Mar 22, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – Singurătatea cronicarului de cursă lungă

Deşi proaspăt sexagenar, Vasile Spiridon, vechiul prieten şi colaboratorul de nădejde al „Convorbirilor literare”, nu-şi trădează prin nimic vârsta, vădind şi acum, parcă mai abitir ca odinioară, o curiozitate tinerească faţă de tot ce e nou şi o poftă de scris de invidiat. Prezenţă luminoasă şi tonică în mediul academico-scriitoricesc autohton, universitarul băcăuan şi-a câştigat simpatia confraţilor prin farmecul personalităţii sale, de om instruit şi hâtru totodată, predispus la ironie şi jovialitate, adică la un gen de umor benign, de stirpe humuleşteană (nu e o întâmplare că autorul s-a născut chiar în ţinutul Neamţului, la Căciuleşti-Girov). Iar acest ingredient preţios al personalităţii (umorul adică) l-a ajutat să judece literatura dintr-o perspectivă nuanţată şi tolerantă, comprehensivă, fără umbră de încrâncenare, şi să sancţioneze cusururile cu îngăduinţă, într-o manieră asumat pedagogică, pentru a evidenţia în schimb fără pic de reţineri valoarea, mai ales atunci când ocheanul criticului se focalizeză pe operele imperfecte ale autorilor aflaţi la început de drum. Drept e că nici clasicii literaturii noastre nu sunt trataţi altfel, Vasile Spiridon scriind despre toţi cu egală competenţă şi obiectivitate, sine ira et studio, din respect pentru adevăr şi cu dorinţa mărturisită de a surprinde esenţialul. Scurt spus, textele criticului cu origini nemţene sunt modelate de aspiraţia către echilibru şi obiectivitate, iar nu de dorinţa juvenil-egoistă de a spune lucruri originale şi surprinzătoare cu orice preţ.

Nici narcisismul, nici iconoclasmul nu-l caracterizează pe Vasile Spiridon, critic cu înclinaţii mai degrabă irenice decât catillinare, predispus prin temperament la scepticism şi la soluţiile de bun-simţ, ce inhibă din faşă umoarea, izbucnirile egolatre, exagerările de orice fel. De aceea, spiritul critic se exercită în cazul de faţă nu la modul polemic, negativ, ci printr-un gen de distanţare ironică ce nu ocoleşte defectele, dar le prezintă cu o superioară îngăduinţă, ca pe nişte erori involuntare, de parcurs, şi deci lesne remediabile. Aşa se explică preţuirea de care s-a bucurat şi se bucură criticul în breaslă, ştiut fiind că modestia e lucru rar printre scriitori. Trebuie precizat totuşi că Vasile Spiridon împrumută deseori de la autorul Amintirilor din copilărie un anumit protocol retorico-stilistic ce presupune asumarea umilităţii ca formă de camuflare ironică a superiorităţii spirituale, de care criticul e cât se poate de conştient şi asupra căreia ţine câteodată să atragă poate prea mult atenţia, ca nu cumva să fie greşit înţeles. Chiar dacă e utilizat uneori abuziv, procedeul îşi dovedeşte totuşi eficienţa didactică, de vreme ce propune râsul ca terapie morală şi îndreptar estetic deopotrivă.

Autoritatea câştigată în timp se măsoară şi prin mulţimea premiilor cu care au fost răsplătite cărţile criticului, şi prin nominalizarea domniei sale în numeroase şi prestigioase jurii, comitete şi comisii ştiinţifice, Vasile Spiridon fiind considerat unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai fenomenului literar actual (stau mărturie măgulitoarele aprecieri formulate de personalităţi marcante ale culturii noastre, precum Eugen Simion, Silviu Angelescu, Iordan Datcu ş.a.). Astfel, de la volumul de debut – Cuprinderi (eseuri critice), București, Editura ALL, 1993 – şi până azi, interesul criticului s-a îndreptat preponderent asupra literaturii române moderne şi contemporane, aşa cum reiese din simpla enumerare a titlurilor studiilor sale cu caracter monografic (Nichita Stănescu. Monografie, Brașov, Editura Aula, 2003; Viziunile învinsului de profesie Nichita. Cosmicitate în lirica stănesciană, Iași, Editura Timpul, 2003; Gellu Naum. Monografie, Brașov, Editura Aula, 2005) sau de sinteză critică pe o temă anume (Perna cu ace, I. Din vremea obsedantului deceniu, Iași, Editura Timpul, 2004 sau La mijloc de Rău și Bun. Identitate spirituală românească, în diacronie, Iași, Editura Timpul, 2008). Pe lângă aceste tomuri cu pedigree academic, demnă de toată lauda e şi activitatea prodigioasă de cronicar a profesorului Spiridon, ilustrată doar într-o mică măsură de textele cuprinse în volume precum Înscrierea pe orbită. O cronică a prozei contemporane (Iași, Editura Timpul, 2008) sau Apărarea și ilustrarea poeziei (Iași, Editura Timpul, 2009). Iată o edificatoare profesiune de credinţă formulată în preambulul unuia dintre volumele sus-menţionate: „Aşa cum romancierul îşi face ucenicia prin exersarea pe genul scurt în vederea proiectării operei de respiraţie mai amplă, şi cronicarul, după o perioadă a acumulărilor îndelungate, caută calea spre virtuala sinteză. Neîmplinirea şi melancolizarea acestuia din urmă constau în faptul că el nu se poate abstrage din efemerul fatidic, că nu reuşeşte să perceapă tendinţele şi orientările actuale decât prin sondări impresioniste ce nu exclud eroarea de perspectivă. Un text de critică analitică poate fi făcut inutil de un altul mai pertinent care, la rândul său, poate deveni, prin apariţia altora mai consistente, un simplu document de istorie a evoluţiei conştiinţei critice, o simplă înscriere pe orbită. Comentariul critic pare a fi, în actualitatea imediată, un mod eficient prin care magma literaturii ia act de sine, fără apariţia lui la zi aceasta purtând cu sine nostalgia ordonării ideale. Finalitatea sa este de a opera o primă selecţie pe care Timpul urmează să o certifice sau să o infirme şi, sub acest aspect axiologic, trebuie privită nu numai eficienţa, ci şi raţiunea lui de a exista. Cronicarul este capabil să activeze reacţia contemporanilor la apariţiile editoriale, oficiul său critic având, de fapt, menirea să profileze o istorie literară din mers”.

Ţinând cont de cele afirmate aici, precum şi de mulţimea „efemeridelor” răspândite în paginile revistelor de cultură şi neadunate încă în volum, putem spune fără teama de a greşi că Vasile Spiridon e unul dintre puţinii critici care au rămas credincioşi cronicii literare, gen tot mai rar frecventat în ultimii ani, când majoritatea colegilor săi de breaslă, mai tineri sau mai bătrâni, au dezertat de la datorie, lăsând pe seama veleitarilor dificila sarcină de a detecta şi ierarhiza, „din mers”, valorile literaturii actuale. Exegetul lui Nichita Stănescu trage însă un semnal de alarmă, arătând prin propriul exemplu că exerciţiul cronicii literare e necesar menţinerii  profesiunii de critic pe traiectoria justă, după prealabila „înscriere pe orbită”. Mai mult decât atât, textele acestea „minore”, ancorate în actualitatea imediată, pot contura la rândul lor profilul en miettes al unei personalităţi totuşi bine definite, cu gusturile şi cu ierarhia sa de valori, afirmate şi în cărţile de sinteză critică. De pildă, tratarea monografică a lui Nichita Stănescu (căruia Vasile Spiridon îi dedică două cărţi) ne semnelează faptul că exegetul optzecist plasează pe autorul Necuvintelor în centrul canonului liric modernist, proiectat cumva in abstracto, pe o scară a valorilor estetice absolute, pe când volumul consacrat literaturii obsedantului deceniu pare îndatorat unei schimbări semnificative de metodă critică, orientate de data aceasta către contextul istoric şi social, şi nu către textul literar în sine. Ambele tipuri de abordare (analiza textuală şi cea contextuală) se regăsesc însă în cronicile profesorului Spiridon, în opinia mea cele mai reuşite fiind interpretările pe marginea cărţilor de proză – poate şi datorită longevităţii rubricii ţinute neîntrerupt, de 15 ani, în „Convorbiri literare”. Să ne oprim acum, spre edificare, asupra culegerii de cronici Înscrierea pe orbită. O croncă a prozei contemporane, care adună textele publicate în revista noastră într-un interval de trei ani (2004-2007).

Vasile Spiridon selectează aici cărţile autorilor de top ai momentului, dar şi unele volume de proză şi de memorialistică recuperate tardiv, precum Luntrea lui Caron, romanul postum al lui Lucian Blaga (valorizat ca „document existenţial de excepţie”), sau Şoarecele B. şi alte povestiri, antologia de proză euphorionistă a lui Ion D. Sîrbu („un volum scos din neant”), reeditată în acei ani la Humanitas. Pe acestea din urmă exegetul le interpretează în cheie politică, arătând motivele pentru care interesul cititorilor s-a îndreptat, după 1989, spre genul memorialistic, în detrimentul ficţiunii de tip alegoric şi poetizant. Un caz aparte îl reprezintă, în opinia sa, Mihail Sadoveanu, ale cărui compromisuri nu au reuşit să-i altereze nicicum originalitatea creatoare. Iată o afirmaţie la care subscriu fără rezerve şi care consună cu perspectiva propusă de Mihai Zamfir în capitolul consacrat scriitorului (apreciat drept „stilistul absolut” al literaturii noastre) în cel de al doilea volum al lucrării sale de sinteză Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Cartea Românească, 2017): „Poetica sadoveniană nu a fost influenţată de vreuna din cele patru generaţii de prozatori cărora autorul ei le-a fost contemporan, nici de experienţele moderniste ale romanului european şi nici de lecturile din scriitorii preferaţi. Aproape nicio împrejurare biografică sau istorică nu i-a modificat esenţial înclinaţia mâinii care a scris, rămasă indiferentă la tribulaţiile eului empiric. […] Sadoveanu a fost în actul creator consecvent cu sine însuşi şi şi-a asigurat o moromeţiană independenţă contemplativă”.

Dintre clasicii modernităţii, cronicarul se opreşte apoi asupra lui Gellu Naum, cel din Zenobia („pohem” conceput programatic, în spirit suprarealist, la antipodul esteticii romanului realist), asupra lui Dumitru Ţepeneag (Hotel Europa), George Bălăiţă (Lumea în două zile), Nicolae Breban sau Ovidiu Genaru, urmaţi de Radu Mareş, Marin Mincu, Mircea Tomuş, Eugen Uricaru. În centrul tabloului critic se situează o consistentă grupare optzecistă, care-i include pe Gheorghe Crăciun, Petru Cimpoeşu, Ioan Lăcustă şi Nichita Danilov, dar şi pe Gellu Dorian, Valeriu Stancu, Constantin Parascan, Adrian Dinu Rachieru, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Gheorghe Izbăşescu, Ovidiu Dunăreanu, plus Aura Christi, Horia Gîrbea, Lucian Alecsa, Magda Ursache, Bogdan Mihai Dascălu şi… Cristian George Brebenel. Cu câteva excepţii nesemnificative, ce sar imediat în ochi, selecţia e convingătoare, mărturisind obiectivitatea criticului, ce va fi fugit ca dracul de tămâie de sâcâitorii amici cu veleităţi literare de prin partea locului. Titlul volumului împrumută de fapt titlul cronicii la Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, cartea-eveniment a acelor ani, comentată cu acribie, pe spaţii largi, exegetul recurgând la minuţioase contextualizări şi peripluri hermeneutice, fără a se lansa totuşi în aprecieri exaltate. Nici de partea cusurgiilor nu s-a situat cronicarul, într-un context în care răsfăţatul nostru nobelizabil se vedea criticat din toate direcţiile, şi nu totdeauna chiar fără temei.

Citând mereu opiniile celorlalţi, pe care le aprobă sau de care se delimitează critic, după caz, fără a avea niciodată pretenţia de a fi descoperit el, cel dintâi, America, Vasile Spiridon se vădeşte a fi un cronicar profesionist, respectat şi de scriitori, şi de colegii de breaslă (experienţa didactică va fi jucat şi ea, desigur, un rol). Cronicile sale degajă, toate, o puternică impresie de obiectivitate, datorată printre altele şi lipsei de ostentaţie stilistică, tonului calm şi echilibrat, neutru, ce nu îngăduie utilizarea delirantă a adjectivului. Cu toate acestea, o notă particulară de umor îşi face adesea simţită prezenţa, după cum am mai spus, criticul manifestând o predilecţie puternică pentru calambur (retruvabil în titluri precum Ovidiu septuagenaru’, Dunăreanu de la Dunăre sau Gheorghe iuzbaşescul) şi pentru expresia ritmată, de natură proverbială.

Isteţ el însuşi ca un proverb, cronicarul ţinea să atragă la un moment dat atenţia scriitorilor asupra riscului de a părăsi turnul de fildeş al creaţiei de dragul politicii şi al voinţei de putere: „Deşi străbatem o perioadă de pragmatism, nu cred că scriitorii care încearcă să orienteze publicul o fac mânaţi în primul rând de interese pecuniare, ci din dorinţa satisfacerii orgoliului lor auctorial de constructori nu numai de lumi imaginare. Puterea lor de influenţă poate avea un rol benefic, deşi ei nu mai deţin, ca altădată, statutul de lideri de opinie şi joacă un rol destul de modest în dirijarea mentalului şi imaginarului colectiv. Marele rol îl deţin actualmente, gazetarii, analiştii politici şi oamenii de fotbal, întrucât vremea scriitorilor angajaţi în viaţa politică a trecut. Având simţ critic, scriitorii sunt obişnuiţi să evalueze şi să compare soluţiile între ele; ei pot imagina scenarii diferite pentru aceeaşi problemă nou apărută, pot opera cu scenarii virtuale unde intră şi o notă de creativitate. Şi totuşi, cred că imaginaţia (sau „imaginaţiunea”, vorba unui avangardist) nu trebuie să vină la putere, acolo unde este nevoie de analiză şi spirit critic. Ceea ce pot face ei pentru ca cititorii să le re-confirme puterea este să-i atragă prin scrierile lor spre lectură”.

Mi-l amintesc pe Vasile Spiridon alergând astă vară de unul singur, la ceas de seară, pe malul mării, complet imun la colorata aglomeraţie de pe plajă. Mi-a mărturisit că obişnuieşte astfel să îşi pună gândurile în ordine şi să se pregătească de scris, eliberându-şi mintea de orice preocupări meschine, pentru a se putea regăsi mai apoi, doar cu sine însuşi şi cu cărţile lui, în lumea purificată a artei. Am înţeles atunci că singurătatea cronicarului de cursă lungă are totuşi un sens: fiindcă numai cu asemenea oameni devotaţi profesiei lor până la sacrificiul de sine literatura mai are, iată, o şansă.

 

Revista indexata EBSCO