Mar 22, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Un suflet prădător. Poezie și paranoimă

 

După cum o arăta, spre exemplu, selecţia într-adevăr severă intitulată Harşt se aude la marginea cimitirului (cu replici şi interpretări grafice de Dinu Huminiuc), apărută, cu şapte ani în urmă, în mai puţin exigenta colecţie OPERA OMNIA – Poezie contemporană a editurii Tipo Moldova, creaţia poetică a lui Emil Nicolae este rodul unei trude poietice altoite nu numai pe o erudiţie autentică (intertextul artistic, filosofic şi teologic e cît se poate de ofertant în semnificaţii), ci şi pe conştiinţă acută a mizeriei crude, cvasi-generalizate, ce ameninţă inclusiv lumea culturală. Discursul liric specific, unul deloc prietenos cu cititorii leneşi, denunţă din ce în ce mai tranşant, fără menajamente inutile, recrudescenţa acestei mizerii la toate nivelurile percepţiei, y compris cel textual. Nostalgic nevindecat al epocilor în care profesiunea de credinţă poetică avea cu adevărat şansa de a schimba lumea, scriitorul nemţean – recunoscut, deloc întîmplător, şi ca un împătimit (deşi, la fel, exigent!) recuperator al avangardei interbelice (v, spre exemplu, volumele Patimile după Victor Brauner, Victor Brauner. La izvoarele operei şi Victor Brauner şi însoţitorii. Incursiuni în avangardă) – nu s-a sfiit, de altfel, să mizeze, cu toate riscurile, pe o poetică a agresiunii abil controlate, al cărei pandant aminteşte, paradoxal, de înşelătoarea echilibristică teoretizată în unele studii esenţiale despre Feţele modernităţii[i]. Anunţată în varii poeme din Omul de hîrtie (1999) sau Mortul perfect (2002), această poetică ambiguă, deosebit de fertilă estetic, se dezvăluia, în toată asprimea ei altminteri necesară, la finalul unei secvenţe din Paranoima (2005): „îţi dai seama că mii de litere ar vrea să te mitralieze/ rezerva de infracţionalitate ascunsă în cărţile pe care le-ai părăsit/ şi te cuprinde ardoarea ciudată de a-ţi asuma întreaga vină a oraşului/ în care caprele respiră prin urechi pe spaţiile verzi/ căci pînă la urmă ce ar putea să-ţi facă mai mult/ decît să te excludă din viitoarea ediţie a Who’s Who/ pentru că ai refuzat să mai exersezi ecoul moral şi ai decis/ că e mai important să afli ce te-aşteaptă după colţ/ şi dacă mersul acesta pe sîrmă îţi va fi de folos dincolo”.  Confuziile, orbecăirile, rătăcirile, metaforic înţelese ca un mers pe sîrmă (poetică) sînt, desigur, jucate. La fel ca cei mai valoroşi congeneri ai săi, Emil Nicolae problematizează însăşi reprezentarea, jonglînd, voit, cu imposibilitatea ei[ii] în paranoime cu sens funciarmente tragic. Ceea ce explică revenirea numeroasă, în lirica lui, a unor construcţii, figuri şi simboluri ale indeciziei, incongruenţei sau dezarticulării, reflexii ori simptome (poietice) ale unei alterităţi eşuate, căci alterate, aidoma rămăşiţei umanoide descrise în Omul de hîrtie: „Odată şi-odată cineva trebuia să-şi asume şi riscul acesta/ adică să spună că omul e un proiect eşuat/ deasupra pămîntului aerului apei şi focului – chintesenţă/ strecurată cu viclenie peste grădina dintîi sufocînd-o cu îmbrăţişarea/ moarte însămînţată în propria viaţă”. Adevărata miză a discursului, cea devoalată în miezul semantic al unor arte poetice extinse, precum Cînd inima nu ştie ce murmură buzele,  este însă una cît se poate de serioasă: „un poem este nimicul absolut/ şi ce ar avea el de propus ca să fie luat în seamă/ poate senzaţionala istorie a sentimentului fără sentimente/ adică mortul perfect care bate la uşă/ neauzit”.

De faptul că, la suprafaţa ei, poezia lui Emil Nicolae nu se sfieşte, cum spuneam, să parieze totuşi pe o agresivitate atent controlată ne convinge şi proaspătul Suflet prădător (Cuvînt însoţitor de Ioan Holban, Editura Junimea, Iaşi, 2017). Scriitorul optează şi aici pentru un peritext pe deplin elocvent, în maniera cunoscută (subtitlul volumului din 1999 era thriller, un titlu ambiguu din Mortul perfect, MAD, era clarificat într-o notă drept Mutual Assured Destruction etc.). Şi tot ca în maniera cunoscută, interfaţa lirică supurează, expresionist, în pasteluri întunecate ori se contractă, orgolios, în form(ul)a „faptului divers” sau a artei poetice lucrate de un orfevru iscusit. Ciclul ce deschide cartea, numit chiar Micile cruzimi ale serii (1-35), conţine ambele variante. Iată, spre exemplificare, o descripţie urbană din care nu lipsesc notaţiile incriminante, prin a căror acumulare cinică se dă un relief colţuros realităţilor româneşti, cu totul întristătoare: „Zarzărul mai înfloreşte o dată/ cu înverşunare/ falangele îi trosnesc discret/ printre cîinii vagabonzi şi bogătaşii travestiţi în cerşetori/ obişnuiţi să-i ignore/ (excepţie face umbra blondă/ care preferă să-i ocolească/ trecînd pe celălalt trotuar)” (2). Dar şi o ars poetica minimalistă, înmuiată, fără solvent, în aceeaşi culoare a violenţei: „În spaţiul dintre primul vers/ şi al doilea vers/ nu trebuie să rămînă timp/ pentru o crimă” (13).

Aluziile la mutaţiile în negativ, la pietrificarea sau mortificarea lumii urbane – transformate, insidios, într-un fel de necropolis postmodern – nu lipsesc din niciun crîmpei de Suflet prădător. Tema e mai veche, scriitorul abordînd-o spre exemplu, cu cele mai bune rezultate estetice, şi în volumul Mortul perfect (2002), care s-ar fi putut în întregime aşeza sub semnul unui citat din Jean Baudrillard, inclus în uvertura poemului Casa vieţii: „Dacă cimitirul nu mai există e pentru că oraşele moderne, în totalitatea lor, îşi asumă azi funcţia acestuia”. Poetul semnalează şi în cartea de faţă tot felul de expresii ale dezumanizării şi simptome ale deformării ori chiar extincţiei – unele asociate cu însăşi reprezentarea artistică, deviată, cînd şi cînd, tot în paranoima uzuală: asamblarea scheletului unei iluzii” și „inventarierea rămășițelor ei”, „şobolanul roşu [care] se arată cînd şi cum vrea el/ printre beculeţele aprinse de sărbători” şi „pisica de fier”, „vîntul de piatră” şi „căldura minciunii” , „ploaia acidă” și „aerul coclit al zilei”, „groapa lui Daniel în formă de carusel” şi „giulgiul morţii”. Aşa încît, deşi agentul disoluţiei reflectate poetic este mereu altul, putem vorbi, practic, de variaţiuni rafinate pe aceeaşi temă, doar uneori menite să avertizeze asupra unui pericol esenţial, acela al pierderii memoriei urbane, de vector colectiv sau individual: „La sfîrşitul sărbătorii/ cu mici bere şi/ sfinţi protectori/ memoria oraşului/ se adună în rigole”.

După cum i-o arată şi titlul, cel de-al doilea ciclu al cărţii, Rămăşiţele omului, tematizează din nou, şi cu aceeaşi luciditate corozivă, drama pierderii umanităţii[iii], o dramă proiectată de această dată pe fundalul unei istorii mai largi. Nici aşa însă rămăşiţele umanităţii –  dispersate, dizolvate, risipite în/ prin oglinzile răului contemporan – nu devin mai uşor de recuperat. Semnificative, din această perspectivă, sînt textele intitulate Lecţia de istorie, Şcoala de muzică, Literatură, Răspuns pentru un poeta vates sau *** (Pe cînd citeşti relatarea lui Bohumil Hrabal), care conţin meditaţii dintre cele mai grave pe teme subsumate raportului dintre istorie, cultură şi umanitate. Interesante sînt şi poemele în care desenul după natură – fie ea şi una… culturală – e tulburat suprarealist. În ciuda ironiilor fine ce le amplifică efectele, şi ele au, desigur, un temei (etno)identitar extrem de serios: „Cînd ţi s-a arătat într-un amurg/ după o aprigă partidă de sex/ Josef Mengele avea părul blond şi creţ/ ochi albaştri ţîţe enorme şi o crupă de iapă/ te-ai lăsat studiat pe toate părţile/ dar nu ai înţeles atunci şi acum te tot întrebi/ care erau planurile ştiinţifice ale doctorului/ din acel vis” („Tu erota kai tu Tanatu”, cu traducerea marca Emil Nicolae explicată într-o notă de subsol: „iubirea şi moartea lui”).

Fără îndoială, în majoritatea textelor din Suflet prădător se pot descoperi astfel de noduri ale unei agresivităţi, manifeste gestual ori proiectate oniric, tot ca expresie a răului care ameninţă să copleşească universul, în totalitatea lui. În ciuda aparenţelor, am impresia totuşi că scriitorul nu încetează să spere în posibilitatea poeticului de a-l rafina şi în consecinţă atenua. O asemenea speranţă pîlpîie, ce-i drept, doar în interstiţiile unor poeme nutrite din nostalgia nevindecată despre care scriam la început. Precum, spre exemplu, în cea de-a 12-a din micile cruzimi ale serii: „Pe foaia albă foşneşte/ uşor lumina înserării/ pe carnea albă clipeşte/ ascuţit peniţa de oţel/ şi scrie şi scrie”. Ori în finalul primei părţi, versificate, dintr-o ataşantă Literatură, parcă strecurată între Rămăşiţele omului numai pentru a aminti de „senzorii fiinţei tale secrete/ îmbălsămată în experienţe străvechi”.

Analizat în retortă, Suflet prădător se dovedeşte nu atît un document apăsător al întunecării (autoironice), cît o profesiune (lucid-tristă!) de credinţă poetică. Una cizelată, rafinată, scuturată orgolios de zgura oricărui sentimentalism liric.

 

Note:

 

[i] Mă refer, desigur, la arhicunoscutul studiu al lui Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, care a văzut din nou lumina tiparului într-o elegantă ediţie aniversară, la 40 de ani de la apariţia primei versiuni a cărţii (traducere de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, Polirom, Iaşi, 2017).

[ii] O concisă, dar memorabilă analiză a poeticii imposibilităţii, plecînd de la estetica eşecului practicată la Beckett, realizează chiar Matei Călinescu, în op. cit., p. 336;

[iii] Rînduri interesante despre „sentimentul deficitului existenţial”, aşa cum este el valorificat în Mortul perfect, ca şi în Omul de hîrtie, a scris Vasile Spiridon, în Trunchiul de piramidă, inclus în Apărarea şi ilustrarea poeziei (Edit. Timpul, Iaşi, 2009).

Revista indexata EBSCO