Mar 22, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – „Arca” poetului

 

Cu ceva timp în urmă, în profilul dedicat lui Ioan Alexandru (v. Generaţia orfelină, Ed. Ideea Europeană, 2014) conchideam că un insidios respect muzeal însoţea posteritatea poetului. Şi că puţini vor fi fost cei care au dezlegat, în lirica de început a lui Ion (pe atunci) Alexandru, semnele devenirii sale poeticeşti: de la tulbureala instinctuală şi frăgezimea sufletului adolescentin, frămîntat de neastîmpărul vîrstei, la pacea sacrală ce învăluia producţia imnică, crescută pe tipare ritualice. Forţa vizionară a poetului închega cîndva tablouri terifiante, răscolite de un secret blestem; Infernul discutabil (1967) adîncea convulsiile unui suflet torturat, osîndit la o existenţă inautentică, Alexandru fiind – s-a spus cu îndreptăţire – un blagian ce scormonea „depozitele ancestrale”, captînd poruncile venite din străfunduri, atent la zbuciumul viului şi sigilat de gustul originarului. Lirica sa urma îndeaproape vîrstele poetului, pornit în căutarea ascezei; inteligenţa virgină e înlocuită cu o desfăşurare livrescă, pătrunsă de obsesia logosului. Hieratismul şi decorativismul trădează această schimbare la faţă; vechea încrîncenare, interdicţiile şi violenţele de altădată fac loc duhului iubirii, o cîntare monodică, de fapt, ce rezonează surdinizat-tragic. Poetul îşi domină sentimentul pustiirii şi propune o rezolvare imnică tragediei existenţiale. Lirismul său e de natură orfică; eul se identifică cu universul într-o bucurie comunitară, revărsată în beatitudinea transfigurării. Alexandru, devenit Ioan, îşi cultivă asceza prin „păcatul cultural” şi înţelege propria-i creaţie ca regenerare. Aşadar, îmbibată de cultură teologică, lirica lui se înfăţişează secţionată, etapizîndu-i devenirea (schizofrenic, după unii) sub lumina transfigurării.

Iată că, pe suportul unui eseu confesiv, aşezat „sub semnul firoscos al devoţiunii”, semnat de Dan C. Mihăilescu (Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc?, ed. Humanitas, 2015), Cosmin Ciotloş părea convins că „adevărata posteritate critică a lui Ioan Alexandru” abia începe, respingînd o percepţie simplist-binară. În fond, melancolizat, criticul (Dan C. Mihăilescu), ieşind din rezerva morală, acceptînd regresul, nu se împacă, mizînd pe empatie şi sinceritate, cu ipoteza fracturii, „rudimentară”; ruptură cimentată – observa fostul cronicar al României literare – de „trei generaţii de critici”. Încît, „marele succes al demonstraţiei” ar fi repunerea în drepturi a Vămilor pustiei (1969) şi a primelor Imne (ale bucuriei), din 1973, volume scoase din „graficul descendent”, impunînd o etapă de trecere, „înaltă”, însă. Cosmin Ciotloş descoperea aici chiar o idee inaugurală, sancţionînd „posteritatea amînată” a poetului.

Ceea ce îşi propune Mircea Platon, îngrijind antologia de la EAR (Ioan Alexandru, O sută şi una de poezii), scriind Prefaţa (Arta sau Arca poetică a lui Ioan Alexandru sau La ce bun poetul în „Vremea Scorburii”) şi stabilind, selectiv, reperele critice ar fi tocmai repunerea în circuit a „celeilalte jumătăţi”; adică a Imnelor. Constatînd că instanţa critică a canonizat „o jumătate de poet”, neştiind ce să facă, după ruptură, cu „cealaltă jumătate”. Eseist de forţă şi poet el însuşi (e drept, „din cînd în cînd”, cum nota Elvira Sorohan, o fină comentatoare a travaliului său liric), Mircea Platon, spirit vagant, cultivat, meditativ, amator de reverii nocturne, hoinărind prin locuri simbolice etc., pornise, ne amintim, o „revoluţie conservatoare”. Debutase, în ipostază poetică, „sub acoperire”, semnînd Alexandru Theognostul, după care, prin Jocuri sub ulm şi, recent, Cartea străduţelor subtile (adunînd, sub pecete elegiacă, „inedite”), dovedea har şi cultură veche, metabolizată, de cert rafinament. Iar istoricul, şcolit şi prin străinătăţuri, se luptă cu mitologia antinaţională, neacceptînd „nimicnicia” românilor mioritici, devenită, pentru unii, „crez etnologic”.

Încă prin 1996 propunea „o încercare de naţionalism critic”, convins că putem deveni o naţiune „bine întocmită”, făcînd saltul – prin conlucrarea elitelor (organice, patrimoniale) cu poporul – de la naţionalismul genetic la „personalitatea naţională” (v. Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, 2017). Or, rolul elitelor este decisiv în articularea conştiinţei naţionale, înţelegînd naţiunea, pe urmele lui D. Gusti, ca „o durată culturală în succesiunea generaţiilor”; refuzînd adică ceea ce se întîmplă chiar în stricta noastră contemporaneitate: „rescrierea” naţiunii ca „turmă de consumatori”, eliticidul, promovarea frauduloasă a unor elite mediatice, infidele, narcisiace, în autoadmiraţie, contestînd valoarea trecutului nostru naţional. Era firesc, aşadar, ca Mircea Platon să se ocupe şi de soarta unui poet care ne anunţa solemn: „trăiesc în neam ca limba într-un clopot”, încercînd să ne convingă că avem de-a face, la Ioan Alexandru, cu un univers poetic coerent.

Să ne amintim că volumul de debut al lui Ion Alexandru (Cum să vă spun, 1964) era un veritabil jurnal autobiografic, propunînd înfrigurate întrebări juvenile, de frustă candoare; drumul poetic croit însemna – din start – o netă opţiune pentru valorile tradiţiei. În poetul blînd, cu privire pură şi obsesia sacrosanctă a originilor, aflăm reflexul unui mod (românesc) de a fi. E de precizat aici că, tematic vorbind, în evoluţia lui Ioan Alexandru nu asistăm la nici o ruptură; prin spiritul ardelenesc, acel sentimentalism social şi naţional, hrănit de ideea apartenenţei, prin recurenţă motivică, poezia lui se continuă şi poetul imnic – crescut, bănuim, sub model cotruşian – era conţinut de primele lui cărţi. Ruptura e, însă, în concepţia asupra poeziei. O asemenea răscruce aflăm în Vămile Pustiei, după care, peste patru ani, seria de Imne (prin Imnele Bucuriei) va inaugura, credem, o altă etapă, marşînd spre o poezie „luminoasă istoric”, monografiind, după pilda lui Aron Cotruş, provinciile istorice.

Bineînţeles, drumul de la jubilaţia adolescentină la izvoarele imnului n-a fost lin şi pe cerul poeziei gravitează sensuri thanatice. În regim de exaltare contemplativă, lirica lui Ioan Alexandru îmbracă straie de sărbătoare; mitologia umple timpul anterior istoriei, vorbind de un sat de esenţă morală. Simbolistica e obscură pentru cel nepregătit, gata de a anexa această lirică filierei gîndiriste. Dar preceptele sînt în primul rînd morale, irigate de cuviinţă, drama e milenară, satul încărcat de istorie şi suferinţă. Un senin al timpului ţîşneşte dintr-o „temelie de sînge” şi aceste caligrafii bolnave de bizantinism închipuie o geografie mitologică, cutreierată de vinovăţie. Alunecarea către moarte, strămutarea în veşnicie, taina cea mare etc. nu procură poetului angoasele insului modern. Motivul thanatic e rezolvat în cheie pastorală („şi ne-om întoarce-n ţărnă cînd e dat”), păstrînd deci seninătatea mioritică, mesajul luminii şi al iubirii. Această neteamă se hrăneşte din puterea iubirii („iubirea e mai tare decît moartea” – va spune poetul), aflînd în cămara de taină a inimii şoapta cuvîntului inspirat, curăţenia morală, bucuria de a fi în lume, spiritualizarea fiinţei: „să nu mă satur fără paradis / Să nu mănînc în el decît lumină”.

Singular, auster, Ioan Alexandru vorbeşte despre sufletul jertfit şi accesul la esenţe, despre eroismul moral şi iubirea spiritualizată, cea care „pe cît se dă pe-atît e dăruire”, cea care „nu e-n scădere”, nefiind o pogorîre ci o cucerire. O poezie ce pluteşte în absolut, neferită de prozaisme, vehiculînd o simbolistică uşor didacticistă, dar care convinge prin vibraţia sentimentului şi infuzia tragismului uman, „îmbătrînită” (forţat), purtînd cu nobleţe patina vremii. Simplificarea se însoţeşte cu aventura spiritului coborînd spre rostul lucrurilor, în timpul mitic, înspre neclintirea satului arhaic şi isihia bizantină. Poetul este un cetitor în origini, întemeind fiinţa prin cuvînt. Instalat în toposul sacru al Patriei, Ioan Alexandru propune un „imn nestăvilit”, multiplicat în serie. Descoperim aici o simbolistică de sorginte bizantină, magnificată tocmai prin atitudinea imnică, diseminată repetitiv, cu riscul (asumat al) monotoniei.

Sedus de ideea unei imnologii a neamului românesc în chip de teologie poetică, autorul nu coboară cerul pe pămînt (împămîntenire), ci procedează invers, prin sacralizare. Calendarul martirilor „rupţi din rai” nu pledează doar pentru o legitimare eroică. Pentru Alexandru, la temelia făpturii vii şi a cosmosului cultural, se află „viaţa nealterată” a înaintaşilor. Istoria ca jertfelnic poartă această ereditate şi blagianul schimb de taine cu strămoşii află în pelerinul însetat (dar nepribeag) cutia de rezonanţă pentru „bronzul sunător” al istoriei. Logosul sfînt e ţinta acestei conştiinţe direcţionate etic, aspirînd la puritate, iubire şi milostivenie.

Atracţia teluricului, descoperirea uimită a lumii, conştiinţa propriei damnări năşteau învolburări; suferinţa de a fi, asumarea unei dinamici cosmice într-un spectacol expresionist îl smulg pe poet din contingent. El aspiră spre absolut, dorind a atinge un adînc esenţial, pregătindu-se pentru revelarea unui adevăr de natură pur spirituală. Primul Alexandru era de un energetism eruptiv; Ioan Alexandru, „construit” în timp, este consecinţa dorinţei de asceză. Efortul este programatic. Poetul scrie „pe lumină cu lumină”, regresează spre Pustie, purtat de setea de mîntuire, cultivă o lirică îmbolnăvită de livresc şi, în acelaşi timp, austeră, de o mare simplitate, cu o coloratură mitologică. Tonul celebrator serveşte acestor iluminări: totul se transfigurează (spiritualizează), ascensiunea spre spiritual conferă apocalipticei poezii de altădată cucernicie şi blîndeţe. O predică smerită se înalţă din zicerile poetului eliberat de angoase, împăcat cu toate: „Şi vremea / ne face una cu pămîntul”.

Taxat drept un „imnograf neîndurat” (Al. Dobrescu), chiar „fără jenă” (cf. Marian Popa), poetul părăsise expresionismul rural, frenezia dionisiacă şi teroarea materialităţii. Cîndva, în numele unui vizionarism tulbure, invoca un cosmos vîscos, agonizant şi suferinţa materiei, în degradare: un teluric cleios, purulent, în clocot, invazia ruginii, a mucegaiului, dar şi „puterile diavoleşti” ameninţînd spiritul (strivit, încătuşat) ori bestiariul din jur (stelele fiind „păianjenii Universului”). Evident, în contrapondere, se auzea un plîns din „stranele ardelene”; „străbunul sat” şi „izvoarele eterne”, cimitirul-paradis vegheau umbrele Istoriei, sub năvala ierbii sîrmoase, a pietrelor putrezinde ş.a., virînd înspre un discurs liturgic.

S-a spus că Ion (Ioan) Alexandru (1941-2000) a fost, alături de congeneri, unul dintre marii beneficiari ai contextului, intrînd grabnic pe lista poeţilor instituţionalizaţi. Erupţia lirică a anilor ’60 a stat sub semnul recuperărilor („valul urgenţei”) după hiatusul proletcultist. A fost vorba de reputaţii impuse pe un teren gol (afirma A. Marino); în locul gloriilor proletcultiste, ţinînd afişul în iarna stalinistă, iute vestejite însă, a apărut pleiada noilor veniţi, orgolioşi şi zgomotoşi, regenerînd lirismul, refăcînd legăturile cu tradiţia (boicotată) şi instituind un „baraj axiologic”, blocînd acreditarea succesorilor, nu mai puţin merituoşi (nota Gh. Grigurcu).

„Coborînd” entuziast la Bucureşti pentru a citi la cenaclul Labiş, ardeleanul Ion Alexandru (Ioan Şandor, pe numele-i adevărat) s-a vrut un trimis al Provinciei, după ce, o spunea el însuşi, dispariţia poetului din Mălini „frînsese în două o generaţie”. Trăgîndu-se dintr-un neam de cîntăreţi dieci, trăind – alături de congeneri, întîmpinaţi sărbătoreşte – frenezia succesului, poetului ne anunţa tunător: „Sînt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun” (v. Beau lapte). Încît, prin ivirea sa, pierderea lui Labiş părea a nu fi fost irecuperabilă, scria Cornel Ungureanu. Cel care, la 26 de ani, îl impresionase pe Cioran prin profunditate şi a înţeles poezia ca dezvinovăţire (cf. Mircea Martin), a dezamăgit însă (din punctul de vedere al criticii imperative, prescriind programe şi traiectorii), în pofida cărturăriei (tradiţii europene, experienţa niponă ş.a.). Ca imnograf, prin vocea psalmodică, repetitiv-obositoare, vorbeau veciile şi strămoşii. Abundenta sa producţie imnică, expediată de un Mircea Iorgulescu în epoca lui Neagoe (prin inactualitate, chestiunea valorică fiind tacit suspendată), îl consacră drept mare poet creştin, cum zicea Mircea Eliade. Poetul descoperă puterea rugăciunii şi poezia însăşi, vorbind despre o dragoste ziditoare şi slava altor veacuri, devine rugăciune, într-o vreme în care, recunoştea  autorul Imnelor, poezia era, de fapt, „în mîinile lui Nichita”. După o lungă suferinţă (şase ani, paralizat, în urma unui accident vascular cerebral, petrecut la Arad, în 13 iunie 1994), poetul, devenit, între timp, şi om politic, se va stinge, neaşteptat, la Bonn (16 septembrie 2000), după ce dăduse îmbucurătoare semne de întremare. Dar faima sa, umbrită acum prin tăcere, se rezumă, spuneam, la un respect muzeal.

Văzută ca „o mare nedreptate”, ca o „ruptură” artificială, disjuncţia estetică dintre cei doi Alexandru, proclamată ferm de unii critici, primea o convingătoare replică şi din partea lui L. Hanganu care, înţelegînd pustia ca heterotopie, desluşea semnele prevestitoare ale bucuriei / călătoriei mistice încă în expresionismul vitalist, tulbure al începuturilor. Ioan Alexandru ne anunţa, încrezător, că „din codri mari de crini” va răsări la noi, deplină, lumina lină. Or, vecinătatea iubitoare a poetului, zicea şi Dan C. Mihăilescu, era „o levitaţie eliberatoare în context sufocant”.

Evident, disponibilitatea frenetică, sacrificiul, pierderea de sine („Că-n fiecare tînăr eu însumi par a fi”) anunţau cumva schimbarea la faţă a poetului; imagistica apocaliptică va îngădui transfigurarea, lepădarea de „umbra infernală”, imboldul imnificării, instituind atmosfera extatică (celebrare, bucurie, blîndeţe, împăcare). Altfel spus, omul, ca splendoare a creaţiei, trecut prin infern, învaţă lecţia pustiei: smerenie, umilinţă, frăţietate etc. Fiindcă Imnele descoperă enclavele purităţii şi arhaitatea izvoarelor, risipind bucurie. Poetul resuscită, solemn-emfatic, felul răsăritean de a gîndi (pe filon ortodoxist); contactul cu „străinia” s-a dovedit catalitic şi, ieşind din „umilinţă”, dezvoltînd un patetism gesticulant, imnografia lui Alexandru cade, regretabil, în paradă liturgică, beneficiind şi de o recepţie admirativă, exaltată. Implicit, de o „clasicizare” rapidă. Rezervele, cîte au fost, priveau industriozitatea şi deviaţia religios-habotnică, acceptată, totuşi, în epocă, în plin ateism triumfalist. Dar pustia străbătută de poet (chemînd, prin extensie biblică, motivul exodului) conducea, pe suportul concepţiei patristice şi avînd drept pildă imnurile pindarice (traduse de cel ce, în 1965, ne propunea Viaţa deocamdată), spre pacea lăutrică, ascetism, iubire, civism; adică opunîndu-se pustiirii şi cortegiului de efecte (suferinţă, alienare, izolare) induse de hiperindustrializare şi turboconsumerism. Poezia adevărată – ne prevenea Ioan Alexandru în Jurnal de poet – e „imn de bucurie”. Aşa fiind, chiar dacă şi alţii, afini temperamental, i-au urmat îndemnul glorificînd / beatificînd „acordurile celeste” şi „polenul paradisiac” (precum un Adrian Popescu, ivit din falanga echinoxistă), liantul iubirii dezvăluie, la Alexandru, un tragism subteran. Istoria e „podită” cu oseminte, provinciile oferă poetului-slujitor prilejul de a evoca pios, solemn-oracular, martiriul. Motivaţia imnică, în acord cu simbologia creştină împacă pilduitor iubirea şi dăruirea; logodit cu „lirele luminii”, poetul va psalmodia monoton-encomiastic şi va închega o viziune mitologică, amestecînd religiozitatea pe model bizantin cu sentimentalismul ţărănesc, tînguitor şi ditirambic sau cu imagistica de apocalips, lansîndu-se în predici avîntate, cu gesturi de amvon. Blîndul poet roşcovan („părintele”, cum îi spuneau studenţii), convins că prietenul Orfeu îşi avea sălaşul în Dacia mitică vroia să ne asigure că „numai din iubire poţi trăi”. Sfatul său nu pare a avea căutare azi, într-o societate confuză, conflictuală şi rapace; iar saltul, de la expresionism la spiritualism, ridică firesc o întrebare. În era internautică, în plină ceaţă axiologică, Ioan Alexandru mai are şansa de a fi citit / recitit? Rămîne de văzut, aşadar, dacă vom asista la o posteritate relansată.

O recentă ediţie a Imnelor Transilvaniei (Editura Renaşterea, 2015), îngrijită de Ioan Pintea, „pioasă”, dar fără aparat critic, nota Răzvan Voncu, nu ne poate fi de mare folos. Astfel de restituiri / resuscitări nu vor provoca o schimbare de percepţie, întărind mai degrabă vechile clişee: o poezie de serie, oficializată, de frenetică autopastişare, iscată de iluminări, vădind, fără dubiu, erudiţie teologală, dar părînd a confirma că „deriva estetică”, sesizată odată cu proiectul imnografic, era îndreptăţită. Al doilea Alexandru, zicea Dan C. Mihăilescu, „a permeabilizat întru religiozitate o generaţie”, trecut el însuşi printr-o „tulburătoare devenire”. Poetul ne anunţa că, învingîndu-şi Eul, devenise un altul, slăvind lumina dumnezeirii. Astfel de Semne, lansate timpuriu, pregăteau metamorfoza; traversînd vămile Pustiei, „rămînînd în Christ”, el, urmînd îndemnul blagian (citind „lucrări străvechi”), se apropia, fatalmente, de Imne. Nu credem că e vorba de o „substituţie”; în Ion (Ioan) Alexandru nu există doi poeţi. În fond, expresionismul ţărănesc de la începuturi nu era deloc străin de creştinismul cosmic, slăvit cu bucurie şi evlavie, într-o lirică solemnă, uneori emfatică sau exaltată. Chiar dacă N. Manolescu descoperea „o linie de partaj”, asistăm, citind integrala Alexandru, la o tranziţie anunţată: de la teroarea materialităţii la un spiritualism ascetic, contemplativ, eliberat din chingile teluricului.

Revista indexata EBSCO