Mar 22, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Don Quijote, într-o rulotă

 

E greu de încadrat într-un gen eseul on the road al cuplului Elena Stancu-Cosmin Bumbuţ. Autorii sînt ei înşişi neîncadrabili, ca unii care au părăsit confortul stagnant al unui domiciliu ori al unui serviciu stabil, în Bucureşti (sau în oricare alt mare oraş în care, sigur, şi-ar fi găsit locul), pentru a bate cu folos România, Grecia şi Turcia, într-o rulotă. Elena Stancu e jurnalist, cu bune precedente cinematografic-documentare, Cosmin Bumbuţ e fotograf profesionist, unul dintre cei mai cunoscuţi, la noi. Aşadar, ce să fie cartea în care îşi povestesc patru ani din viaţă? Jurnal de călătorie? Reportaj despre viaţa printre cei defavorizaţi? Lungă lecţie de educaţie civică? Incursiune autoscopică în intimitatea unui cuplu vagant, trăind zi şi noapte, alături de un căţel, într-un spaţiu minuscul, care înghite tot felul de distanţe, pe şosea? Gest îndrăzneţ, riscant, epatant şi aproape incredibil de sfidare a convenţiilor sociale? Evadare hipster din cotidian?

Cred că Acasă, pe drum. 4 ani teleleu (Humanitas, 2017) adună toate cele de mai sus şi mai mult decît ele. Cu superbe reproduceri după fotografii reprezentative pentru cei patru ani „teleleu” (oameni, peisaje, varii decupaje autoreferenţiale), cartea celor doi autori e o veritabilă non-ficţiune de aventuri, un discurs mixt, la graniţa dintre diaristică, travelbook şi schiţe de analitică sociologică. Avem de-a face cu o naraţiune „adevărată” şi empatică despre cum arată România a outsider-ilor, mai întîi, apoi despre cum poţi atinge fericirea călătorind în doi (n-am pus şi cîinele), fără să bifezi niciuna dintre reţetele de fericire pe care normele „clasice” le presupun (căsătorie, domiciliu cu adresă, program pe ore fixe, copii, anturaj legitimant etc.). Ceea ce constituie „acasă”, în carte, e doar realitatea mobilă a unei incursiuni înăuntrul şi în afara iubirii, căci viaţa începe, cu adevărat, în momentele de „după ce parcăm maşina”. Iubirea e liantul tuturor experienţelor prin care trec cei doi protagonişti, asumate narativ de vocea feminină: convieţuirea într-un perpetuu provizorat personal, amplificat de spaţiul minuscul al rulotei; asigurarea veniturilor şi a proviziilor minimale, pentru următoarea perioadă; căutarea unui traseu sau al unui loc de campat, într-o zonă necunoscută; traiul temporar printre comunităţi de romi, printre deţinuţi, printre săraci irecuperabili, printre homleşi şi aurolaci, prin centre pentru copii şi tineri cu dizabilităţi; invazia păduchilor, proximitatea mizeriei şi a bolilor; oprobriul ignorant al celorlalţi, semenii „normali”; abuzurile autorităţilor care nu fac, adesea, decît să agraveze situaţiile. Afecţiunea e cea care susţine tonusul cărţii de la un capăt în altul, iar iubirea lor (şi cea reciprocă, şi cea pentru semeni) e doar un gest firesc, riscant şi asumat, care contrariază manifest, deopotrivă, prietenii, părinţii, toată „lumea bună”. De o parte sînt ei doi, blamaţii care au ales o altă cale, de cealaltă sînt cei care cred că a fi împlinit înseamnă a trăi numai şi numai într-un singur fel. De aici, spiritul de aventură, de explorare a unui necunoscut incitant şi provocator, intim şi extim, personal şi social, naţional şi transfrontalier.

„Nu putem trăi unul fără altul”, iată răspunsul la nenumăratele întrebări despre cum se poate supravieţui în doi, numai pe drumuri, în spatele unei maşini, fie ea şi amenajată drept locuinţă: „Avem aceleaşi tabieturi, aceleaşi gînduri, ne e foame deodată, ne e frig sau cald la aceeaşi temperatură, avem aceeaşi chimie cu oamenii, acelaşi mod de a interacţiona pe teren, ascultăm aceeaşi muzică, ne plac aceleaşi filme, ni se face somn în acelaşi timp, rostim aceleaşi cuvinte deodată”. Iar aventura nu e numai cînd mergi şi nu ştii ce te-aşteaptă, în locul pe care l-ai ales, ca destinaţie, adică nu doar „afară” e necunoscutul. „Nu e uşor să trăieşti într-o autorulotă şi să-ţi înghesui toată viaţa în spaţiul acesta. Uneori, nu ai chef să strîngi toată casa, dar trebuie s-o faci pentru că ai rămas fără apă. Alteori, eşti obosit, ai avut o zi grea pe teren şi nu-ţi arde să mergi 50 de kilometri cu maşina pînă găseşti o hazna sau o toaletă ecologică. Dar trebuie să porneşti sau să te duci în tufişuri. Dacă ai rămas fără haine curate şi n-ai nici apă suficientă ca să speli, trebuie să porţi două zile aceeaşi pereche de şosete. Cînd plouă torenţial, îţi plouă în pat şi în dulap. Dacă uiţi că GPL-ul din rezervor e pe sfîrşite, iarna rămîi fără încălzire. Cîteodată ţi-e frică, pentru că dormi în maşină, pe drum, şi eşti vulnerabil”. E vorba de aceleaşi valenţe ale iubirii, care circumscriu povestea tandră a unui cuplu autoizolat în propria lui celulă de viaţă. Din ea se hrănesc celelalte poveşti, ale oamenilor lîngă care au stat, şi unele dintre ele sînt dramatice.

Cînd nu admiră locuri exotice, în vacanţe (nu-s deloc numeroase, în carte, momentele, ele sînt mai degrabă intense), protagoniştii îşi petrec aproape tot timpul în rolul unor veritabili Don Quijote post-moderni. Printr-un admirabil, voluntar şi consecvent eroism, ei sînt asistenţi sociali dăruiţi, martori testimoniali ai celor marginalizaţi. Autorii povestesc cum au suferit şi au plîns alături de cei lîngă care au stat, cum au încercat să-i ajute educîndu-i, rezolvîndu-le probleme de sănătate, participînd la evenimentele importante ale vieţii lor, suportîndu-le prezenţa şi scriind despre ei. Ca şi-n romanul despre celebrul cavaler spaniol, lucrurile nu s-au schimbat, în urma activităţii şi a scrisului lor a rămas doar frumuseţea dureroasă a gesturilor gratuite, continuate la limita sacrificiului. „N-am vrut să scriu o carte aşa de tristă”, spune autoarea, „m-am gîndit că o să povestesc mai mult despre noi şi despre viaţa noastră în maşină. Dar, în timp ce scriam, mi-am dat seama că viaţa noastră se împleteşte cu cea a oamenilor din reportajele noastre. În aceşti patru ani nu am călătorit, ci am trăit printre cei mai vulnerabili dintre români, şi asta este povestea noastră şi a lor”.

Ea nu a avut impactul social dorit, care să semnaleze autorităţile îndreptăţite sau să transforme mentalitatea majorităţii, care să provoace, deci, schimbări. Dincolo de satisfacţia autorilor de a fi făcut ceva pentru semenii lor, acolo unde nu s-a făcut mai nimic, răsplata vine mai degrabă pentru cititori: e farmecul estetic al poveştilor despre oamenii uitaţi ai României, spuse după ce detaliile experienţelor marcante s-au decantat, în spaţiul strîmt al unei rulote. „Acasă” e, de fapt, „pe drum”, sub auspiciile iubirii, într-o luptă permanentă cu inerţia şi convenţiile, dar respirînd din plin libertatea de a pleca oriunde şi oricînd, de a scrie şi a transmite celorlalţi ceea ce nu se vede, din „aproapele” nostru, dar merită descoperit.

Acasă, pe drum. 4 ani teleleu e o carte care impresionează în primul rînd prin frumuseţe. A se încerca!

Revista indexata EBSCO