Mar 22, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Istoria chinului. Teroarea roșie

 

Cînd Nikolai Berdiaev a spus că istoria Rusiei este istoria chinului (exportat şi altor popoare!!) avea dreptate: o spunea din interior şi totodată dintr-o perspectivă, să-i zicem, postistorică. Istoria bolşevismului nu era consumată aproape deloc… Desigur că filosoful rus se referea mai întîi la istoria ţarismului, dar experienţa personală se insera şi în perioada comunistă sovietică, mai exact la începuturile ei, pînă în 1922. Este anul cînd Berdiaev a fost expulzat din Rusia sovietică, asemenea, de altfel, multor altor intelectuali care nu au aderat la totalitarismul roşu. În 1920 a fost acuzat de conspiraţie împotriva regimului, reţinut şi interogat de însuşi Felix Dzerjinski şi de Kamenev, unul din membrii Biroului Politic („Cei şase”). Episodul este relatat de Aleksandr Soljeniţîn în Arhipelagul GULAG. În mod paradoxal, nu numai că Nikolai Berdiaev nu a fost reţinut în arest şi judecat, ci a fost eliberat, păstrîndu-şi… intacte punctele de vedere independente. În 1922 a ajuns aşadar la Berlin, iar, după un an, la Paris. A rămas în istoria culturii europene drept filosof creştin reprezentînd o direcţie existenţialistă şi personalistă, curente dominante în spiritualitatea Franţei interbelice. Ca o paranteză fie spus, personalismul lui Emmanuel Mounier a fost influenţat de creştinism, iar existenţialismul a cunoscut, şi el, gîndirea unui catolic: Gabriel Marcel, fără a mai aminti de protestantul Karl Jaspers, în Germania. Dar pînă la consacrarea lor va mai trece o decadă…

Ne raportăm la începuturile istorice ale „dictaturii proletariatului” în noua şi ofensiva Rusie sovietică. În 1921, cu un  an înainte de expulzarea lui Berdiaev, Marguerite Harrison, ziaristă şi spioană americană, este şi ea expulzată şi, prin Riga, Letonia, se repatriază. Petrecuse în Rusia optsprezece luni, dintre care zece în închisoare. Începuse teroarea. Tînărul stat bolşevic, încă neconsolidat, vedea pretutindeni duşmani. Străinii erau tot timpul supravegheaţi, iar corespondenţii de presă – cenzuraţi. CEKA îşi camufla peste tot agenţii şi informatorii. În octombrie 1920, corespondenta de la Baltimore Sun şi Associated Press este „invitată” la un interogatoriu de către Felix Dzerjinski însuşi. Este imediat întemniţată. A urmat periplul chinuitor prin diferite închisori moscovite. Marguerite Harrison relatează în amănunt detenţia în ultimele zece capitole ale cărţii Dispărută în Moscova, publicată în Statele Unite foarte rapid, în 1921, la puţine luni după eliberarea din penitenciar. Iată începutul mărturiei sale reperabil chiar în Cuvînt înainte:

„În primele zile ale lunii februarie1920, am traversat frontul polonez şi am intrat pe teritoriul Rusiei […], cu intenţia de a rămîne şase săptămîni. Am stat 18 luni, dintre care zece petrecute în închisoare. De vină au fost modul în care intrasem în ţară şi activităţile mele din timpul şederii, pe care le voi descrie pe larg… Voi povesti deopotrivă ce mi s-a întîmplat şi ce am văzut şi auzit în Rusia. Tratamentul primit în închisoare nu a diferit cu nimic de cel acordat oricărui deţinut, localnic sau străin, şi pot afirma, cu mîna pe inimă, că am trecut prin toate şi le-am depăşit, fără niciun resentiment personal şi cu o viziune, în opinia mea, absolut imparţială asupra condiţiilor din Republica sovietică.” (loc. cit., p. 39).

Sinceritatea autoarei, ce nu poate fi pusă la îndoială, este o garanţie a autenticităţii. Relatările detaliate, observaţiile şi mărturiile personale se coagulează finalmente într-o veritabilă enciclopedie a vieţii, în plan social şi politic, dar şi cotidian, din Rusia anilor 1920. În pofida riscurilor şi a represiunii, Marguerite Harrison, după ce a părăsit „iubita Rusie” cu părere de rău (!!), a revenit aici în 1922, pătrunzînd, a doua oară, prin Siberia; a fost din nou arestată şi închisă, apoi expulzată în 1923. William Benton Whisenhunt, sovietolog american căruia i se datorează reeditarea recentă, în S.U.A., a cărţii lui Marguerite Harrison, se referă la a doua aventură a acesteia în Rusia:

„Harrison a traversat Siberia Republicii Orientului Îndepărtat, servindu-se de viza obţinută în China […]. La două zile după sosirea în oraşul Cita în 21 noiembrie [1922], Harrison era arestată de agenţii GPU (succesoarea CEKA). Înfiorătorul drum spre Moscova, făcut cu Trans-siberianul, a durat peste o săptămînă. Compartimentul era infestat de paraziţi, păturile erau puţine, iar mîncarea şi mai puţină. Ajunsă în capitală, s-a întors la închisoarea Lubianka, unde fusese închisă în perioada primei aventuri în Rusia. La scurtă vreme a descoperit şi că fostul ei investigator, Solomon G. Moghilevski, o urmărise prin toată Asia şi ordonase reţinerea ei.” (Introducere. Curaj şi noroc: povestea lui Marguerite E. Harrison, op. cit., p. 32).

A fost obligată la alte două luni şi jumătate de temniţă. Însă, din credulitate probabil, „Marguerite Harrison a fost şi mai surprinsă de această a doua detenţie. Se temea că va dispărea în măruntaiele sistemului penitenciarelor sovietice […]. A fost pusă în libertate în martie 1923.” (ibidem, p. 33).

„Măruntaiele sistemului penitenciarelor sovietice” sau viitorul arhipelag GULAG… Marguerite Harrison a fost plimbată doar prin numeroase închisori din Moscova. În primele nouă luni ale anului 1920, ea s-a remarcat prin ajutorarea mai multor prizonieri de diferite naţionalităţi, în primul rînd americani, britanici şi cehi. Nu avea însă nicio împuternicire din partea oficialităţilor ruse, din pricina lipsei absolute de relaţii ale acestora cu guvernul de la Washington. Americanii refuzau să stabilească „orice legătură cu Rusia, pînă la formarea unui guvern care să reprezinte voinţa majorităţii poporului […]. La asta se adăuga şi arestarea mai multor comunişti din Statele Unite, care se zvonea că sînt ţinuţi în condiţii abominabile.” (Dispărută…, p. 319). Din aceste cauze şi încă din altele „Era deja evident că eu şi alţi americani vom fi reţinuţi ca ostatici şi eram pregătită de o iarnă la Moscova, dar încă mai speram să scap de arest pînă voi reuşi să rezolv situaţia prizonierilor din grija mea.” (ibidem, p. 320).

„Iarna” muscălească a început, cel puţin pentru Harrison, în 20/21 octombrie 1920. Zicala de atunci, ce spunea că „fiecare cetăţean «a stat, stă sau va sta la închisoare» şi-a dovedit repede temeiul. „În cele opt luni petrecute la Moscova, acumulasem dovezi substanţiale în sprijinul acestei afirmaţii, astfel încît arestarea mea, în noaptea de 20 octombrie, nu m-a luat deloc pe nepregătite.” (op. cit., p. 321). Sistemul carceral începuse deja să funcţioneze la nivel de masă. Deosebirile faţă de regimul penitenciar ce avea să cutremure o lume întreagă constau în politeţea anchetatorilor şi a gardienilor (cît de cît!) şi în condiţiile de încarcerare, floare la ureche faţă de „siberiada” ce va să urmeze. Momentul arestării, relatat în carte, merită să fie redat, fiind o reuşită secvenţă cvasiromanescă:

„Uşa s-a deschis şi a intrat o tînără femeie deosebit de elegantă şi frumuşică, urmată de doi soldaţi purtînd pe cap căştile ţuguiate ale CEKA şi înarmaţi cu puştile care luaseră demult locul revolverelor, chiar şi în dotarea miliţiei oraşului. Erau doi băieţi drăguţi, cu înfăţişare deloc ameninţătoare ori fioroasă şi, cum păreau destul de reticenţi în a-şi îndeplini misiunea, mi-am zis să le dau o mînă de ajutor.

– Bănuiesc că aţi venit să mă arestaţi, am remarcat cu glas tare.

Fără să îmi răspundă, cel mai în vîrstă mi-a întins o bucăţică de hîrtie. Era un ordin de arestare pe numele meu, însoţit de un mandat de percheziţie, scris cu creion roşu şi semnat de Piat, directorul executiv al «Secţiei Operative Secrete» a Comisiei Extraordinare, titulatura corectă şi completă a CEKA […].

Apoi, cei doi băieţi au făcut o percheziţie minuţioasă a camerei şi nu le-a scăpat nimic. Era clar că sînt experţi”. (ibidem, p. 322).

Înzestrarea scriitoricească a ziaristei americane îmi evocă talentul narativ şi stilistic al altui autor, de profesie istoric, este vorba de britanicul Antony Beevor şi de excepţionala sa carte, Stalingrad (RAO, 2008; 2009). Despre acest tom impunător, în Daily Telegraph, Dirk Bogarde scria: „O superbă tapiserie de iarnă… se citeşte la fel ca un roman şi nu ca o excelentă carte de istorie, ceea ce este de fapt.”

După percheziţie şi confiscarea lucrurilor de preţ, a banilor şi a documentelor, Harrison a fost dusă noaptea către o „secţie secretă a CEKA”, în clădirea ce va deveni apoi de tristă faimă, Lubianka, şi care, din exterior, nu semăna deloc a puşcărie. Pe dinăuntru „Lubianka 2”, deşi trecea drept „cel mai sever loc de detenţie din Moscova […], ar fi putut foarte bine să fie holul oricărui hotel european de clasa a II-a.” Condiţiile de încarcerare erau însă drastice: cămăruţele care serveau drept celule erau supraaglomerate, lumina nu se aprindea noaptea, paturile erau improvizate din scînduri sau erau insuficiente, prin vizetă gardianul spiona la intervale scurte, necesităţile se făceau într-o găleată de tablă (totuşi deţinuţii erau duşi de două ori pe zi la toaletă!), nu era permis să citeşti, să joci cărţi, să vorbeşti cu voce tare etc. „Ordinea” sovietică se instaurase de numai patru ani, dar se profilau deja închisorile şi lagărele din GULAG. Noua prizonieră a fost dusă la interogatoriu (na dopros) după două zile, deşi metoda cekistă consta în amînarea „audierilor” săptămîni întregi, practicînd teroarea psihică. Cel care a luat-o la întrebări era însuşi Moghilevski, „bolşevic din vechea gardă” şi „membru în prezidiul CEKA”, cu care mai avusese de-a face cu cîteva luni mai devreme. Harrison nu scapă ocazia de a-i face portretul, la fel de succint dar substanţial, aşa cum procedase cu Lenin, Troţki, Dzerjinski, Lunacearski sau Nansen. Ce căuta Fridtjof Nansen la Moscova în acele vremuri întunecate? Misiunea marelui explorator era „să aranjeze repatrierea cetăţenilor din ţări care nu aveau relaţii oficiale cu Rusia, în numele Comitetului Internaţional care activa sub auspiciile Crucii Roşii.” (op. cit., p. 299).

Să revenim însă la Moghilevski şi să-i examinăm aparenţa împreună cu deţinuta Marguerite Harrison:

„Moghilevski era un bărbat înalt, zvelt, extrem de zelos şi de-a dreptul fanatic în convingerile lui comuniste, necruţător cu sine însuşi şi cu ceilalţi cînd venea vorba de muncă, dar are şi el o latură umană, după cum am descoperit cînd am zărit pe biroul lui un superb volum de Rabelais. Mi-am exprimat remarca şi cu voce tare la care el mi-a răspuns că are o slăbiciune pentru literatura franceză.” (ibidem, p. 328).

Se vede treaba că la începuturile revoluţiei bolşevice torţionarul avea faţă umană fiind şi instruit! Interogatoriul a fost dur şi lung, de aproape trei ceasuri. Metoda mutării în alte închisori pentru a i se pierde urma a fost aplicată neîntîrziat cetăţenei americane. Este dusă la izolare (odinocika), „într-o cămăruţă-cutie”, nu mai mare de doi metri pătraţi, cu geamuri date cu vopsea albă, cu un pat de scînduri, o măsuţă şi o paraşka (găleata pentru necesităţi). Spaţiul atît de mic era sufocant, încît e firesc să te întrebi unde aveau loc acele piese de mobilier rudimentar. În detenţie Marguerite a suportat frigul, a răbdat de foame şi s-a umplut de paraziţi. Dar nu tot timpul, fiindcă torţionarii erau totuşi îndurători, îmbunătăţind din cînd în cînd condiţiile: alimentaţie acceptabilă, tutun, deparazitare şi igienizare, chiar şi tratament medical… Cu toate că deţinuta a fost condamnată şi la carceră, pentru puţină vreme însă, ea a avut prilejul să cunoască „fauna” închisorilor pe unde trecea. Era o adevărată reprezentare în mic a societăţii ruseşti de la începuturile „dictaturii proletariatului”. În altă cameră, după o nouă mutare, jurnalista întîlneşte şapte femei cu care, după un scurt moment de reţinere, va socializa. În captivitate ea va întîlni prizoniere de diferite convingeri, ranguri sociale şi naţionalităţi:

„În afară de rusoaice, printre tovarăşele mele de detenţie s-au numărat şi poloneze, finlandeze, letone, lituaniene, estoniene, ucrainence şi evreice. Proveneau din toate clasele sociale, de la mari doamne la ţărănci analfabete; reprezentau toate convingerile politice, de la monarhie la anarhie.” (op. cit., p. 338).

Deşi izolarea în „Lubianka 2” părea totală, în realitate informaţiile din exterior circulau graţie rulajului permanent al deţinuţilor. Noii veniţi dădeau relaţii despre: „noile decrete”, „toate negocierile cu guvernele străine”, „condiţiile economice locale şi generale”. „Lubianka 2” era, totuşi, o închisoare de tranzit din care deţinuţii fie erau condamnaţi la moarte, fie erau trimişi în închisori cu un grad mare de izolare, inclusiv în Siberia, fie erau eliberaţi, negăsindu-se dovezi suficiente care să-i incrimineze. În 1920 funcţionau încă anumite prevederi legale de care anchetatorii ţineau seamă. Experimentul penitenciar sovietic era la începuturi. El s-a extins cu repeziciune, mai cu seamă odată cu instalarea la putere a lui I.V. Stalin (1926), la amploarea GULAG-ului, localizat în nordul îndepărtat al Rusiei europene şi mai ales dincolo de Urali, în Siberia. În 1940, cu un an înainte de intrarea URSS în al doilea război mondial, pe atît de vastul teritoriu existau, conform datelor extrase din arhive, 53 de lagăre şi 423 de colonii de muncă. Din 1929 pînă în 1953, aproximativ 14 milioane de oameni au fost internaţi în lagărele de muncă forţată din GULAG. Aproape 6 milioane de prizonieri de război şi de etnici germani au fost trimişi în GULAG mai cu seamă după capitularea de la Stalingrad, în februarie 1943. Dintre aceştia s-au repatriat, după cele mai sumbre statistici, doar vreo 20.000! Cei mai mulţi au fost exterminaţi prin înfometare, extenuare prin muncă grea, boli, condiţii climatice extreme etc.

Alexandr Soljeniţîn a supravieţuit celor opt ani de detenţie şi a dus termenul de GULAG la o notorietate internaţională după 1970. El a descris acest sistem penitenciar sub forma unui „lanţ de insule”, ceea ce a inspirat titlul marelui său testimonial, Arhipelagul GULAG, scris după un jurnal de lagăr. Cartea, în trei volume, realizată între 1958 şi 1968, trasează, la primul nivel, o istorie a GULAG-ului între 1918 şi 1956. De aceea, în unele cazuri, Alexandr Soljeniţîn (Premiul Nobel, 1970) trece drept istoric. Şi alte cărţi ale sale – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Primul cerc sau Pavilionul canceroşilor – acroşează, direct sau prin ricoşeu, experienţa penitenciară sovietică.

Revista indexata EBSCO