Mar 22, 2018

Posted by in Istorie literara

Valentin COȘEREANU – Cronologii și simbioze poetice eminesciene

Dorind să începem publicarea în revistă a unui grupaj de Cronologii şi simbioze poetice eminesciene, sîntem datori să explicăm dintru început că prilejul acestei ediţii s-a născut dintr-o fericită… neînţelegere. Acum un an, fiind undeva în munte şi vorbind la telefon (întrerupt din cauza semnalului) cu profesorul Eugen Simion, Domnia Sa îmi solicita o Cronologie Eminescu, ce urma să fie pusă în faţa noii reeditări a ediţiei lui D. Murăraşu. Odată cu scurtcircuitările telefonice, subsemnatul a promis că va începe imediat lucrul, înţelegînd strîmb că este vorba de o cronologie care să fie pusă în faţa unei ediţii de poezii, Eminescu. Au rezultat, aşadar, trei volume care totalizează aproximativ 1600 de pagini, o ediţie integrală a poeticii eminesciene, cu poeziile aşezate strict cronologic, fiecare an al respectivelor creaţii fiind precedat de o scurtă radiografiere a evenimentelor anului respectiv, trimiţînd, cum era firesc, la viaţa, opera şi contextul socio-cultural al vremii, citînd din manuscrise şi amintirile contemporanilor. După fiecare text în parte, am aşezat acele Cronologii şi simbioze poetice, referitoare, evident, la poezia în cauză. Cum însă materialul este enorm şi nu cadrează cu publicarea lui într-o revistă, am hotărît să publicăm în fiecare număr radiografia succintă a fiecărui an în parte, începînd cu anul 1866, alegînd totodată o poezie reprezentativă pentru anul respectiv, adăugîndu-i acesteia şi acele Cronologii şi simbioze poetice… eminesciene.                  Valentin Coşereanu

 

 

1866 – O RADIOGRAFIERE

 

Anul acesta este cel consacrat debutului poetic al lui Eminescu. Pe 10 ianuarie, Titu Maiorescu depune jurămîntul de avocatură, iar în celebrul său jurnal scrie pe 16 ianuarie: …am citit programul societăţii noastre; totul primit, şi am stabilit şi prelegerile populare. Eminescu împlineşte 17 ani, iar în Bucovina în care învăţase şi pe care o cîntase în versuri are loc a doua adunare a Societăţii pentru literatură şi cultura română sub preşedinţia lui George cavaler de Hurmuzachi. Iată şi o dată nefastă a lui ianuarie acesta: pe 24 moare Aron Pumnul, cînd Ştefanelli, în amintirile sale spune că îl văzui pe Eminescu întîiaşi dată vărsînd lacrimi de durere. Nici nu se putea altfel căci i-a fost nu numai profesor şi îndrumător în particular, dar îl înfiase şi-i era mai apropiat ca un tată. Avea de ce să-l plîngă, fiindcă iată ce scrie Elie Dăianu în lucrarea sa Eminescu în Blaj: Murind Pumnul, Eminescu îşi pierdea pe cel mai mare patron, într-un timp, cînd tatăl său, care avea mulţi feciori era foarte nemulţumit de el, pentru că nu învăţa nimic (!); […] Era deci ca şi orfan. Şi acest orfan rămase orfan şi de patronul său Pumnul… La moartea profesorului s-a recitat, spune A. Ştefanovici, între altele şi o poezie de ocazie a lui Eminescu (Omagiu lui Eminescu) şi desigur că a fost cea publicată în broşura Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti den Cernăuţi la mormîntul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul.

Pe 10 februarie, seara, în casa lui C.A. Rosetti se complotează o lovitură de stat, iar la ora 4 dimineaţa aceasta e pusă în aplicare: conjuraţii intră în palat şi-l obligă pe Al. Ioan Cuza să abdice, aşa încît, de cîte ori Eminescu îl va vedea pe Candiano-Popescu, ofiţerul-poet, cu privirea saşie (să te fereşti de omul însemnat, va spune Creangă!), care va participa la seratele Junimii de mai tîrziu, îşi va lua pălăria şi va prefera să plece, evitînd să stea în aceeaşi încăpere cu un trădător. Va face gestul căci nu-i era indiferent lîngă cine stă, aşa cum nu-i va fi indiferent cu cine colaborează în acelaşi ziar, fie la Iaşi sau la Bucureşti.

Ion Ghica alcătuieşte un guvern nou, iar domnitorul detronat va fi nevoit să plece prin Tîrgovişte şi Rucăr spre Braşov, iar de acolo la un domeniu lîngă Viena.

După moartea lui Pumnul, Eminescu părăseşte şcoala, îngropîndu-şi cărţile în grădina publică, fugind acasă: mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este – au murit, spune sora sa Aglaia, relatînd situaţia într-o scrisoare adresată lui Maiorescu, imediat după moartea poetului.

Pe 9 martie, revista Familia îi va publica lui Eminescu poezia De-aş avea, poezie datată de poet: sept. 1865, aşa încît bănuiala că Eminescu scrisese poezii încă mai înainte cu cîţiva ani se adevereşte. Cu această ocazie, Iosif Vulcan îi va schimba numele, pe care poetul îl va adopta pentru totdeauna.

În a doua jumătate a lui martie, principele Al. Ioan-Cuza va avea o audienţă privată cu împăratul, la Viena, apoi va pleca la Paris. I.C. Brătianu va refuza tronul şi va face totul să aducă un domn străin: îl va găsi în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dar se fac proteste populare unde se scandează: domn român voiesc românii. Între timp reprezentanţii societăţii cultivate nu stau pe loc; se înfiinţează, aşadar, Societatea literară română, la Bucureşti, cea care va deveni mai tîrziu Academia Română. Începe un plebiscit în vederea alegerii lui Carol, dar ţăranii, care nu aveau motiv de renegare a lui Cuza, au venit în număr mic, nevrînd să-l aleagă pe Hopînţol domn, în locul unui român care-i susţinuse. Cu toate acestea, pe 10 mai Adunarea generală a deputaţilor îl proclamă domn pe Carol întîi.

După moartea lui Pumnul, Eminescu scîrbit de şcoală abandonează studiile şi pleacă cu trupa de actori. Călătorind apoi cu ce-a putut, poetul a ajuns la Mica Romă, pe care a salutat-o din dealul Hulii, în vecinătatea Blajului. Mergea la şcoala românismului, de unde plecase şi protectorului lui şi, probabil, în dorinţa de a-i călca pe urme. Poate îl trăgea acolo şi rădăcinile strămoşilor fugiţi din Banatul sîrbesc nu atît de prigoana turcilor, cît din cea a represaliilor bisericii din Carlovăţ. Ştefan Cacovean mărturiseşte că Eminescu, trăit în Cernăuţi, a fost primit cu entuziasm în Blaj, căci poeziile lui le erau cunoscute elevilor blăjeni din revista Familia, aşa încît pe buzele tuturor erau cuvintele E aici Eminescu!

În timp ce era la Blaj lui Eminescu îi apare în Familia poezia O călărire în zori. Elevii blăjeni îl privesc ca pe o minune. Poetul compune aici La Bucovina, cu o nostalgie uşor de recunoscut. E vîrsta cînd mai face confesiuni, căci Elie Dăianu ştie de la călugărul Domşa cum Eminescu povestea că are mulţi fraţi, unul era la Erlangen: că i-a văzut pe toţi în jurul mesei părinteşti şi a plîns de bucurie. Descris ca un tînăr sănătos ca piatra, el este invidiat cum de ştia atîtea să le povestească şcolarilor blăjeni, dar mai ales cum de scria versuri, iar ei care au studiat în acest poetica, nu erau în stare să scrie nici unul măcar. În iunie va compune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, în timp ce flămînzea în tîrgul ardelean. Gregoriu Dragoş îl descrie acum ca Om închis de la natură. Umbla mai tot singur. […] Flămînzia mereu. Elie Dăianu spunea că Venea seara, cina şi se suia în podul grajdului de la Seminar. Aşa era traiul poetului la Blaj, dar el îşi vedea de drumul său; cît priveşte viaţa de toate zilele, ca să nu mai ceară de mîncare peste tot, Odată se vorbea că i-ar fi sosit de la părinţi 5 galbeni, că şi-ar fi cumpărat un sac cu grîu pe care l-a dus la moară, l-a măcinat şi a lăsat să-i facă un cuptor de pîine, spune Petra-Petrescu.

De altfel, Eminescu nu trăia decît traiul asemănător cu al ţăranilor, aşa cum constată şi Carol Davilla în călătoria sa prin ţară alături de Domnitor, adică Ţăranii se nutresc cu fructe fierte, recolta lipseşte cu desăvîrşire… Mîngîierile poetului erau însă de altă natură. În 29 iulie îi apare tot în Familia poezia Din străinătate, aşa că nu-i prea păsa că era învrăjbit cu şcoala şi cu taică-său. Acum Eliade Rădulescu face o vizită la Budapesta şi îl vizitează şi pe Iosif Vulcan, la revistă. Cum Eminescu participă la adunarea Asociaţiunii în 27 şi 28 august, va fi vizitat şi celula în care a fost întemniţat Horia, aşa încît sorgintea poeziei cu acelaşi nume e foarte probabil să-şi aibă incipitul chiar acum. De la Alba Iulia poetul revine din nou la Blaj, unde mai poposeşte vreo trei săptămîni, încercînd să-şi ia nişte examene. Din nefericire, Iacob Onea l-a văzut plîngînd de necaz că nu luase examenul de limba greacă. Pe cît era de melancolic, pe atît era în unele cazuri de vehement şi sigur în manifestarea însuşirilor lui spirituale. De multe ori îl aflam în odaie discutînd din istorie cu d-l Ioan Gorun – atunci student în clasa a VIII-a liceală… Eminescu discuta cu mare înfocare şi siguritate, şi de cele mai multe ori d-l Gorun rămînea învins deşi era student eminent.

            În 21 septembrie Gregoriu Dragoş îl vede plîngînd de supărare, dar fără a mărturisi motivul acesteia; acum a apucat pana şi a scris pe un volum, pe care i-l dăruieşte prietenului Spre suvenire fratelui Gregoriu Dragoşiu, iscălind la sfîrşitul versurilor, M. G. Eminescu din Ipoteşti. Dar necazurile alternează cu momente de seninătate, căci pe 23 septembrie îi apare tipărită a cincea poezie: Speranţa, tot în Familia, iar el scrie Ondina şi La o artistă. N. Desusisanu îl adăposteşte un timp, apoi îi înlesneşte să treacă fraudulos graniţa prin Vama Cucului ajutat de Ioan Bratu din Răşinari, bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga. În ciuda traiului trăit pe sponci, Eminescu lucrează în ascuns; în 21 octombrie îi apare tipărită în aceeaşi revistă traducerea nuvelei Lanţul de aur de Onkel Adam şi scrie poezia Misterele nopţii.

Ecoul poeziilor publicate pînă acum a fost covîrşitor în epocă. Aşa cum la Blaj a avut nostalgia Bucovinei, întorcîndu-se la Cernăuţi are acum nostalgia Blajului, aşa încît pune pe hîrtie poezia pe care o intitulează Amicului F. I. Este vorba de Filimon Ilia, cu care se împrietenise la Blaj, cînd discutau despre temele pe care-i preocupau atunci: Ce este omul? Ce-i omenirea?/ Ce-i adevărul? Dumnezeirea?/

În ţară apare broşura lui Maiorescu, Despre scrierea limbii române, conduită de scris pentru membrii Junimii, înainte de toate. În plan mai larg două evenimente europene: apariţia romanului lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, precum şi volumul Poèmes saturnienens a lui Verlaine.

La 1 decembrie Timotei Cipariu va publica un subscris pentru revista Archiva pentru filologie şi istorie, care urma să iasă tipărită de două ori pe lună.

Pe 31 decembrie Alecsandri va face o vizită la Cernăuţi, vizitîndu-i şi pe Hurmuzăcheşti. Către seară d-l Alecsandri, însoţit de vro cîţiva amici, merse la Soţietate, la a căreia intrare fu primit de patru mădulari ai Comitetului diregător şi condus de aceştia şi de preşedintele lui în localităţile Soţietăţii, decorate, deşi în pripă, dar cu mult gust, şi iluminate cu strălucire. Surpriza fu că dintre flînte şi flori se rădică portretul binemeritat al poetului, purtînd o cunună de laure…

Revenind la Eminescu, se vede că atunci cînd steaua călăuzitoare a destinului cuiva îşi va fi spus cuvîntul în legătură cu acesta, atunci acela îl va urma indiferent cîte obstacole îi va fi pus întîmplările vieţii. Şi lui Eminescu i le-a pus încă de la început. Poate că aşa trebuia să înveţe, auzind cum iarba creşte, nu lăfăindu-se îl lupanarele pariziene, ca unii din tinerii români plecaţi la Paris să înveţe la gît cravatei cum se leagă nodul

 

LA MORMÎNTUL LUI ARON PUMNUL

 

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!

 

Metalica, vibrînda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;

Căci ah! geniul mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

 

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,

Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cîntare

Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

Cununi de albe flori!

 

Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,

Te plînge-n tînguire şi locul tău natal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare

O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare

Ce-i simţ naţional!

 

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

Ce junii toţi o varsă pe trist mormîntul tău,

Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cînturi tînguioase,

În cînturi răsunînde, suspine-armonioase,

Colo, în Eliseu! . . .

 

* * *

 

Poezia apare o singură dată, transcrisă de mîna poetului, în manuscrisul 2259, f. 33v, mss. Marta), iar dovada că rămăsese să fie aleasă (şi apreciată din punctul de vedere al conştiinţei artistice a poetului)  pentru începuturile creaţiei sale, dar şi pentru amintirea acestui om brav şi profesor cu har, este alegerea ei pentru viitorul volum, pe care îşi propusese să-l intituleze sugestiv Lumină de lună. Versuri lirice. Semnificativ este şi faptul că, ordonînd-o pentru viitorul volum, o va trece mai întîi ca a treizecia, apoi a douăzeci şi şaptea.

Ea apare, cum se ştie, la Cernăuţi, în broşura întitulată Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti den Cernăuţi la mormîntul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul mort într-a 12/24 ianuariu 1866, sub tiparul lui Rudolf Eckhardt. Poetul împlinea şaisprezece ani şi cum fusese înfiat de Pumnul, avînd privilegiul de a citi mult în biblioteca acestuia, poezia a fost scrisă iniţial respectînd oarecum ortografia impusă de profesor. La reluarea ei în vederea trecerii acesteia în volum, în 1870, Eminescu renunţă la pumnulismele de natură ortografică şi de pronunţie. Ar fi mai degrabă de remarcat faptul că anumite elemente de vocabular sînt demne să ne atragă atenţia; luceafăr, a nemuririi cale, lumină, geniu, stea. […] Ele vor apărea curînd ca esenţiale în expresia lirică a lui Eminescu[1].

Trebuie să-l fi îndurerat mult pe Eminescu, la vîrsta amintită, dispariţia profesorului, din moment ce Aglaia, sora poetului care va locui mai tîrziu chiar în Cernăuţi, face referire specială asupra faptului, cu totul de neneglijat, de a fi părăsit definitiv Cernăuţii după moartea profesorul iubit: Îmi aduc aminte că, după înmormîntarea lui Pumnul, şi-a depus cărţile sub un scaun în grădina publică şi a plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce a fugit de la şcoală, el, plîngînd, răspunde: «Mai mult n-am ce  face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este – a murit.» Părinţii, în loc să-l mustre, au plîns şi ei; noi, copiii, văzînd că plîng părinţii, începurăm şi noi – aşa că acea scenă nu se va şterge niciodată din memoria mea[2]. Sbiera însuşi remarcă această relaţie de apropiere, nu numai cu protejatul său, dar chiar cu întreaga familie, din moment ce un om recunoscut prin exactitatea relatărilor sale spunea în 1889 că Este însă prea adevărat că atît Eminescu cît şi părinţii lui erau foarte bine cunoscuţi şi familiari cu Pumnul. Bănuim că după ce l-a primit în gazdă şi a văzut cu cine are de-a face, dar şi pentru faptul că apreciindu-l în mod deosebit, profesorul l-a încunoştinţat pe căminar de înfierea copilului, lăudîndu-i meritele, spre bucuria şi mîndria tatălui. Poate şi de uşurinţa cu care scăpa de povara întreţinerii constante a copilului… Poate sătul de năzbîtiile celorlalţi fraţi bătăuşi aflaţi la şcoală în acelaşi oraş….

Dar poate că strîngerea relaţiilor între Pumnul şi familia poetului s-au datorat şi împrejurărilor, cînd Eminoviceştii veneau cu provizii la gazda copilului, întreţinînd discuţii despre istoria neamului, de care Pumnul era atît de interesat, întrucît se ştie că tatăl poetului era nu numai un bun povestitor, dar memoria lui extraordinară îl făcea atractiv atunci cînd aborda domeniul acesta, ştiind nu numai spiţa domnitorului, dar şi rudele acestuia pînă la ultima, iar curiozitatea interlocutorului creştea şi mai mult atunci cînd acesta afla de la căminar date personale privindu-i pe aceia despre care relata, cunoscîndu-le nu numai numele, dar şi a cui nepoată este, unde trăieşte şi ce hram poartă.

Atîta timp cît lui Eminescu i se solicită să scrie o poezie închinată profesorului său, înseamnă că această solicitare n-a pornit doar din motivul că Pumnul l-a iubit întocmai ca pe copilul său, ci şi pentru că ştia că acesta scria versuri, pe care i le arătase probabil, iar lucrul a „transpirat”, aşa cum se întîmplă adesea între profesori, discutînd despre elevii preferaţi în cancelarie. Nu este de mirare că la moartea lui Pumnul, Stefanelli l-a găsit plîngînd pe copilul care vorbea româneşte mai corect decît ceilalţi colegi ai lui. Seara, cînd Eminescu era neconsolat, pentru că ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubea ca pe un tată […] îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina şi acuma îl văzui pe Eminescu întîiaşi oară vărsînd lacrămi de durere[3].

Referitor la poezia însăşi, acelaşi Stefanelli povesteşte că încă de pe acum exigenţele artistice ale tînărului poet ies în evidenţă, ca şi scrupulozitatea creării actului artistic, făcut în strictă intimitate: l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins[4]. Făcea excepţia aceasta numai şi numai pentru că timpul era scurt şi că poezia trebuia predată pentru a fi tipărită în broşura de care s-a ocupat succesorul lui Aron Pumnul şi următorul profesor al poetului, I. G. Sbiera.

Pumnul se stinge în floarea vîrstei, prigonit din Ardeal, în urma evenimentelor din 1848, moment pentru care Hurmuzachi a remarcat cu îndoită bucurie: Nici că ne-ar fi putut sosi mai la timp! Ca un frate la frate au venit şi ca fraţi l-am îmbrăţişat, tratîndu-l şi onorîndu-l cum i se cuvenea unui asemenea mare patriot şi distins cărturar, căci bucovinenii l-au numit suplinitor din 1849, iar începînd cu 27 februarie 1850, Pumnul va fi deţinut titulatura catedrei de română proaspăt înfiinţată în Cernăuţi. Hurmuzăcheştii au fost poate cei mai ardenţi susţinători ai profesorului în toate privinţele. Lăsînd la o parte pe cele materiale, la propunerea lui George cavaler de Hurmuzachi, Pumnul este ales membru de onoare în Societatea pentru literatura şi cultura română în Bucovina în 11/23 ianuarie 1865.

Poate cel mai consistent elogiu post mortem pe care îl aduce Eminescu mult iubitului său profesor este acela din O scriere critică în care dovedeşte o vădită independeţă de judecată critică obiectivă, căci, Pumnul a încetat de mult de a mai fi o persoană simplă […] el e personificarea unui principiu […] care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune[5], sfătuindu-l pe Dimitrie Petrino, cel care-l criticase pe Aron Pumnul, ca fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţei sale[6]. Mai mult, Eminescu conchide maiestuos: oameni ca Şincai şi ca Pumnul […] neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de-a rămînea cum sînt, adecă nemuritori şi mari[7].

Versificaţia poeziei, aşa cum este constituită, din patru versuri iambice şi lungi şi un al cincilea de şase silabe numai, nu o aflăm în mod obişnuit în poezia epocii[8], aşadar Eminescu debutează sub auspiciile originalităţii pe care o va continua şi duce la apogeu în toată viaţa sa. Că era deja pasionat de lecturile din clasici, ne-o spune faptul că la lecţiile profesorului său de istorie, Neubauer, aşa cum mărturiseşte Ilie Liţia, fost coleg de şcoală cu Eminescu, Neubauer fiind cam comod şi văzînd că Eminescu ştia aşa de bine mitologia grecească, mai ales poveşti ca expediţia argonauţilor, războiul troianic, Odisseu etc., cînd avea să deie lecţiuni noi, nu istorisea singur, ci, anunţîndu-se de obicei Eminescu, îl punea pe el de povestea lucruri de acestea, ascultîndu-l ceilalţi elevi cu mare atenţiune[9]. Ştia toate acestea din cartea lui G. Reinbeck, Mithologie für Nichtstudierende, pe care o purta mai tot timpul cu el[10].

În ediţia Perpessicius, poezia se găseşte tipărită în Opere, I, p. 1, iar comentată la Note şi variante, în acelaşi volum, la p. 239-244 (inclusiv facsimilul broşurii).

La D. Murăraşu, ea se regăseşte în volumul I al ediţiei sale critice din 1982, p. 3, iar la Comentarii eminesciene, în acelaşi volum, la p. 267-271.

Aron Pumnul, scrie D. Vatamaniuc în ediţia sa din 2010, apărător al limbii române, este cunoscut ca iniţiator al unui sistem filologic, care nu s-a impus, Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbii şi literelor româneşti» (Cernăuţi, 1850), al unei gramatici, «Gramatik der rumänische Sprache für Mittelschulen» (Viena, 1864) şi al unei lucrări istorice, cu documente importante, intitulată «Privire repede peste două sute sesezeci din proprietăţile aşa numite Moşiile mănăstireşti, din care s-a format măreţul fond religionar al Bisericii dreptcredincioase răsăritene din Bucovina» (Cernăuţi, 1865).

            Cît despre poezie ca atare, D. Vatamaniuc spune că Discursul poetic, prin organizarea strofelor şi cadenţa versurilor ne dau dreptul să presupunem că Eminescu nu era la cea dintîi poezie pe care o aşternea pe hîrtie[11].

[1] Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Cu un cuvînt al autorului către cititorii români, Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pîrvan, Iaşi, Editura Junimea, Colecţia Eminesciana, p. 36.

[2] Apud: Mihai Eminescu, Poezii, Ediţie adnotată, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 473-474.

[3] Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ediţie îngrijită prefaţă, bibliografie şi indice de Constantin Mohanu, Iaşi, Editura Junimea, Colecţia Eminesciana, 1983, p. 77.

[4] Idem.

[5] M. Eminescu,  Opere IX, Publicistică, 1870-1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iaşi, Academia Republicii Socialiste România, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 82.

[6] Idem.

[7] Idem, p. 83.

[8] D. Murăraşu, M. Eminescu, Poezii, I, Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 268.

[9] Radu Sbiera, Almanah literar pe anul 1903, Cernăuţi, 1903, Apud: D. Murăraşu, op. cit (I), p. 271.

[10] Vezi şi: Teodor V. Ştefanelli, op. cit., precum şi Leca Morariu, Eminescu – note pentru o monografie, în Buletinul Mihai Eminescu, Cernăuţi, 1930, p. 37 şi urm.

[11] M. Eminescu, Opere, Poezii, vol. I, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, cronologie, note şi comentarii: D. Vatamaniuc, Membru de onoare al Academiei Române, Bucureşti, Editura Naţional, 2010, p. 731-732, numită de acum înainte: M. Eminescu, Opere, I, ed. 2010, p…

Revista indexata EBSCO