Mar 22, 2018

Posted by in Ex libris

Elena-Brândușa STEICIUC – Un proiect fast pentru posteritatea lui Blaga

La începutul anilor ’90 un  fericit hazard făcea  ca  poetul și traducătorul francez Jean Poncet să își intersecteze traiectoria cu  opera poetică blagiană. Descoperindu-l pe autorul `„corolei de minuni” încă de când era redactor la revista SUD din Marsilia, acesta a fost inițiatorul și coordonatorul unui consistent număr dublu  al publicației  dedicat lui Lucian Blaga (115/116, 1996) în care – pe lângă diverse exegeze  – apăreau  în tălmăcirea sa șaptezeci și cinci de poeme și un capitol din romanul Luntrea lui Caron.

Douăzeci de ani nu vor fi trecut în van și iată că  un proiect de mare amploare ia ființă în 2016, un proiect fast pentru posteritatea poetului născut la Lancrăm : „Integrala  operei poetice a lui Lucian Blaga în limba franceză”. Coordonat de Horia Bădescu, acesta vizează, după cum arată titlul programatic, publicarea  volumelor antume și postume de poezie blagiană, serie începută cu Poemele luminii/Les Poèmes de la lumière în 2016. Formatul grafic, eleganța și sobrietatea volumelor  (având  supracoperta în alb/ocru și  coperta într-un gri luminos, purtând ambele ca marcă distinctivă portretul și semnătura lui Lucian Blaga,  corpul cărții este tipărit pe hârtie bouffant 80, de un ivoriu pal) sunt rezultatul unei excelente colaborări editoriale franco-române: Jacques André éditeur (Lyon) și Editura Școala Ardeleană.

Pașii profetului/Les Pas du prophète , al doilea volum al seriei, apare în 2017 și imprimă, așadar, un ritm anual acestui travaliu complex de traducere/editare/difuzare a integralei poetice blagiene în spațiul francofon. Jean Poncet se revelează a fi nu numai cel ce dă un echivalent francez adecvat și fluid poemelor, ci și un fin exeget al operei lui Blaga în ansamblul ei. Prin textul  care precede corpusul poetic bilingv, intitulat „Elogiul vieții/Éloge de la vie” (pp. 8-27) el situează acest al doilea volum al tânărului Blaga în contextul epocii (1921), dându-i cititorului francofon mai puțin cunoscător al literaturilor din estul Europei câteva repere esențiale pentru înțelegerea modernității și originalității lui Lucian Blaga, stabilind conexiuni între opera poetică și cea filosofică a acestuia: „Cu Blaga ieșim din cel de-al XIX-lea secol și din romantismul eminescian pentru a intra în modernitatea expresionistă debarasată de orice constrângere trecută. (…) Acest sfârșit al volumului e cu atât mai interesant. Pe de o parte el pune în gura lui Lucifer însuși – Purtătorul de lumină – necesitatea căutării cunoașterii. Dar nu al oricărui fel de cunoaștere: aceea care-l interesează pe Blaga, se vede clar aici, este cea pe care o va numi și dezvolta mai târziu, în 1933, cunoașterea luciferică” (p. 22)

În egală măsură, addenda intitulată „Dispariția unui profet și alte retușuri/Disparition d’un prophète et autres repentirs” (pp. 114-119) reușește să aducă lămuriri și puncte de vedere necesare și pertinente cu privire la textul de referință. Astfel, sunt analizate  diferențele dintre ediția originală a volumului Pașii profetului (Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1921)  și forma  definitivă, cuprinsă în Poezii (text stabilit de autor în 1942), reluată de Editura Humanitas în 1995. Dintre „retușurile” care îl intrigă pe Jean Poncet, cel mai vizibil și oarecum inexplicabil este chiar  eliminarea poemului intitulat  Pașii profetului (!) pentru care traducătorul-exeget avansează o explicație cât se poate de credibilă. „Dacă (…) Pan și panteismul constituie inima acestui volum, spiritualitatea care, în orice clipă, hrănește pana poetului, trebuie să admitem că poemul eponim nu-i oferă găzduire nici lui Pan, nici vreunei viziuni sau considerații din sfera panismului. Aș fi tentat să cred că aici se află adevărata rațiune a dispariției profetului.” (p. 118)

Termenul-cheie care definește cel mai bine maniera în care Jean Poncet redă în limba lui maternă (și) poemele din acest volum este identificare. Nu putem ști cât de multe au fost ceasurile de șlefuire a expresiei poetice, de căutare a echivalențelor semantice sau formale, de cântărire a variantelor și de opțiune pentru forma finală, dar putem constata că – de la un volum la altul al acestui proiect editorial –  instrumentele traducătorului sunt tot mai adecvate expresiei poetice iar „meșteșugul” lui urcă pe o nouă treaptă.

Este suficient să ne aplecăm, spre exemplificare, asupra modului aproape miraculos în care Jean Poncet reușește să mențină muzicalitatea internă a poemelor, printr-o „negociere” perpetuă între textul-sursă și textul-țintă. Iată doar câteva exemple:  Veniți după mine, tovarăși!/Suivez-moi, camarades: „Aprochez, camarades! C’est l’automne, / l’absinthe / mûrit dans les grains de raisin,/ et dans les crocs des vipères le venin” (p. 39) ; În lan/Le champ : „Je suis couché à l’ombre des coquelicots,/sans désir, sans rancœur, sans remords,/sans élan, juste un corps,/un peu de glaise./Elle chante/et je l’écoute./Sus ses lèvres chaudes mon âme ouvre sa corolle.” (p. 53); Pan către nimfă/Pan à la nymphe. Je voudrais te rompre comme un pain tout chaud/le souffle de ton pas précipite en mon sang des instants de douceur” (p. 81); „Et dans les éclairs de bois pourri/Pan s’étonna de voir /que son amie avait sur le dos une croix./Le dieu vieillissant resta interdit et sans voix,/dans la nuit éclairée d’étoiles filantes ;/abattu il tressaillit,/l’araignée s’était convertie.” (p. 89)

Despre dialogul  dintre traducătorul de literatură –  în special de poezie- și  autorul/textul tradus s-a scris mult și cu folos, atât în spațiul european, cât și la noi. Yves Bonnefoy, Henri Meschonnic au subliniat importanța unei lecturi/traduceri creatoare iar Ștefan Augustin Doinaș și  Irina Mavrodin, în dubla lor ipostază de poeți și traducători, au reflectat la actul traducerii pornind (și) de la experiența lor personală. Într-un articol publicat la începutul anilor 2000  în paginile revistei Convorbiri literare și apoi apărut în volumul Despre traducere, literal și în toate sensurile, aceasta din urmă afirma în deplină cunoștință de cauză: „(…) prima regulă  pe care trebuie să o respecte orice traducător de poezie: să nu sacrifice – așa cum este poate puternic ispitit să facă – , de dragul rimei și, în general, de dragul a tot ceea ce înseamnă prozodie « tradițională» (rimă, ritm, număr de silabe în vers, dispunerea rimelor etc. etc.), celelalte niveluri ale textului poetic, celelalte exigențe ale lui, printre care cea a sensurilor  și a ambiguităților lor, cea a unei anumite culori lexicale, cea a unei anumite configurații sintactice, cea a unei anumite eufonii etc. etc.” [1]

Iată că Jean Poncet, în travaliul aproape sisific pe care și l-a asumat, reușește să restituie specificitatea poetică despre care vorbea traducătoarea-poetă în acel text. Pașii profetului în tălmăcirea lui nu înseamnă o simplă „trecere” dintr-o limbă în alta, ci re-crearea „partiturii verbale” blagiene,  menținând  în limba franceză acel  echilibru greu de dobândit între sens și formă, între semnificat și semnificant. O astfel de reușită presupune nu numai instinctul poetic al unui creator familiarizat cu șlefuirea verbului,  ci și o conștiință artistică  ajunsă la maturitate. Așa cum mărturisea traducătorul-poet din Marsilia într-un dialog cu  Mihaela-Gențiana Stănișor (în numărul 2/2017 al revistei Alkemie, Paris, Ed. Garnier, p. 187), „a traduce un poem înseamnă neapărat a scrie un poem. Bineînțeles, un poem care trebuie să rămână cât mai mult posibil al autorului dar care nu poate să nu fie și al traducătorului.”

Așadar:  intuiție, identificare, dialog. Toate aceste coordonate ale viziunii lui Jean Poncet, la care se adaugă o adevărată vocație de exeget și editor,  mă fac să întrezăresc deja (și să aștept cu speranță !)  continuarea și finalizarea acestui impresionant proiect cultural franco-român.

 

 

 

 

 

[1] Irina Mavrodin, Despre traducere, literal și în toate sensurile, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2006, p. 57.

Revista indexata EBSCO