Mar 22, 2018

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Un autoportret în oglindă

 

Comentînd „Convorbirile cu Alex. Ştefănescu”, realizate de Ioana Revnic, Sorin Lavric făcea în cronica sa din „România literară” o fină distincţie între autoportret şi autobiografie. Într-un sens mai larg, autoportretul este fără îndoială şi autobiografie, ca şi (auto)ficţiune. Un exemplu ni-l oferă chiar Alex Ştefănescu: „La şaisprezece ani şi ceva (în clasa a zecea) am… fugit de acasă împreună cu o fată care scria şi ea versuri, M.C. (avea, constat acum, aceleaşi iniţiale ca Ministerul Culturii). Am construit atunci cu mîinile mele o colibă din crengi de salcie aduse din lunca aflată în apropiere. Am înfipt întîi în pămînt un fel de coaste ale colibei, făcute din ramuri mai groase, le-am legat sus şi am umplut spaţiul dintre ele cu o împletitură de mlădiţe tinere. Pe jos am aşternut un strat de frunze de fag. Am locuit acolo, împreună cu aleasa inimii mele, o săptămînă. Mîncam fragi şi bureţi cruzi (hribi, mînătărci, hulubiţe, opintici). Am prins şi peşti, în rîul care era la doi paşi, am furat porumb cu bobul în lapte de pe cîmp, altădată cartofi, iar pe acestea toate le-am fript la un foc de vreascuri, aprins cu două bucăţi de cremene şi iască (mai ştie oare astăzi cineva ce înseamnă?). Ştiam să fac focul şi cu o lentilă, dar nici eu, nici M.C. nu aveam ochelari./ Ne plimbam toată ziua, exploram pădurea, ne arătam unul altuia peisaje de o frumuseţe virginală, ne scăldam goi în rîu, ne spuneam versuri, de-ale noastre sau de-ale altora, ne sărutam, ne jucam de-a v-aţi ascunselea, dormeam strîns îmbrăţişaţi şi acoperiţi cu frunze, ca să nu ne fie frig”.

Aşadar, o simpatică anecdotică este numai bună pentru a literaturiza, pentru a poetiza, pentru a ficţionaliza. Dar Alex. Ştefănescu literaturizează cu inteligenţă, cu talent şi altfel, aş zice indirect. Cititor de mare performanţă, el descoperă corespondenţe între ceea ce a trăit şi a simţit în anumite împrejurări şi momente ale lecturii, adică între experienţa proprie, şi cele din marea literatură: Petrarca, Boccaccio, Eminescu, Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Hoffman etc. Ideea e că viaţa şi literatura se potenţează şi se luminează reciproc, a doua fiind un o dată chiar mai importantă în această relaţie. Încît s-ar putea spune: cîtă literatură, atîta viaţă. „Uneori – se confesează criticul – nici nu pot face o distincţie clară între ce ştiu din cărţi şi ce ştiu din experienţa mea directă”. Mi se pare normal. Alex. Ştefănescu se ţine, aşa-zicînd, de o viaţă cu literatura, precum cu o amantă irezistibilă şi devoratoare. În copilărie scria poezie, iar în adolescenţă trecuse deja la critică. Consideră literatura o pradă inestimabilă a sa pe care s-a simţit şi se simte dator să o apere de atîţia posibili stricători: „Nu întîmplător, în copilărie, cînd am descoperit literatura, am hotărît să nu vorbesc nimănui despre existenţa ei. Voiam ca literatura să rămînă numai a mea. De ce? Acum îmi dau seama de ce: ca să nu o atingă toţi cu mîinile lor lacome şi să o mînjească”. Avea să vorbească însă despre literatură mult şi bine, întrucît a optat să fie critic literar şi, finalmente, devenind mai generos, dacă ar fi să-l credem – şi n-avem nici un motiv să nu-l credem! – şi-a luat ca deviză: “Hai să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii”.

Personajele care i-au marcat hotărîtor biografia şi cariera sînt Nicolae Manolescu şi Domniţa Ştefănescu. Primul este „omul providenţial al biografiei mele”, iar „numele lui are pentru mine, definitiv, un fel de luminiscenţă”. Ce s-ar putea spune mai mult?! Şi totuşi! „Definitivul”, ca de altfel şi eternul, se dovedeşte a fi şi în acest caz destul de… relativ: „El (Nicolae Manolescu) este atît de prezent în mintea mea pentru că mi-a provocat sentimente violent-contradictorii, întîi recunoştinţă şi apoi indignare, întîi admiraţie şi apoi dezgust./ Sînt mulţumit că nu l-am imitat niciodată, nici măcar la începutul începutului, nici ca om, nici ca autor. Sînt altfel decît el şi scriu altfel decît el”. Capitolul Manolescu, precizează Alex. Ştefănescu, este pentru el închis.

O figură mai mult decît luminoasă în memoria şi în conştiinţa lui Alex. Ştefănescu este Nichita Stănescu. Îl consideră cel mai mare poet român al secolului XX, care „din cînd în cînd îl egalează (pe Eminescu) şi de cîteva ori – în momente de inspiraţie fulgurantă – îl şi întrece”. Criticul îl evocă cu o admiraţie şi o dragoste – faţă de om şi de opera sa – nemărginite. Episodul cu cele 10 poezii pe care Nichita i le-a dictat la un restaurant pentru o revistă la care tînărul Alex Ştefănescu lucra la acea dată şi cu cea de-a 11-a, mai frumoasă decît toate celelalte, căreia după lectură poetul i-a dat foc pentru a rămîne o taină numai a lor, este literalmente memorabil. De aceea, că tot am folosit cuvîntul „nemărginite” ce trimite şi la întinderea mării, reţin şi un altul în care e vorba şi de mare. La apariţia a două cărţi de poezie ale prietenului său Gheorghe Tomozei, Nichita i-a dedicat acestuia un imn al învingătorului, pe care, povesteşte Alex. Ştefănescu, martor al evenimentului, îl compunea în timp ce îl cînta, cu ochii închişi, primele versuri fiind acestea: „Prietenul meu a învins,/ Ca şi cum ar ninge,/ Ca şi cum ar ninge… Era atîta bunătate şi solemnitate în vocea lui, încît ne-am simţit copleşiţi, cu toţii, de o dorinţă fără margini de a ne lăsa transportaţi în altă lume – unde oamenii se sărbătoresc unii pe alţii – şi de a nu ne mai întoarce niciodată în lumea noastră prozaică. Nichita Stănescu avea geniul de a sugera ceva sublim prin cuvinte banale. Pe cale logică nimeni n-ar fi ajuns la comparaţia: Prietenul meu a învins,/ Ca şi cum ar ninge (care ar putea fi analizată pe zeci de pagini, dar care atunci ne-a transmis instantaneu emoţia, înainte de orice analiză). Tot Nichita Stănescu spusese cîndva în legătură cu marea: «Ah, ce sare, ah, ce sare/ Şi ce apă e în mare!». Exclamaţie fără nimic fastuos, chiar puerilă, care înregistrează însă (cum anume, nu se ştie) măreţia mistică a mării. De altfel el deţine şi un record: cea mai scurtă şi în acelaşi timp cea mai complexă definiţie a poeziei: «Poezia este altceva»”.

Cu experienţa sa, inclusiv cea de realizator de emisiuni de televiziune şi de jurnalist în general, Alex Ştefănescu este ceea ce-aş numi un campion al stilului captatio, chiar cu riscul de a se contrazice sau de a mistifica. De pildă, el afirmă tranşant că presa din epoca antedecembristă era un atelier de retuşat realitatea. Era fără îndoială şi asta, dar nici pe departe numai atît. În presa de atunci, atît cea scrisă, cît şi cea audio-vizuală, au profesat gazetăria nu puţini scriitori şi jurnalişti de anvergură şi de o ţinută morală cel puţin stimabilă, între care Alex Ştefănescu însuşi. A nu vedea lucrurile în toată complexitatea şi adevărul lor, a nu face diferenţa între, să zicem, Eugen Florescu, un politruc dogmatic şi lipsit de orice talent, şi Octavian Paler, un mare intelectual şi un mare jurnalist, care a condus timp de 13 ani cel mai prestigios ziar al vremii după ce avusese un rol esenţial în procesul de modernizare, de europenizare a Televiziunii naţionale, înseamnă nu doar retuşarea realităţii, ci ocultarea ei. Fostul gazetar la „România liberă” îl denunţă pe fostul său şef Octavian Paler că i-ar fi „pîngărit” scrisul băgîndu-i într-un text un citat din Nicolae Ceauşescu şi că i-ar fi determinat sau obligat şi pe alţii să citeze din Ceauşescu, el stînd departe de val. Altminteri, Alex. Ştefănescu are tot dreptul să nu-i placă literatura lui Octavian Paler şi să o trateze ca atare, scriind, de pildă, că “romanele lui parabolice sînt de un prost-gust care te face să roşeşti”. (Nişte romane, să nu uităm, ce au fost supuse unor „demascări”, unor procese publice în cel mai pur stil stalinist). Cu atît mai surprinzătoare este aducerea în discuţie a unui amănunt nesemnificativ, cu cît cel pe care Octavian Paler l-a angajat la un mare ziar şi i-a pîngărit – vezi Doamne! – textul (ar fi trebuit să spună şi care era tema acestuia; mă îndoiesc că era un articol de critică literară, căci cel ce semnează rîndurile de faţă a colaborat cu asemenea texte, pe parcursul cîtorva ani, la „România liberă” a lui Octavian Paler şi ştie bine ce spune!) procedează cît se poate de judicios în cazul altor personalităţi de seamă care au făcut unele compromisuri minore pentru a salva valorile culturii în vremuri de teroare ideologică. Îl aprob fără rezerve pe Alex. Ştefănescu atunci cînd deplînge incorectitudinea şi reaua credinţă ale celor din generaţia tînără de azi care extrag cîte un citat din Ceauşescu, rătăcite prin textele unor intelectuali de frunte, acuzînd fără a ţine seama de circumstanţele şi de scopul în care a trebuit să fie dat un citat sau să se facă o trimitere la un document politic al momentului: „Dacă procedăm aşa, riscăm să facem aprecieri cu totul false. Comentatori rău-intenţionaţi şi-au petrecut sute de ore în biblioteci (pentru prima dată în viaţa lor!) numai şi numai pentru a descoperi cîte o frază specifică propagandei comuniste în textele mai vechi ale unor scriitori respectaţi”. Criticul dă mai multe exemple, nume binecunoscute, între care şi cel al Zoei Dumitrescu-Buşulenga – „un om de cultură eminent şi o profesoară universitară care a insuflat idealuri umaniste multor generaţii de studenţi”. Dar numai Octavian Paler, ci şi alţi scriitori nu ies prea bine de sub condeiul acid al criticului, cum ar fi de pildă Norman Manea: „Mulţi autori de azi îl ridică în slăvi… pe Norman Manea fără să depindă în mod direct de el, numai la gîndul că ar putea obţine unele avantaje, şi nimeni (în afară de mine) nu se scandalizează. Nicolae Ceauşescu, cel puţin, va rămîne în istorie, în timp ce Norman Manea, autor ambiţios, dar lipsit de talent, cu complexe de inginer care face eforturi să pară scriitor, va dispărea în neantul uitării în scurtă vreme, ca o muscă în gaura de scurgere a unei chiuvete./ N-aş vrea pentru nimic în lume să schimb condiţia mea de autor care l-a citat de cîteva ori pe Nicolae Ceauşescu cu condiţia unora ca Paul Cernat, Bogdan Suceavă, Ovidiu Şimonca sau Daniel Cristea-Enache, care l-au supraevaluat deşănţat pe Norman Manea, considerîndu-l demn de Premiul Nobel”.

Chestionat dacă l-a încercat vreodată sentimentul ratării, Alex. Ştefănescu mărturiseşte că înainte de a termina de redactat „Istoria literaturii române contemporane” îl frămînta gîndul că, dacă ar muri, n-ar rămîne nimic din tot ce a scris cu excepţia poate a eseului despre Nichita Stănescu. Dar singura carte ce i-a dat sentimentul că n-a trăit degeaba, mărturiseşte el ca un gospodar care îşi face bilanţul unei vieţi de muncă, ar fi lucrarea amintită: „Din cele patru milioane de semne tipografice care o compun (Alex. Ştefănescu numără tot, ani, zile, ore, inclusiv, fireşte, cronicile şi recenziile la această carte: în total 270, dintre care 170 defavorabile şi 100 favorabile – nota mea) se poate afla ce s-a întîmplat cu literatura română în timpul comunismului, dar se poate afla – indirect şi numai într-o oarecare măsură – şi ce fel de om am fost eu”.

În treacăt fie spus, mai există, cred, ceva ce mi se pare a fi vîrful prestaţiei criticului Alex Ştefănescu: excepţionalele sale eseuri din seria „Eminescu, poem cu poem”. Un model de analiză pe text care ar trebui să fie cunoscut, însuşit de oricine este preocupat de creaţia poetică a lui Eminescu. Ele sînt naraţiuni de idei pline de definiţii şi propoziţii memorabile care pot legitima un mare critic. Şi totuşi, se confesează autorul lor, raportat la planul de viaţă pe care şi-l făcuse în adolescenţă, tot ce a scris „este… zero”. Mai mult, patetizează criticul atît de neiertător cu sine, parafrazînd apoi şi primul vers din „Oda, în metru antic”: „Dacă la şaisprezece ani Dumnezeu m-ar fi anunţat ce voi realiza în următorii cincizeci de ani, m-aş fi sinucis atunci pe loc. Nu credeam să-nvăţ a mă rata vreodată. Şi totuşi am învăţat“. Or, Alex. Ştefănescu ştie bine că sentimentul ratării nu-l poate trăi, uneori dramatic, oricine. Proştii, netalentaţii nu ratează nimic, fiindcă, între altele, nu au ce rata. Cineva observa că însuşi Michelangelo a ratat: ar fi vrut să sculpteze munţii şi nu i-a sculptat din motive obiective. A avea talent şi operă – şi Alex. Ştefănescu are şi talent şi operă – şi a spune că eşti un ratat e de fapt o trufie.

Pe cît de entuziaste şi uneori euforice sînt exerciţiile de admiraţie ale lui Alex. Ştefănescu, şi nu numai cele privind literatura, pe atît de dure şi nu o dată injuste sînt cele de negaţie. Este, îmi spunea Alexandru Paleologu într-un interviu, o însuşire definitorie a adevăratului critic: capacitatea de a admira şi curajul de a nega.

Militant al unui partid istoric, la un moment dat aspirant la un fotoliu de parlamentar, nu-l iartă pe Eugen Simion pentru „eroarea” de a-l fi „susţinut” pe Ion Iliescu, uitînd că şi el a făcut aceeaşi „eroare” cu un alt preşedinte. Ar fi nedrept să nu-i respectăm lui Alex. Ştefănescu simpatiile şi „susţinerile”, ca şi opţiunea ideologică şi chiar înregimentarea politică. Jenant este însă faptul că un intelectual şi un scriitor de talia lui poate să scrie negru pe alb: „Dreapta promovează interesele oamenilor capabili, dornici de competiţie şi performanţă. Stînga este expresia politică a complexelor de inferioritate de care suferă mediocrii şi rataţii”. Stînga ar avea, potrivit gîndirii lui Alex Ştefănescu, mulţi simpatizanţi fiindcă aceştia ar fi needucaţi, cu un nivel intelectual redus, care, nici mai mult, nici mai puţin – „îi urăsc pe semenii lor mai înzestraţi şi visează să le ia bunurile şi să şi le împartă între ei. Dacă s-ar putea, adepţii stîngii ar merge şi mai departe şi i-ar deposeda pe artişti de talent, pe intelectuali de inteligenţă, pe femeile frumoase de frumuseţe ca să distribuie aceste însuşiri, ca pe un ajutor social, la toată lumea”. Nu-i oare pera mult?! Rămîi perplex la asemenea fraze rostite de un om atît de inteligent şi de învăţat.

Îl prefer, desigur, nu pe analistul politic, ci pe scriitorul, pe criticul Alex. Ştefănescu, chiar şi atunci cînd greşeşte. Un critic care nu greşeşte e cel puţin suspect. Şi sînt numeroase exemple în jurul nostru de critici care un greşesc niciodată. Îl prefer, de asemenea, pe scriitorul de talent, cu o sensibilitate de poet – fie el şi ratat sau poate cu atît mai mult, căci de la Călinescu citire ştim că un critic trebuie să rateze în cît mai multe genuri. De aceea, închei cu un episod tulburător din viaţa sa pe care îl evocă cu profundă melancolie: cel al plecării tinerilor soţi Ştefănescu din localitatea bucovineană Caşvana – unde fuseseră timp de o jumătate de an profesori de limba şi literatura română – în dimineaţa unui început de primăvară, cu o sanie a unui sătean: „Ce frumos era! Caii, bine îngrijiţi, bucuroşi de ninsoare, trăgeau sania după ei fără efort. Sania aluneca lin, silenţios, cu un foşnet de sfîşiere de mătase. Fulgii mari căzuţi din cer mi se agăţau în păr (nu purtam niciodată căciulă), iar pe Domniţa, care se îmbujorase de frumuseţe în aerul rece, cu miros de brad, o transformaseră într-o crăiasă a zăpezii./ Cînd va veni vremea să mor, cu cîteva clipe înainte de a mă despărţi de lume, o să închid ochii şi o să retrăiesc momentul acela”.

Revista indexata EBSCO