Mar 22, 2018

Posted by in Ex libris

Elena-Brândușa STEICIUC – Un proiect fast pentru prosperitatea lui Blaga

 

La începutul anilor ’90 un fericit hazard făcea ca poetul şi traducătorul francez Jean Poncet să îşi intersecteze traiectoria cu opera poetică blagiană. Descoperindu-l pe autorul „corolei de minuni” încă de cînd era redactor la revista SUD din Marsilia, acesta a fost iniţiatorul şi coordonatorul unui consistent număr dublu al publicaţiei dedicat lui Lucian Blaga (115/ 116, 1996) în care – pe lîngă diverse exegeze – apăreau în tălmăcirea sa şaptezeci şi cinci de poeme şi un capitol din romanul Luntrea lui Caron.

Douăzeci de ani nu vor fi trecut în van şi iată că un proiect de mare amploare ia fiinţă în 2016, un proiect fast pentru posteritatea poetului născut la Lancrăm: „Integrala operei poetice a lui Lucian Blaga în limba franceză”. Coordonat de Horia Bădescu, acesta vizează, după cum arată titlul programatic, publicarea volumelor antume şi postume de poezie blagiană, serie începută cu Poemele luminii/ Les Poèmes de la lumière în 2016. Formatul grafic, eleganţa şi sobrietatea volumelor (avînd supracoperta în alb/ocru şi coperta într-un gri luminos, purtînd ambele ca marcă distinctivă portretul şi semnătura lui Lucian Blaga, corpul cărţii este tipărit pe hîrtie bouffant 80, de un ivoriu pal) sînt rezultatul unei excelente colaborări editoriale franco-române: Jacques André éditeur (Lyon) şi Editura Şcoala Ardeleană.

Paşii profetului/ Les Pas du prophète, al doilea volum al seriei, apare în 2017 şi imprimă, aşadar, un ritm anual acestui travaliu complex de traducere/editare/difuzare a integralei poetice blagiene în spaţiul francofon. Jean Poncet se revelează a fi nu numai cel ce dă un echivalent francez adecvat şi fluid poemelor, ci şi un fin exeget al operei lui Blaga în ansamblul ei. Prin textul care precede corpusul poetic bilingv, intitulat Elogiul vieţii/ Éloge de la vie (pp. 8-27) el situează acest al doilea volum al tînărului Blaga în contextul epocii (1921), dîndu-i cititorului francofon mai puţin cunoscător al literaturilor din estul Europei cîteva repere esenţiale pentru înţelegerea modernităţii şi originalităţii lui Lucian Blaga, stabilind conexiuni între opera poetică şi cea filosofică a acestuia: „Cu Blaga ieşim din cel de-al XIX-lea secol şi din romantismul eminescian pentru a intra în modernitatea expresionistă debarasată de orice constrîngere trecută. (…) Acest sfîrşit al volumului e cu atît mai interesant. Pe de o parte el pune în gura lui Lucifer însuşi – Purtătorul de lumină – necesitatea căutării cunoaşterii. Dar nu al oricărui fel de cunoaştere: aceea care-l interesează pe Blaga, se vede clar aici, este cea pe care o va numi şi dezvolta mai tîrziu, în 1933, cunoaşterea luciferică” (p. 22)

În egală măsură, addenda intitulată Dispariţia unui profet şi alte retuşuri/ Disparition d’un prophète et autres repentirs (pp. 114-119) reuşeşte să aducă lămuriri şi puncte de vedere necesare şi pertinente cu privire la textul de referinţă. Astfel, sînt analizate diferenţele dintre ediţia originală a volumului Paşii profetului (Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1921) şi forma definitivă, cuprinsă în Poezii (text stabilit de autor în 1942), reluată de Editura Humanitas în 1995. Dintre „retuşurile” care îl intrigă pe Jean Poncet, cel mai vizibil şi oarecum inexplicabil este chiar eliminarea poemului intitulat Paşii profetului (!) pentru care traducătorul-exeget avansează o explicaţie cît se poate de credibilă. „Dacă (…) Pan şi panteismul constituie inima acestui volum, spiritualitatea care, în orice clipă, hrăneşte pana poetului, trebuie să admitem că poemul eponim nu-i oferă găzduire nici lui Pan, nici vreunei viziuni sau consideraţii din sfera panismului. Aş fi tentat să cred că aici se află adevărata raţiune a dispariţiei profetului.” (p. 118)

Termenul-cheie care defineşte cel mai bine maniera în care Jean Poncet redă în limba lui maternă (şi) poemele din acest volum este identificare. Nu putem şti cît de multe au fost ceasurile de şlefuire a expresiei poetice, de căutare a echivalenţelor semantice sau formale, de cîntărire a variantelor şi de opţiune pentru forma finală, dar putem constata că – de la un volum la altul al acestui proiect editorial – instrumentele traducătorului sînt tot mai adecvate expresiei poetice iar „meşteşugul” lui urcă pe o nouă treaptă.

Este suficient să ne aplecăm, spre exemplificare, asupra modului aproape miraculos în care Jean Poncet reuşeşte să menţină muzicalitatea internă a poemelor, printr-o „negociere” perpetuă între textul-sursă şi textul-ţintă. Iată doar cîteva exemple: Veniţi după mine, tovarăşi!/ Suivez-moi, camarades: „Aprochez, camarades! C’est l’automne,/ l’absinthe/ mûrit dans les grains de raisin,/ et dans les crocs des vipères le venin” (p. 39); În lan/Le champ: „Je suis couché à l’ombre des coquelicots,/ sans désir, sans rancœur, sans remords,/ sans élan, juste un corps,/ un peu de glaise./ Elle chante/et je l’écoute./ Sus ses lèvres chaudes mon îme ouvre sa corolle.” (p. 53); Pan către nimfă Pan à la nymphe. Je voudrais te rompre comme un pain tout chaud/le souffle de ton pas précipite en mon sang des instants de douceur” (p. 81); „Et dans les éclairs de bois pourri/ Pan s’étonna de voir/ que son amie avait sur le dos une croix./ Le dieu vieillissant resta interdit et sans voix,/ dans la nuit éclairée d’étoiles filantes;/ abattu il tressaillit,/ l’araignée s’était convertie.” (p. 89)

Despre dialogul dintre traducătorul de literatură – în special de poezie – şi autorul/textul tradus s-a scris mult şi cu folos, atît în spaţiul european, cît şi la noi. Yves Bonnefoy, Henri Meschonnic au subliniat importanţa unei lecturi/traduceri creatoare iar Ştefan Augustin Doinaş şi Irina Mavrodin, în dubla lor ipostază de poeţi şi traducători, au reflectat la actul traducerii pornind (şi) de la experienţa lor personală. Într-un articol publicat la începutul anilor 2000 în paginile revistei Convorbiri literare şi apoi apărut în volumul Despre traducere, literal şi în toate sensurile, aceasta din urmă afirma în deplină cunoştinţă de cauză: „(…) prima regulă pe care trebuie să o respecte orice traducător de poezie: să nu sacrifice – aşa cum este poate puternic ispitit să facă –, de dragul rimei şi, în general, de dragul a tot ceea ce înseamnă prozodie « tradiţională» (rimă, ritm, număr de silabe în vers, dispunerea rimelor etc. etc.), celelalte niveluri ale textului poetic, celelalte exigenţe ale lui, printre care cea a sensurilor şi a ambiguităţilor lor, cea a unei anumite culori lexicale, cea a unei anumite configuraţii sintactice, cea a unei anumite eufonii etc. etc.” [1]

Iată că Jean Poncet, în travaliul aproape sisific pe care şi l-a asumat, reuşeşte să restituie specificitatea poetică despre care vorbea traducătoarea-poetă în acel text. Paşii profetului în tălmăcirea lui nu înseamnă o simplă „trecere” dintr-o limbă în alta, ci re-crearea „partiturii verbale” blagiene, menţinînd în limba franceză acel echilibru greu de dobîndit între sens şi formă, între semnificat şi semnificant. O astfel de reuşită presupune nu numai instinctul poetic al unui creator familiarizat cu şlefuirea verbului, ci şi o conştiinţă artistică ajunsă la maturitate. Aşa cum mărturisea traducătorul-poet din Marsilia într-un dialog cu Mihaela-Genţiana Stănişor (în numărul 2/2017 al revistei Alkemie, Paris, Ed. Garnier, p. 187), „a traduce un poem înseamnă neapărat a scrie un poem. Bineînţeles, un poem care trebuie să rămînă cît mai mult posibil al autorului dar care nu poate să nu fie şi al traducătorului.”

Aşadar: intuiţie, identificare, dialog. Toate aceste coordonate ale viziunii lui Jean Poncet, la care se adaugă o adevărată vocaţie de exeget şi editor, mă fac să întrezăresc deja (şi să aştept cu speranţă !) continuarea şi finalizarea acestui impresionant proiect cultural franco-român.

[1] Irina Mavrodin, Despre traducere, literal şi în toate sensurile, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2006, p. 57.

Revista indexata EBSCO