Mar 22, 2018

Posted by in Cronica literara

Dana Raluca SCHIPOR – Un autodeclarat martor al istoriei literare. Mircea Anghelescu despre Istoria literară ca depoziție

 

Istoric şi critic literar remarcabil, Mircea Anghelescu vine cu o formaţie filologică şi literară aleasă, desprinsă direct din şcoala veche a lui Tudor Vianu şi G. Călinescu, sub a căror patronat intelectual se formează ca tînăr student al Universităţii din Bucureşti. Nu fără să-şi invoce cu diverse prilejuri mentorii, Mircea Anghelescu, astăzi la rîndul său profesor emerit al universităţii bucureştene, se afirmă ca istoric literar asumat şi complet, despre a cărui profil, în calitatea sa de cercetător şi specialist, se poate vorbi astăzi ca despre un model integral, coerent şi permanent argumentat teoretic. Aflată într-un riguros raport cu istoria literară, cercetarea sa vine să certifice, pe lîngă imperativele pe care orice cercetare istorică le presupune, de recuperare şi reactualizare, în fapt, de reevaluare a unor contribuţii literare prea repede sau injust clasate, implicaţiile reale, cu ecou în concretul istoric, contextual, pe care istoria literară şi le arogă ca pe un fundament fără de care aceasta şi-ar diminua semnificativ contribuţiile. Într-o astfel de perspectivă este propusă şi ultima carte a autorului, lansată anul acesta la editura Spandugino, intitulată simplu şi declarativ: Am fost martor. Istoria literară ca depoziţie, despre care autorul vorbeşte ca despre o carte ce aparţine specialistului, a istoricului literar, dar în poziţia sa meritorie de ,,martor al apărării”, aşa cum îi place autorului să o numească.

La bază o colecţie de eseuri publicate de-a lungul timpului în diverse reviste de specialitate, ultima publicaţie a lui Mircea Anghelescu, Am fost martor. Istoria literară ca depoziţie  încununează activitatea publicistică febrilă a autorului din ultimii ani şi pune în lumină o preocupare, se pare, stăruitoare a istoricului nostru literar, care de fapt se constituie şi ca liant între textele cu statut autonom ce stau la baza volumului, şi anume, felul în care – spune autorul – ,,literatura se reflectă în viaţa scriitorilor înşişi”. De aici şi această diviziune în secţiuni diferite a eseurilor (patru la număr: Confesional, Recitirea ca citire, Funcţia morală a literaturii şi Critica criticii) şi mai mult, această notă introductivă a autorului prin care se simte dator să revină asupra specificităţii palierelor literare de cercetare alese, realizînd distincţia, la un nivel, de data aceasta, supracategorial, între textele direct memorialistice (corespondenţa  lui I.D. Sîrbu, memoriile lui Vintilă Horia, jurnalul lui Adrian Marino etc.), cele care pornesc de la o serie de reconstituiri documentare (editarea unor texte, pagini de jurnal, fotografii din experienţa în America a doctorului Grigore T. Popa; apariţia CD-ului cu amintiri şi texte, consacrat autorului Dinu Pillat etc.) ori de la texte subsumate, cum numeşte autorul textele literare rămase în umbră, notele de călătorie ale unor scriitori ori alte texte conexe (cum este cazul romanului ignorat al lui Duiliu Zamfirescu Lydda. Scrisori romane sau nuvela anunţată în presă, dar niciodată apărută sau descoperită a lui Odobescu, Matei Basarab şi Vasile Lupu). Acestora li se adaugă în plus o categorie aparte de texte, cu o deschidere social-politică mai amplă, cum este cel care porneşte de la evenimentul centenarului Caragiale sărbătorit în 1952 şi urmăreşte fenomenul deservirii ideologiei prin instrumentele culturale şi literare.

Ceea ce rămîne particular în eseurile lui Mircea Anghelescu, dincolo de faptul că reflexul specialistului se întrevede permanent, după cum am putut urmări numai sub acest prim aspect al volumului, este faptul că încercarea aceasta cît se poate de aridă şi anevoioasă ştiinţific de a intra în istorie prin mijloacele literare (după cum singur autorul mărturiseşte în unul din eseurile sale: ,,[…] literatura e calea pe care se poate ajunge la intrarea în istorie, adică într-un spaţiu unde lucrurile contează, există în timp.”), se eliberează de rigoarea şi severitatea metodei – fără să îşi piardă nicio secundă, totuşi, caracterul fundamental – şi se apropie de fascinaţia istoriei…ca poveste. De aici şi impresia cititorului care urmăreşte galeria de portrete de epocă, reasamblate şi reconstituite cu minuţiozitate şi fineţea observaţiei, de autor, şi simplitatea cu care pentru cel dintîi, în cele din urmă, intelectuali şi oameni de cultură ai diferitelor epoci, devin întru totul personaje memorabile: Dinu Pillat rămîne ,,încarnarea ideii de onestitate”, definit fiind şi de ,,politeţea lui proverbială”; profilul lui I.D. Sîrbu rămîne memorabil prin ceea ce autorul acestui volum numeşte ,,cel mai înalt grad al sentimentului prieteniei”; iar imaginea lui Adrian Marino, de pildă, se conservă ca cea a unui ,,individualist, un om singur, orgolios de singur, care-şi propune un adevărat program cultural şi îl urmează neabătut”. Demersul acesta de reabilitare, pînă la urmă, a umanului din spatele conceptului de ,,scriitor” şi din spatele materialului literar propriu-zis, surprins printr-o formulă individuală cît se poate de impregnabilă posterităţii, rămîne în concepţia cercetătorului Mircea Anghelescu, drumul surprinzător, dar firesc, pe care istoria literară trebuie să îl parcurgă pentru a-şi apropia perioade istorice sub orînduirea şi fascinaţia cărora ne aflăm, pentru a deschide ,,ferestre neaşteptate asupra lumii”, pentru că, are să justifice eseistul cu prilejul unuia dintre studiile incluse în volum, ,,toate aceste eseuri, profile, studii sau rememorări sînt pline de judecăţi rezonabile, de puncte de vedere interesante, de revelaţii […]”. Şi întocmai, bonomia şi onestitatea lui Dinu Pillat privite prin prisma atmosferei imediat de după război răspund în mod neîndoielnic unei epoci în care ,,principiile contau” şi ţineau piept, în cele din urmă, măcar la nivel moral, dramei războiului, pe cînd, într-un alt context, corespondenţa de mii de pagini a lui I.D. Sîrbu, deschiderea afectivă aproape nemărginită, constituie remediul în faţa destinului său marcant, pe fundalul politic şi ideologic al vremii.

Urmărind îndeaproape premisele unei astfel de critici, trebuie menţionat că înainte de a fi un istoric literar riguros, autorul se dovedeşte a fi un şi mai perspicace cititor. Iar această mare recomandare a sa este şi cea care ne face să ne apropiem cu mai multă atenţie asupra a ceea ce autorul reuşeşte în cîteva rînduri să schiţeze ca fiind fundamental în misiunea pe care orice istoric literar o are, şi anume, ,,promisiunea unei bucurii a lecturii”. De aici porneşte, în fapt, întregul demers recuperator al istoricului Mircea Anghelescu, care, fixîndu-şi aria de interes, întocmeşte totodată o listă a preferinţelor literare cît de poate de personală, în care cititorul întrevede bucuria unei lecturi pe care autorul nu se străduieşte nicio secundă să o mascheze, traductibilă de cele mai multe ori prin ceea ce autorul apreciază febril la ceilalţi comentatori specializaţi a fi ,,fertilitatea ideilor”, adică tocmai semnul ,,adevăratei bucurii de a citi”.

Motor al tuturor lucrurilor, plăcerea lecturii invocată în nenumărate rînduri de autor, pune problema totodată a felului în care literatura (veche, dar nu exclusiv) mai poate fi citită astăzi în aşa manieră încît ea să nu-şi diminueze considerabil rolul la cel exclusiv documentar. Iar aici, rolul istoricului literar este remarcabil, căci, luînd poziţia de intermediar între epoci şi publicul actual, acestuia îi revine sarcina de a redobîndi atenţia şi gustul. Ca cititor specializat, lectura inteligentă, documentată, atribuie acestuia calitatea chiar plauzibilă de martor, iar cheia stă doar în…modul şi strategia lecturii. În fapt, lectura în sine te poate face martor, răspunzînd, în schimb, singurei, dar totodată celei mai riguroase condiţii, aceea de a ştii cum să citeşti. Aceasta devine problematica de fond a volumului ultim al lui Mircea Anghelescu, o problematică ce freamătă la fiecare pagină şi care nu întîrzie, totuşi, să îşi găsească şi cîteva posibile răspunsuri, în faţa cărora criticul s-a arătat întotdeauna perspicace, după cum însuşi autorul o mărturiseşte vorbind, la un moment dat, despre dificultatea apropierii în mod cinstit a trecutului istoric de prezent: ,,Sigur că, şi pentru mine, ca pentru toţi istoricii literari, epocile au încă mari secrete, dar o parte dintre ele se datorează faptului că nu punem întrebările corecte, la care istoria literară poate răspunde.” (într-un interviu acordat lui Daniel Cristea Enache în 2011). Chestionarea pertinentă a istoriei devine, în cele din urmă, o chestiune de fineţe, bun simţ şi inteligenţă, un proces la care Mircea Anghelescu ne face plăcerea să fim la rîndul nostru martori, amintindu-ne că, de fapt, bucuria lecturii, niciodată stîrpită cu adevărat marilor cărţi, devine, în fond, o problematică subiectivă şi asumată, care ţine de o pierdere a abilităţilor de a citi, a noastră, a generaţiilor de pe urmă. Iar pentru ,,cine ştie citi”, cărţile vorbesc în primul rînd despre oameni (cum autorul citează într-un eseu pe marginea Arhipelagului lui Radu Ciobanu, o frază a acestuia: ,,Pentru cine ştie citi, o carte vorbeşte în primul rînd despre cel care a scris-o.”), de unde şi această întoarcere a autorului spre memorialistică şi literatura conexă operei literare, canonice, a marilor scriitori şi oameni de cultură, una din căile cele mai cinstite de a recupera în sensul cel mai larg, cadrul, premisele şi intenţia literară ultimă.

Odată deschise căile de a intra în lumea, în intimitatea şi atmosfera unei generaţii şi a unui timp apus, istoria literară începe să se întrevadă ca depoziţie, ca mărturie directă a altor epoci, pe care e necesar să le apropiem în chip cît mai veridic cu putinţă. Calea recuperării se realizează, ne arată autorul acestor eseuri, cu paşi mici, chestionînd îndeaproape minorul şi poate deseori cele mai neînsemnate impresii, într-un proces care ne aminteşte că drumul spre centrul istoriei porneşte de la periferia evenimentelor. Efemerul – are să ne amintească autorul într-un context oarecare – este ,,materia din care se clădesc impresiile durabile şi micile întîmplări dau temperatura unui proces în formare”, lucru pentru care, atunci cînd caută să înţeleagă profilul unei generaţii, autorul se întoarce  la piesele lipsă, la figurile din umbră, la mărturiile indirecte (jurnale, note de călătorie, corespondenţă, restituiri documentare etc.) Fin şi atent interpret, istoricul literar recuperează şi restituie dreptul de merit, reuşind, fără preconcepţia inactualităţii, să aprecieze, acolo unde este cazul, actul în mersul lucrurilor, ideea în lanţul gîndirii istorice, fermentul (indiferent de probitatea tezei) în materia împietrită. Aprecierea ultimă vine, de fapt, din cea mai înaltă calitate a lucrurilor, care se dovedeşte a fi – încă o dată – fertilitatea ideilor, capacitatea lucrurilor de a genera noi viziuni, noi interpretări, fără preconcepţie de gust şi potenţial, pe care numai un istoric literar de înalt rafinament intelectual o poate preface în adevărat crez ştiinţific, completînd, în final, profilul unui recunoscut şi autodeclarat ,,martor al apărării” în cazul niciodată încheiat al istoriei literare.

Revista indexata EBSCO