTUN. CEL DIN URMĂ E ŞI SCUMP ŞI RĂU, ÎNCÎT ÎN PRIVIREA ACEASTA ORIENTALUL DIN MINE O DUCE GREU”.

12 august

O informaţie foarte concretă, căreia nu putem să nu-i dăm crezare. Şi o confirmare a faptului că oraşul Odesa, cu toate punctele sale de atracţie, cîte le avea pe atunci, la aproape 100 de ani de la întemeierea sa, nu-l interesa pe Eminescu. Orice nu s-ar fi scris, în acest context, mai tîrziu. Spun aşa fiindcă mai tîrziu, unii cercetători (C. Popovici, bunăoară), din nişte porniţi fanteziste – altfel nu le pot spune – au încercat „să contabilizeze” locurile din centrul Odesei vizitate de către Eminescu. A apărut chiar o harta a acestor locuri, precum vom vedea în continuare.

În septembrie 1885, pînă în decadă a treia, cît s-a găsit în Odesa, poetul a avut timp destul pentru a o cutreiera, fie singur, fie însoţit de către cineva. Nu ştiu, însă, dacă, flamand şi fără nicio leţcaie în buzunar, îi ardea lui a excursii. O fi fost, poate, la vreun concert la Filarmonica sau la Teatrul de Operă, însoţit de Iachimowicz, sau de fiica acestuia, dar nu cred să-i fi fost deplină satisfacţia. Odesa va rămîne pentru el „un oraş cu totul străin”, precum mărturisea în epistola din 2 septembrie 1885. Despre tutunul cumpărat din Odesa – rău şi scump – Eminescu scrie şi în răvaşul din 18 august. „Iată un produs rusesc cu care nu mă pot împacă de fel”– consemnează el cu ironie, după ce spune că tutunul este „singura mîngîiere” a sa, a „orientalului”. Merită atenţie acest apreciativ– „orientalul”– pe care el şi-l atribuie. În context, ne putem aminti de prietenia poetului cu Vasile Burla, care era un bun cunoscător al sanscritei şi al filozofiei orientale.
X X X

 

„PAN-ACUM AM TRIMIS ŞAPTE SCRISORI ÎN ŢARĂ,– ACEASTA E A OPTA. NU ŞTIU CE-O FI CU POŞTA DE AICI, DAR RĂSPUNS N-AM PRIMIT LA NICI UNA’„.

18 august

Chiar de la începutul ultimei sale scrisori cunoscute, expediate de la Kuialnik, Eminescu constată că trimisese în ţară şapte epistole, dar nu primise răspuns la niciuna din ele. Credea că de vină era poştă rusească (la Kuialnik pe atunci nu exista un oficiu poştal, ci doar o cutie poştală). În alt răvaş – din 15 august – se miră că o carte poştală expediată pe 8 august o primise abia pe 14 august. O posibilă pricina putea fi lipsa destinatarilor din România la casele lor, timpul fiind în toiul sezonului estival. E cazul aceluiaşi Bodescu, pe care, precum ştim, îl rugase să-i trimită banii ce-i avea de primit de la Şcoală Comercială din Iaşi, dar acela era plecat din oraş.

Dacă, pe lîngă 7 scrisori la care se referă poetul, le punem la socoteală pe celelalte două, cunoscute – din 18 august şi din 2 septembrie, de la Odesa – se adună un număr de nouă epistole. Constantin Popovici vorbeşte de minimum 10 scrisori. Augustin Z.N. Pop scria: „Pînă la 18 august trimisese opt scrisori. Cîte vor mai fi fost pînă la plecare? Acestea numai către grupul ieşean. Dar către familie? Către prietenii din Bucureşti? Cele păstrate sînt numai către ieşeni” (Augustin Z.N. Pop, opera cit., p. 448).

Cred că nu vom cunoaşte niciodată cîte scrisori, în total, a trimis M. Eminescu în ţară, de la Kuialnik şi de la Odesa, în 1885. Luînd în consideraţie situaţia sa, starea de îngrijorare şi incertitudine, de care era dominat, ele puteau fi cu mult mai multe de 10.

Nedumeririle legate de proasta funcţionare a poştei ruseşti le-a exprimat în mai multe rînduri în scrisorile trimise la Iaşi.

X X X

„SEZONUL PROPRIU DE BĂI E CAM TRECUT ŞI LUMEA SE RĂREŞTE DIN CE ÎN CE”.

18 august

„…DE LA LIMAN A EMIGRAT TOATĂ LUMEA ŞI EU AM FOST, POT ZICE, CEL DIN URMĂ CARE-A PĂRĂSIT STABILIMENTUL. EU ŞI CU MADAME DANGE, O POLONEZĂ BLONDĂ DE TOATĂ FRUMUSEŢEA”.

2 septembrie

Iată unul dintre momentele-cheie atunci cînd vine vorba despre plecarea poetului de la tratament înapoi, în ţară. Cînd ar fi putut să plece spre Iaşi şi cînd, de fapt, a plecat? Este important să clarificăm acest lucru, dacă facem afirmaţia că el (întîmplător sau deloc întîmplător) a mai fost ţinut o luna de zile pe litoralul rusesc al Marii Negre. Nu pentru a se trata în continuare, ci pentru a şedea, că mai înainte, flamand, neîngrijit, singur, cu neliniştile, grijile sale. O situaţie, în esenţă ei, similară celei de la începutul anului 1884. Atunci, după 4 luni petrecute lîngă Viena, în casa de sănătate din Ober-Dobling, Eminescu a fost dus, pentru încă o lună, în călătoria de convalescenţă prin Italia. I-o pregătise din timp T. Maiorescu. El voia că se întoarcă acasă cît mai curînd, dar liderul junimist avea alte planuri (Călin L. Cernăianu, Conjuraţia anti-Eminescu (caietul al doilea), 2001. p. 75).

Despre aceea că la liman „lumea a început a se cam rari” Eminescu semnala încă în scrisoarea din 15 august. Cea în care relata că prietenii ieşeni care îl însoţiră s-au întors în ţară. Aflăm că deja la acea dată trenul de la Kuialnik la Odesa circula mult mai rar. Acelaşi lucru îl spune şi pe 18 august, concretizînd că „sezonul propriu de băi a cam trecut”. Fără îndoială că, dacă avea toţi banii necesari pentru a se achita cu doctorul şi a plăti drumul înapoi, el se întorcea la Iaşi chiar pînă la sfîrşitul lunii august. Dar nu i-a avut.

Abia pe 1septembrie va primi de acasă 100 de ruble, pe care le şi dă doctorului, iar singur rămîne cu nimic. Va scrie despre aceasta în răvaşul din 2 septembrie, deja aflîndu-se în Odesa. Dacă a fost „cel din urmă” (împreună cu madame Dange) care a părăsit stabilimentul lui Iachimowicz, a făcut-o, cred eu, pentru că a tot aşteptat banii de la Iaşi. Banii nemaivenind şi sanatoriul încheindu-şi activitatea, Eminescu fu nevoit să se mute la Odesa, unde – de necrezut – va trebui să mai stea aproape o lună.

Revista indexata EBSCO