Mar 22, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Tatuaje ale actualității

 

Titlul Zbateri facile, strădanii futile, pus de Dumitru Augustin Doman cărții sale de proze scurte (Târgoviște, Ed. Bibliotheca, 2017), mă face să cred că autorul ar suferi de un „romantism târziu și facil” (alt titlu, din interiorul volumului) dacă ar fi convins că, prin această apariție editorială, ar contribui la asanarea moravurilor din societatea românească actuală. De altfel, nimeni nu a reușit să o facă în ultimul pătrar de veac prin mijloacele directe ale denunțurilor în mass-media, unde autorul a și lucrat o perioadă. De aceea, strădaniile sale ar fi cu totul futile, însă rămân zbaterile facile (!) în a transfera totul în plan ficțional.

Spun că sunt zbateri facile deoarece Dumitru Augustin Doman nu a trebuit să inventeze aproape nimic din ceea ce narează. Încă o dată ne convingem că viața este în stare să bată ficțiunea, chiar dacă filmul rămâne la putere, așa cum se întâmplă în bucata Autostrada virtuală din studiile de fezabilitate. În epoca expansiunii internetului și a evoluției explozive a tehnicii IT, este de apreciat calitatea filmului despre studiile de fezabilitate a autostrăzilor rămase în stadiul de pură virtualitate. Mai important decât construirea autostrăzilor este pentru cei care lasă totul în stare de proiect faptul că aceste filme – realizate de firme străine pe bani mulți – sunt tot mai performante și mai spectaculoase din punct de vedere artistic. Așa cum în cunoscuta nuvelă Caravana cinematografică, a colegului de generație Ioan Groșan, vacile împing în șanț… deșănțata propagandă comunistă adusă la țară cu camionul, și aici, „O dalmaţiană vacă Holstein, liniştită, cum a învăţat ea de la sămănătorişti, se apropie prin spatele marelui ecran şi vrea să se scarpine de el, în timp ce filmul autostrăzii străpungătoare de munţi încă rulează la foc continuu. Ecranul, cu toată schelăria lui metalică, pică la pământ ca o carte de joc rezemată precar de un pahar. Cu prezenţa de spirit proprie oamenilor politici români, ministrul Dacian Roman, purtătoarea de cuvânt, astăzi necuvântătoare ca şi dalmaţiana Holstein, şi cei doi secretari de stat se feresc la timp, guvernul rămânând integru după teribila încercare” (p. 132).

Parcă se potrivește cel mai bine pentru această bucată narativă partea a doua a motto-ului cărții, ales din I.L. Caragiale: „Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimțind pe ce calcă jos! Groase tălpi trebuie să aibă!” Este vorba despre o grosime care nu o poate întrece pe aceea a obrazurilor obraznice dintr-o țară în care se pare că polemica civilizată o mai pot face doar aceia care nu sunt sănătoși mental. Spre ilustrare, în Alzheimer și Parkinson apar doi pensionari în rol de dioscuri: „Unul are Alzheimer, iar celălalt Parkinson. Unul fără celălalt n-ar putea veni la cârciuma Puterea&Opoziţia a democratului Pamfil Tolerantu din Piaţa Ivancea. Cel cu Parkinson îi aduce mereu aminte colegului de masă de ce au venit aci şi pe unde se află paharul, iar cel cu Alzheimer ia paharul, i-l duce la gură preopinentului, bea pe urmă şi el, mai comandă unul apoi şi iar polemizează, cât se poate de civilizat, despre dreapta, despre stânga politică, despre aceeaşi pălărie peste aceeaşi curvă Mărie” (p. 64).

Multe dintre personajele celor 49 de proze scurte ale volumului se ghidează potrivit devizei enunțate undeva că „dacă n-ai bani, miroşi a prost”. Lipsit de miros, banul la ban trage, iar în calea oricum norocoșilor și bogaților oameni de afaceri de astăzi nu apar simpli peștișori de aur, ci ditamai balene, pline de o generozitate pe măsura corpolenței lor. Afacerist veros deghizat în parlamentar european, „rechinul” nu mai puțin corpolent Jan Porojan pescuiește și el în apele deloc tulburi ale Mării Nordului. Cred că ar fi putut foarte bine să încerce și apele Sudului, numai că acelea sunt cam departe de Bruxelles. Ajuns cu ritualul la a treia dorință (dar nu și la ultima din viața sa atât de darnică), el ar voi să i se aducă nimic altceva decât vreo două tone de carne de balenă, pentru că tocmai aflase că i-a crescut preţul unui astfel de produs la Bursa din New York. Ar putea fi apropiată morala prozei scurte Jan Porojan şi balena de aur de aceea a fabulei Toporul și pădurea, de Grigore Alexandrescu. În spiritul general al cărții lui Dumitru Augustin Doman, mai pot asemui lăcomia acestui afacerist cu aceea a bețivului care, după două dorințe bahice satisfăcute cu infinite măsuri alcoolice din partea peștișorului de aur, mai cere, la sfârșit, „una mică”.

Am aflat, mai ales din filme, că până la urmă și bogații plâng, deoarece banii nu aduc întotdeauna fericirea. Un deputat, în Suferința dintre zece și o sută de milioane de euro, după ce a făcut primele zece milioane de euro, devine blazat. Pare a fi un lucru bun, ce ar dovedi totuși că respectivul nu este destul de vanitos, deoarece alții de teapa lui nu se opresc niciodată din adunat. Probabil că totul intrase în rutină datorită mecanismului de furat pe care și-l pusese foarte bine la punct. În intervalul de timp scurs pentru agoniseala cifrelor indicate în titlu, el a suferit de o apatie teribilă și, în scopul de a reda un sens vieții, îi propune fiului său, cu care nu se simte în conflict de interese, să intre în concurență directă, pentru ca toate câștigurile, oneroase prin natura lor, să rămână în proprietatea familiei. Un alt „putred moral și putred de bogat”, din Vipera cu corn în frunte, suferă de complexul anonimatului și roagă un jurnalist să-l denunțe la DNA, pentru a ține capul de afiș al știrilor. Dar, la vestea răspândită în presă că a prejudiciat statul doar cu un milion de euro, el devine ținta ironiilor colegilor săi întru (scuze, domnule Noica!) jaf național și, făcut de rușine, se reîntoarce pus pe ceartă la redacția neinspiratului ziarist.

Vocația de scriitor nu a fost niciodată bănoasă, dar poate fi profitabilă o interesantă meserie înrudită, precum aceea de scriitor de ospătărițe. Insolitul designer din Scriitor de ospătărițe explică în ce constă serviciul său: „Păi, eu le scriu cu markerul negru sau roşu pe piele preţurile la băuturi. Lista de preţuri se află pe pielea lor. Între sâni scriu artistic preţul la şampanie franţuzească, pe frunte preţul la cel mai bun whisky, pe-un şold o marcă de coniac, pe celălalt altă marcă, pe braţe de sus până jos cocteilurile. Şi mai desenez artistic cupe, sticle, pahare… […] eu le scriu pe pielea lor fină cu markerul preţurile pe ţâţe, pe umerii obrajilor, pe buric, pe coapse şi pe picioare, preţurile după lista de la patronat. Din loc în loc mai desenez câte o floricică, câte un păhăruţ, câte o sticluţă, apoi se întorc cu spatele, timp în care mai sorb din vermutul italian cu apă şi lămâie. Apoi ele pornesc printre mese şi se rotesc încet, să poată citi naibii clientul ofertele barului” (p. 10).

Dacă prețurile trebuie șterse foarte repede, ele fiind mereu în creștere, ceea ce este tatuat rămâne bun tatuat și de neșters. Iată ce floră și faună pestriță adună plajele noastre, mai mult sau mai puțin virgine (plajele): „Mirel e tatuat tot, centimetru cu centimetru, în toate culorile și nuanțele spectrului cromatic cu inorogi, dinozauri mari și mici, lei, tigri, viței de aur, mistreți cu colți de argint, balauri cu șapte capete, macaci masturbându-se, cimpanzei râzând, iaci, cămile cu trei cocoașe, dromaderi fără cocoașă, scorpioni, căpcăuni cu ceafa groasă… Centimetru cu centimetru, ba, pe alocuri milimetru cu milimetru, pielea lui Mirel e tatuată cu zeci de animale cu cap interesant, trup barosan, coadă bogată, păr multicolor. Ba, pe fesa dreaptă are chiar și un armadillo, un animal din Paraguay cu bot de șobolan, urechi de iepure, carapace de broască țestoasă și coadă de cangur” (Poveste cu fauna mitologică plutind în flora exotică, p. 24). Acest „mușchiulos ca un dinozaur” vine însoțit de Mirela, cea „înaltă și suplă ca o magnolie”. Tiza merită să-i stea asortată alături, din moment ce „este tatuată toată, de sub bărbie până-n sfârcurile sânilor și până-n tălpi, tatuată într-o policromie fascinantă, milimetru cu milimetru, tatuată cu plante exotice: kiwi, smochini, rodii, viță de vie, arborele de cacao, leandri albi, leandri roșii, lămâi, măslini și portocali plini de fructe, limba soacrei cu trei nurori, mandarini, bananieri, copacul che (Cudronia tricuspidata), moșmoni japonezi, curmali chinezești, și multe alte plante ale căror nume complicate nu le știu nici doctorii în botanică, acestea toate pierdute prin ierburi înalte de-un verde crud” (Ibidem, p. 25). Verde crud… verde crud.

Și desigur că naturala contopire a regnurilor se împlinește potrivit legilor reproducerii: „Pe linia jucăușă dintre mare și plajă, Mirel și Mirela au pus de-o partidă de sex mai leneș, la început, apoi tot  mai sălbatic, că animalele lui Mirel păreau fericite a se zbengui în flora luxuriantă a Mirelei, apoi plantele Mirelei sufocând fauna mitologică a lui Mirel” (Ibidem). Dar nu toate perechile mai au răgazul pentru așa ceva. Trebuie să recunoaștem că patima de a face avere ia cam tot timpul, cuplul din Primarul mobiliar amânând aducerea pe lume a unui fericit moștenitor până când își dă seama că procreația nu mai este cu putință, din cauza monopauzei venite parcă pe neașteptate consoartei. Alți bărbați, mai precauți, își schimbă nevestele de fiecare dată când mai primesc un mandat de parlamentar.

Revenind în sfera creației, în Porcăiala generală scriitorii din provincie suferă de complexul anonimatului și încearcă în zadar să atragă atenția publică asupra lor prin reciproce atacuri aranjate pe bloguri, pe facebook și în presa locală. Nimeni însă nu-i bagă în seamă pe veleitari, care își explică situația prin lipsa de organ cultural din partea concitadinilor. Au dreptate și unii, și alții. Dacă nici Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a lui G. Călinescu, nu se vinde, ce pretenții de înaltă apreciere pot să emită ei pentru ceea ce scriu? În narațiunea O sută de lei se încearcă – aș spune – o contracarare a unei astfel de proaste receptări și citim cum unor librari le vine o ingenioasă idee de marketing cultural pentru vinderea cunoscutei cărți. Ei pun să stea expusă în vitrina deschisă o atrăgătoare fată goală, „cu un zâmbet care ar scula și morții de la morgă, cei cu organele grămadă lângă ei pe masa rece de marmură” (p. 18). Niciunuia dintre bărbații ce se perindă prin fața vitrinei nu îi sunt ochii ațintiți asupra profilului neprețuitei cărți aflate la vedere, ci asupra semiprofilului prețuitei domnișoare. Astfel, prețurile și evaluările se confundă pentru presupușii degustători cu spirit critic puși în fața frumosului de orice fel.

Deși sunt și alte protagoniste care joacă pe această carte a atracției fizice (iar nu pe celebra carte călinesciană), de aici nu trebuie să se creadă că pe toate le dă frumusețea afară din casă. Din cauza urâțeniei, unele dintre ele ar trebui să se ascundă (dar nu o fac!), așa cum este Irina Bălășescu, din proza Deochi: „Are o faţă pătrăţoasă, un ochi mare negru şi unul, desigur, de două ori mai mic şi căprui, un şold ridicat cu macaraua parcă, iar celălalt căzut şi fleşcăit, nasul exagerat de ascuţit este şi strâmbat spre dreapta, iar gura, ei, gura ei este o tăietură ca de brici, ca o linie orizontală sub triunghiul isoscel sau neregulat al nasului” (p. 133).

O adevărată hermeneutică a aceleiași gâlcevi sau dialectici dintre trup și spirit întreprind doi slujitori ai Domnului în bucata narativă Ninsoarea din ajun. Dascălul întruchipează rolul de avocat al diavolului după trecerea prin fiecare casă a parohiei, din care ies cu ce pot da enoriașii. În altă parte, un tânăr preot, sosit de curând în parohie, „se plimbă prin sat de o săptămână, însoțit de cântăreț, cu gândul doar la bani, la bani mulți și mărunți, dar și mari, la modalitatea de a-i strânge unul peste altul și unul lângă altul. La bani pentru renovarea bisericii, de unde să-i rămână și lui conform canonului că cine-mparte parte-și face” (Bordeianul Vasile cel Bătrân și Bogat, p. 33). Apostolul banilor luați de la creștini are ideea de a-i încuraja pe aceștia să contribuie la renovare (cu promisiunea firească de a fi trecuți cu toții în pronaos ca pioși și evlavioși ctitori ce sunt), aranjând cu unul dintre cei foarte săraci să doneze primul banii deja avuți de la preot, pentru a produce efectul pildei demne de urmat. S-au dus vremurile apostolice ale slavicianului Popa Tanda, cu toate că Sărăceni sunt destui și astăzi.

Dumitru Augustin Doman plasează cu abilitate referințele livrești acolo unde îi este îngăduit, în spațiul scurt al narării. Bucata Casa Geta începe cu prezentarea „Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu” (p. 7). Referința eminesciană străvezie este atenuată de remarca asupra profesiei soțului, care este colonel de… geniu, adică la arma numită astfel. Tot eminesciană este și propoziția „Pe deasupra ghenei de gunoi, luna trece așa lină și clară!” (p. 72). Numele de Jan Porojan ne amintește de bucata lui Vasile Alecsandri despre desrobirea țiganilor, iar numele jurnalistului Mădălin Volontan (din Vipera cu corn în frunte) face aluzie la unul cunoscut din mass-media. Și încă două exemple de referințe livrești explicite: „Luni seara, de fapt aproape de miezul nopţii de decembrie. Alexandru Macedonski n-are nici un amestec. Nici emirul, ca să fim drepţi. Sexagenarul Costache Tănăsescu e, de fapt, protagonistul nopţii de decembrie” (p. 77); „Într-o însorită de zi de mai când gâzele zumzăiau cum numai ele o ştiu de la Emil Gârleanu […]” (p. 73).

Am analizat doar câteva aspecte dintre multiplele panoramate în volumul de față, unde este „tatuată” (ca să nu spun „înfierată”) întreaga floră și faună postdecembristă. Au rămas deoparte cazurile de corupție, de plagiat, de interese mafiote, de manipulare electorală, de viață penitenciară, de magistratură etc. Cu o fină ironie sunt taxate de prozator, de exemplu, complicitățile dintre poliție și hoți. Astfel, în Polițistul complice, totul este redus la scară: un distrat șef al Poliţiei Economice judeţene (are drept hobby pictura), necunoscut de un sătean, se transformă într-un copărtaș la furtul unor saci de ciment cu care gospodarul voia să-și construiască o podișcă. După cum spuneam la începutul comentariului, aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional, deoarece vedem totul derulându-se cotidian sub ochii noștri, cu un firesc al nefirescului ce frizează absurdul. Actuale, caustice, pline de umor și de ironie, atrăgătoarele proze scurte ale volumului Zbateri facile, strădanii futile sunt de un realism aspru ce nu încetează să fie savuros prin șarja caricaturală și poanta la care apelează cu dexteritate Dumitru Augustin Doman.

Revista indexata EBSCO