Mar 22, 2018

Posted by in Ex libris

Carmelia LEONTE – Călătorii și nu numai

 

Ulise a fost un diplomat, un clarvăzător, un iubitor, un luptător, dar mai presus de toate a avut vocația călătoriilor. Dacă aceasta ar fi lipsit, nimic nu s-ar fi ales de el și poate că nici noi nu i-am mai fi dibuit urmele, peste veacuri. Dar călător fiind, eroul nostru a învățat să vadă dincolo de aparențe, ceea ce i-a creat un imens avantaj în confruntarea cu dușmanii, dintre care cel mai de temut este timpul.

Aflu despre o călătoare de vocație a zilelor noastre și mă străduiesc să o urmăresc cu forța gîndului, dar forțele mele sînt depășite de frumusețea realului, așa că prefer să mă retrag în cărțile pe care le scrie această călătoare. Și ce cărți!

Sînziana Mureșeanu, deși autoare a șase plachete de versuri, nu este cunoscută pe cît ar merita. Poate subtilitatea scriiturii să fie de vină, poate irizațiile pline de mister și de taină ale unor personaje smulse din viață pentru a fi dăruite supra-vieții, poate talentul necorupt de moda timpului pulverizează tentațiile nesigure ale unora dedați la delicii ieftine și nedeprinși cu harul simplității, care este cununa înțelepciunii. Nu știu dacă în acest caz e vorba de înțelepciune în sens spiritual sau textual, de o decantare a expresiei poetice care se obține în timp, după îndelungi meditații, dar rezultatul este același: o perplexitate a poemului prins în lumină și luminînd el însuși ca un ciorchine de strugure sau ca o transparentă poartă.

Fără îndoială, cei oțeliți la cotele fierbinți ale artei văd în claritate un cîștig, nu un viciu; descoperă în discursul denudat de artificii curajul unui poet autentic de a-și asuma un destin poate marginal într-o lume în care se caută zgomotul, fie el pentru nimic; și mai văd parabola omului viu, însetat de cunoaștere. Este curajul poetei de a se amesteca printre derviși, vulturi, femei cu șalvari verzi, astrologi, regine, ființe fără preferințe exacte, popoare levantine și mai ales porți. Pentru că despre Călătorii este vorba, Porțile din Obidos[1].

Întîmplarea sau poate o predestinare a lecturilor a făcut să recitesc în paralel cu aceasta alte două cărți (pentru că, recunosc, înainte de a mă încumeta să scriu, am recitit poemele Sînzianei Mureșeanu de multe ori). Celelalte două sînt Discursuri parabolice de Rudolf Kassner și Sfintele femei ale Orientului sirian (texte prezentate și traduse din limba siriacă de Sebastian P. Brock și Susan Ashbrook Harvey). Prima este o meditație profundă în favoarea descoperirii omului din om, luîndu-l ca exemplu pe Lynkeus, paznicul navei Argo, cel care străbătea cu privirea pămîntul, apa, metalele și focul. Un fel de Ochilă al lui Creangă. Kassner spune că un asemenea om este fără parabolă, pentru că el nu vede imagini și forme, ci numai „interiorul dinlăuntru”. Cealaltă carte se referă la condiția femeii despre care multe s-au spus, dar niciodată destule. Este vorba acolo despre pedepse grele, mergînd pînă la ardere pe rug, torturi aplicate femeilor rugătoare pentru că mesajul ființei lor, deși discret și iubitor, deranja prin insistență, se dorea distrus. Și totuși paginile pline de tensiune sînt o pledoarie în favoarea feminității învingătoare. Toate cele trei cărți converg spre un înțeles comun: trăirea onestă și sensibilă a frumuseții.

Porțile Sînzianei Mureșeanu simbolizează, desigur, o trecere, o schimbare de conștiință, dar mai pot fi și un centru – al intereselor, al universului – centrul spiritual spre care converg toate. Căci noi asta facem mereu, vrem să deschidem porți, nu-i așa? Aceasta este preocuparea esențială a vieții noastre. Mai întîi porți de tot felul, de care ne izbim, luptăm cu semenii pentru a ajunge primii, să prindem un loc, să fie sigur al nostru și apoi înțelegem că mult mai importante sînt porțile interioare, rămase în sfera invizibilului, spre adevărul lor ne-am îndreptat mereu, din cauza lor am suferit și am plîns, pentru că rămăseseră ferecate. Acest lucru se descoperă aici. Poemele sînt de fapt niște porți care curg una din alta, apropiindu-se de cea mai înaltă poartă, a revelației fără parabolă, a interiorității nude.

Nisipul mișcător al poeziei înghite corbi, cetăți și vise, bărbați cu barbă neagră și femei bolnăvicioase prinse în atracția irezistibilă pe care limbajul o exercită asupra oamenilor. În mod paradoxal, această poveste nisipoasă clarifică vîrtejul existenței, asigură translația în calmul pe care ni l-am dorit mereu și nu ne-am fi așteptat să-l obținem prin lectură. Simplitatea provine din realizarea imposibilului: detașarea de atracția textului. Iată o  mostră de simplitate tulburătoare: „Don Manuel a orbit la vîrsta de cinci ani, pe cînd alerga după/poneii suri din curtea tatălui său./ S-a oprit în loc,/ A simțit pentru întîia dată mirosul de praf încins al/ întunericului./ Nu a strigat, nu s-a întrebat de ce s-a înnoptat atît de/ neașteptat?/ S-a lăsat în genunchi, apoi s-a culcat pe spate, cu ochii ațintiți/ în direcția în care ar fi trebuit să fie cerul. Pleoapele lui…/ caravana fluturilor fără aripi” (Iată Poarta Orbilor. Poarta fluturilor fără aripi). Parabola orbirii, care mi-a amintit de Saramago, dă o tensiune neagră textului, ca o volbură în care ne regăsim chipul pierdut. Avem deci o lecție despre cum să întinzi mîna după ceea ce se îndepărtează, așa spune un vers, dar, adaug eu, să nu disperi, ci îndepărtarea fără leac să devină miezul cunoașterii.

Peste toate plutește o feminitate inefabilă… Și aici e cazul să remarcăm natura feminină a literaturii, capabilă să inverseze perspectivele. Ea mereu transmite o emoție, chiar dacă de proporții cosmice. Detaliul face regulile și, mai mult decît atît, schimbă lumea. Firul de iarbă e mai înalt decît muntele. Furnica e mai puternică decît stînca. Pe aceste calități mizează Sînziana, pe natura asumată a literaturii:  versatilă, alunecoasă, absconsă, interpretabilă.

Pe de altă parte, rolul poemelor ei este unul smerit: doar mediază, nu hotărăsc; sugerează, dar nu au trup. Din acest motiv, singurătatea şi comuniunea coexistă. Lucrurile se amestecă, nimic nu este sigur.

Iată un superb poem, care poate fi considerat un autoportret: „Femeia avea o pălărie de paie, cu boruri largi… O panglică/ galbenă flutura la fiecare bătaie a vîntului. Cuvintele ei, într-o limbă romană, se pierdeau în larg, fără a ajunge la vreo ureche omenească. Vorbea norilor, vorbea palmierilor, vorbea celor două izvoare înstrăinate./ femeia a intrat în cetate după miezul nopții, cîinii s-au oprit speriați, ațintindu-și urechile…/ Bufnițele și-au luat zborul, copiii mici au tresărit în somn, cuprinși de neliniște./ Nimeni nu-și amintește ca vreodată soarele să fi răsărit așa de tîrziu în luna august… de parcă sîngele negru al acelei nopți le-ar fi pătat pentru totdeauna destinul” (Iată Poarta Necunoscutei. Poarta celor Întîrziați).

Citind și recitind această carte, m-am întrebat, pur și simplu: cum de li se dă unora atîta splendoare?

[1] Sînziana Mureșeanu, Călătorii. Porțile din Obidos, Cluj-Napoca, Editura Avalon, 2017.

Revista indexata EBSCO