Mar 22, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – Dimensiunea subterană a ființei. Aura Christi vorbește Din Infern, cu dragoste

 

Aura Christi (pseudonimul literar al Aureliei Potlog) a publicat în 2017 două cărţi, atingînd două dintre preocupările sale literare: volumul de poezie Geniul inimii, subintitulat „roman în versuri”, şi volumul de eseuri Din infern, cu dragoste, ambele apărute în seria de autor Aura Christi a Editurii Ideea Europeană. Redactor-şef al revistei „Contemporanul”, autoarea născută în Basarabia (URSS) este cunoscută şi se identifică în primul rînd ca poet, chiar debutul său literar în 1993 fiind cu volumul de poezie De partea cealaltă a umbrei. Alte titluri în această sferă sînt Ceremonia Orbirii (1996), Ultimul zid (1999), Elegii Nordice (2002), Grădini austere (2010) ş.a.; de o vastă productivitate se dovedeşte şi în eseistică, prin volume ca: Fragmente de fiinţă (1998), Labirintul exilului (2000, 2005), Religia viului (2007), Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013), Acasă – în exil (2016) etc., ajungînd la curentul Din infern, cu dragoste. În 2001 îşi începe şi cariera ca romancier prin primul volum al tetralogiei Vulturi de noapte, publicată în perioada 2001 – 2007, după care urmează romanele Casa din întuneric (2008) şi Cercul sălbatic (2010). Acestora li se adaugă preocupările publicistice.

Avînd o evidentă pasiune pentru filosofie, Aura Christi revine constant în eseurile sale, dar nu numai, la aceleaşi teme. Abordate obsedant în întreaga sa operă, problematici precum subterana, viaţa şi moartea (pe care autoarea le găseşte, pe urmele altor învăţaţi, a fi într-o conexiune imanentă – viaţamoartea), relaţia maestru-ucenic, iubirea (în toate cele patru forme pe care grecii le identifică: eros, philia, storge şi agape), suferinţa şi viul ca fundamente ale trăirii religioase sînt nucleele în jurul cărora se construieşte discursul eseurilor cuprinse în volumul Din infern, cu dragoste. Crezînd, asemeni lui Mario Vargas Llosa, că temele sînt cele care îi aleg pe scriitori şi nu invers, Aura Christi se supune lor, chiar şi acelor teme pe care Dostoievski, autor la care eseista revine constant, le numeşte imposibile. Dintre acestea, însă, tema care se distinge nu doar ca ocurenţă, ci şi ca profunzime şi, în special, ca grad de copleşire indus în rîndurile eseistului, este cea a subteranei, pentru care autoarea manifestă apetenţă pe filiera Dostoievski – Nietzsche. Spaţiu abisal al fiinţei, spaţiu al celor mai paradoxale porniri ale eului, în care îşi află rădăcina deopotrivă apolinicul şi dionisiacul, raţiunea şi voinţa, subterana este văzută în textele Aurei Christi, în spiritul filosofului german, ca esenţă a dimensiunii estetice a vieţii individului, este justificarea supremă a perceperii existenţei ca operă de artă. Este spaţiul în care locuieşte „străinul care eşti tu însuţi pentru tine”, dar, de asemenea, în care eul se regăseşte acasă, în sine, spaţiul în care îşi află deopotrivă raiul şi iadul propriei fiinţe.

Eseista Aura Christi aduce laolaltă în paginile sale nume mari ale istoriei culturii, din a căror matcă îşi revendică filosofia existenţei sale, precum şi pe cea creatoare. Convinsă fiind că „operele unor mari spirite se ating în esenţe şi de la un punct încolo seamănă tulburător”, rîndurile sale unesc nume ca Dostoievski, Nietzsche, Tolstoi, Gogol, Schopenhauer ş.a., asocierile fiind extinse şi înspre artele plastice, pentru ca peste toate să planeze gîndirea de sorginte creştină. Astfel, aceeaşi temă a subteranei este regăsită de Aura Christi nu exclusiv în opera dostoievskiană, ci sub forme şi denumiri diferite şi în filosofia nietzscheană (Universul lăuntric sau măruntaiele fiinţei) sau în rîndurile unui Gogol sau Tolstoi. Dimensiunea subterană a fiinţei este o problematică pe care eseista o identifică în opera acestor creatori, fără ca ea să fie tratată explicit. Este cazul poetului G. Bacovia, în a cărui creaţie poetică vede tocmai asumarea şi exacerbarea condiţiei „subterane” a personalităţii sale (textul Un principe al subteranei).

Prin această abordare se ridică o altă idee diriguitoare pentru creaţia Aurei Christi şi anume aceea a scrisului ca mîntuire, ca act compensator, de supravieţuire în faţa existenţei. Este o condiţie pe care actul creator o împarte cu cel al lecturii. Acte instinctuale, cele două sînt, pentru autoarea Elegiilor Nordice, echivalente acţiunii de a respira, devin dovezi ale viului existenţei. Acte intime, personale, literatura, poezia reprezintă pentru Aura Christi o formă de rugăciune: „Poezia înseamnă destin. La lectură, poemele mele îmi fac rău. Cînd citesc din ele, tremur. Fără poemele mele însă – ştiu ce spun – aş fi fost de mult un om mort. Fiind un mod de a mă exprima, un mod de a fi, poezia este pentru mine şi o rugăciune.” Scrisul ni se prezintă, astfel, ca o formă de disidenţă în faţa realităţii, la fel ca şi o formă de ispăşire a demonilor interiori ai fiinţei – „Un infern exprimat este sinonim cu infernul mîntuit.” –, avînd efecte taumaturgice pentru eul devenit creator.

Vorbind despre literatura sa, despre propria ipostază de creator, Aura Christi vorbeşte în primul rînd despre poezie şi se identifică cu imaginea poetului, în ciuda faptului că a publicat numeroase volume de eseuri, şi se distinge şi ca romancier. Cu o viziune de factură predominant romantică asupra condiţiei poeziei, autoarea vede în această formă de creaţie o verbalizare a unor trăiri profunde, proiecţie a unor lumi abisale, procese prin care însuşi poetului, avînd rol mediator, i se relevă mistere ale propriei fiinţe. „Poezia este respiraţia îngerilor”, „epicentru al identităţii mele”, „jurnal de bord ţinut în adîncul fiinţei”, „fulgerare a unei lumi nevăzute, dovadă vie a existenţei raiului” – sînt cîteva dintre sintagmele (poetizate la rîndul lor) prin care Aura Christi încearcă să definească poezia, să surprindă esenţa acestei forme de literatură pe care ea o resimte ca pe un mijloc de a dialoga cu divinitatea însăşi. Poezia pare a fi „o şcoală de recucerire, de reumanizare a omenirii”. Tot în spirit romantic, poeţii sînt văzuţi în volumul de eseuri Din infern, cu dragoste ca damnaţi ai sorţii. Suferinţa devine, pe urmele atîtor gînditori, condiţie a creaţiei, iar poeţii rămîn nişte spirite solitare ale căror opere au scopuri purificatoare. Cu toate acestea (sau tocmai din aceste considerente), pentru Aura Christi poezia devine „patrie” a fiinţei sale, care, precum Thomas Mann, se simte acasă în exil.

Acesta este, de altfel, unul dintre motivele recurente ale literaturii poetei care semnează volumul Geniul inimii. Opţiunea (intenţionată sau nu) pentru acest motiv capătă o mai amplă relevanţă dacă luăm în considerare datele biografiei Aurei Christi: născută în Basarabia (URSS) şi stabilită în România în 1993, poeta pare a fi într-o continuă căutare a propriei identităţi atît la nivelul mai larg al societăţii, cît şi o căutare, după cum reiese din volumul de faţă, în subteranele propriei fiinţe. Sentimentul de a îl găsi pe „acasă” în exil este trăit de Aura Christi încă din copilărie, cînd inadecvării resimţite în faţa lumii exterioare îi răspunde printr-un exil interior, o fugă de realitate, o evadare în ceea ce va descoperi mai tîrziu drept subterane ale propriei fiinţe. Această fugă care va avea toată viaţa drept mijloc sigur cărţile (citite sau scrise), îşi găseşte în adolescenţă alternativa în izolarea voluntară în ceea ce tînăra percepea drept locuri sigure. Asemeni protagonistului Întîmplărilor în irealitatea imediată semnate de M. Blecher, adolescenta îşi găseşte liniştea, se găseşte pe sine în locuri ascunse celorlalţi – „cuiburi-marsupii” – precum podul unei case părăsite, în care se retrăgea „ca să mă aştept pe mine şi, mai ales, ca să stau cu mine”. Lipsa de libertate resimţită în societatea din Basarabia anilor ’80 este compensată de tînăra (pe atunci) Aurelia Potlog prin libertatea dobîndită prin acelaşi exil în spaţiul sigur al subteranei fiinţei, la fel ca exilul în actul lecturii şi în cel al creaţiei.

Trăind pînă la 26 de ani dincolo de Prut, Aura Christi se identifică, în principal, în postura unui produs al culturii şi al mentalităţii cu vaste influenţe ruseşti, al gîndirii profunde din literatura rusă. Însă, în ciuda statutului oficial şi exclusiv al limbii ruse din Basarabia copilăriei sale, în familia Potlog se vorbea româna, astfel încît scriitorul de mai tîrziu se formează şi scrie în limba română, limbă pe care o consideră maternă. Trăind într-o lume a cărţilor, scriitorul Aura Christi se declară, în principal, rezultatul lecturilor constante din literaturile rusă, germană, română şi franceză. Desigur, acestora li se adaugă experienţele şi credinţele personale, de la evadările în abisurile propriei fiinţe la frica de a rămîne fără simţul văzului, de la admiraţia religioasă manifestată faţă de părinţi la ceea ce numeşte, citîndu-l pe Unamuno, „pofta de divinitate”. Toate aceste experienţe culturale şi existenţiale o fac să declare: „Am crescut din suferinţă, muzică şi cărţi.” Cu privire la devenirea omului şi a scriitorului Aura Christi – nume pe care îl adoptă, la sugestia lui Cezar Ivănescu, odată cu debutul în România –, trebuie menţionate şi „listele de lecturi de căpătîi” pe care eseista le aduce în faţa cititorilor ca părţi ale propriei existenţe şi între care îi găsim pe lîngă cei menţionaţi pînă acum şi pe Puşkin, Marina Ţvetaieva, Anna Ahmatova, Hermann Hesse, Rilke, Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu ş.a., nu fără a uita de cel care îi este maestru şi pe care îl aşază alături de Sadoveanu, Nicolae Breban.

Dincolo de toate aceste reflecţii asupra sinelui, asupra destinului propriu, asupra profundei importanţe a literaturii în viaţă (a sa, dar şi a oamenilor în general), Aura Christi include în volumul Din infern, cu dragoste şi cîteva texte cu caracter polemic privind raporturile dintre intelectuali şi putere, situaţia literaturii române după decembrie 1989, promovarea literaturii naţionale ş.a.m.d. Dacă textele din această categorie pot părea inoportune printre cele din volum amintite pînă acum (ele ar fi fost mai potrivite pentru un volum separat), cele în care Aura Christi reflectă pe marginea operei unor mari autori se înscriu în rîndul celor de sondare a subteranelor fiinţei (scriitorului şi a cititorilor săi). Textele de acest fel ne aduc în atenţie nu atît ipostaza de critic literar a Aurei Christi (nici nu se urmăreşte aşa ceva), ci pe cea de cititor cu normă întreagă, pentru care literatura este mai mult decît simplă pasiune, devine o formă de a exista. Astfel, ne reţin atenţia rîndurile privind Idiotul lui Dostoievski, cele despre creaţia lui Bacovia sau cele despre poezia lui Emily Dickinson.

Cu o forţă a reflecţiilor venită din formarea în atmosfera culturală a marii literaturi ruseşti, uneori cu un patetism deschis asumat, autoarea vorbeşte în eseurile sale despre faţete dintre cele mai ascunse ale devenirii sale ca om şi ca scriitor. Din infern, cu dragoste ni-i arată pe omul, pe poetul şi pe eseistul Aura Christi în intimitatea reflecţiilor sale. Crezînd, asemeni prinţului Mîşkin, că „frumuseţea va salva lumea”, Aura Christi scrie despre frumuseţea de a suferi şi de a te descoperi pe tine prin suferinţă, despre frumuseţea scrisului şi a lecturii, despre frumuseţea de a evada în propriile subterane ale fiinţei şi despre frumuseţea de a descoperi continuu paradoxurile acesteia.

 

Revista indexata EBSCO