Mar 22, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – „Țara mea”. Compunere distopică de Dănuț Ungureanu

 

Noul roman semnat de Dănuţ Ungureanu (Luna în oraşul blestemat, Tritonic, 2017) se articulează perfect într-o uriaşă kakotopie, adică o distopie ce se rostuieşte pe parcursul volumului ca o antiteză perfectă la ceea ce ar fi putut fi/ în chip neîndoielnic, o utopie: ajungerea ţării noastre la vremuri pline de fericire materială şi politică, în care tablourile existenţiale să fie pline de lapte şi miere etc. Doar că, spune naratorul pe undeva, într-un viitor apropiat proiectul UE s-a dovedit a fi un eşec, ţara avînd astfel ocazia de a-şi rata  propria aventură, îndreptîndu-se (în timp foarte scurt, de altfel) spre o prăbuşire pe care nici cea mai neagră viziune nu ar fi anticipat-o: împărţirea teritoriului actual pe regiuni conduse de preşedinţi, prăbuşirea totală a economiei (pînă se ajunge la un fel de nou Ev Mediu bizar, în care populaţia e majoritar retrasă în oraşe/ sau ce va fi rămas din acestea şi cu grupuri de troglodiţi ascunşi prin găuri negăsite, reeditînd tipuri primitive de existenţă), instaurarea unui Partid unic, din care porneşte un fel de organizaţie – pivot ultra-malefică, numită Timpuri Noi/ TN (e interesant că această denumire trimite spre mai multe posibile înţelesuri mai vechi, la îndemîna oricărui bucureştean şi nu numai: o platformă industrială comunistă din Bucureşti, un cartier tot de pe atunci, o formaţie de muzica underground, văzută de comunişti drept subversivă, o staţie de metrou, ba şi un film al lui Chaplin…); tablourile sunt dezolante: totul e cuprins de sărăcie, ignoranţă, corupţie, infracţionalitate uriaşă, droguri şi sexualitate extremă, supravieţuire şi forme dictatoriale de control a vieţii, pas cu pas, oamenii fiind număraţi, evaluaţi, ştampilaţi, precum vitele, cîndva. Peste tot arhilanţuri de supermarket şi forme umilitoare de „ajutor” din partea unor ţări nordice, acestea fiind autoritar gestionate şi direcţionate de „operativele” Partidului unic, care ştie să dea, din cînd în cînd, „pîine şi circ” unui popor redus numeric şi incapabil să se mai autoevalueze ca popor. În afară de partidul unic, mai există şi puterea economică a unui arab, Abdul Bebel Rahman, disipată aparent în nesfîrşitul număr de dughene aflate peste tot şi, dincolo de aparenţe, prin influenţa şi autoritatea necontestată avută la toate palierele acestei kako-societăţi. De altfel, o aşa-zisă compunere, intitulată „Ţara mea”, inserată la un moment dat în roman, e mai mult decît elocventă: „Avem o ţară frumoasă, cu oameni frumoşi (cuvînt şters apoi cu o linie) veseli. Ea are munţi falnici, cîmpii întinse, şi oraşe unde locuiesc oamenii. Oraşele se găsesc în regiunile: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Maramureş, Crişana, Banat şi Mureş-Centrală. Regiunile sunt conduse de preşedinţi înţelepţi, aleşi democratic de partid, pe zece ani, pentru linişte şi stabilitate. Înainte de Revoluţie, agenturile străine îl alungaseră pe dictatorul ceauşescu, instaurînd anarhia pluripartidă, sub con influenţa uniunii europene de tristă amintire, cu un preşedinte marionetă. // Imnul Republicii Române este „Noi nu ne vindem ţara!”, iar drapelul tricolor înfăţişează un muncitor şi o muncitoare care muncesc. (…) Ţara noastră are o cultură bogată. Meşteşugarilor paşnici de la oraşe – olari, ţesători, lingurari, cojocari, ori rogojinari li se alătură creatorii de manele, care transmit prin generaţii tezaurul tradiţiilor naţionale. Ia avînt şi arta corectitudinii politice, singura moştenire a uniunii de tristă amintire. Locuitorii oraşelor participă cu entuziasm la…”.

Sarcasmul nu ajunge pentru a zugrăvi uriaşa kakotopie. Mai cu seamă ultima secvenţă din compunerea citată în mare parte mai sus arată dimensiunea stării la care s-a ajuns. Nu întîmplător se face trimitere la creatorii de manele: ritmul existenţei în noua societate (plasată la nici două decenii de prezentul actual, cînd Casa Poporului e înlocuită de o nouă Casă a Poporului iar „meşteşugarii paşnici” sunt plasaţi într-o zonă a Capitalei numită Fabrici) este dictat de două tipuri de muzică, atotcuprinzătoare prin volum, frecvenţă şi persuadare totală, dictînd peste tot: metal şi manele; doi cîntăreţi „faimoşi” devin simboluri ale spiritualităţii în mizerie: Axel As şi Geani Milion (o divă ajunsă babă şi păstrată ca o legendă aproape mumificată). Imaginea unui Bucureşti decăzut într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat a interesat şi interesează şi pe alţi romancieri, devenind aproape topos al literaturii contemporane: interesant însă la Dănuţ Ungureanu este felul în care reuşeşte să facă să rezoneze praguri diferite, prinzînd o lume care începe de acolo unde încă mai e ţinut minte Ceauşescu, şi care se continuă cu ceea ce a fost după Revoluţie, totul fiind apoi plusat enorm cu ceea ce se petrece după eşecul Uniunii. Multe dintre cartierele bucureştene sunt reinvestite acum ca spaţii de locuit în noile condiţii: un loc aparte îl ocupă însă „marele” Pantelimon/ văzut ca un fel de bantustan al noii lumi, apoi Colentina, Primăverii, Militari şi Moara Vlăsiei (spaţiu în care s-u retras cei care încă mai îngroapă tradiţional morţii, cresc capre, încearcă o formă de existenţă legată de pămînt şi, mai cu seamă, de subterană, adică troglodiţii secolului XXI).

Între toate acestea, descrise la nivelul unei scriituri care are puterea de a te te prinde, prin ritm alert, prin scene mai puţin obişnuite, prin culoarea limbajului, prin doze mici de ironie, umor, satiră corosivă, cu arcuiri stilistice, imagistice ce amintesc de descrieri din Groapa lui Barbu (cu menţiunea că în distopia lui Dănuţ Ungureanu totul a devenit o uriaşă Cuţarida cu purii, curve, intermediari, traficanţi, şuţi, clanuri, căpetenii de clan, toţi avînd în comun preţul aproape zero pus pe viaţă, ea însemnînd mereu o goană nebună spre o moarte mereu posibilă, în mijlocul unui spectacol catastrofic inegalabil), între toate acestea apare un personaj desprins parcă din vecinătatea personajelor lui Raymond Chandler, numit aici Dănuţ Luna (de unde şi titlul romanului, uşor ambiguu, la nivelul numelui). Departe de a arăta ca un erou, personajul lui Dănuţ Ungureanu e mai degrabă ceva pe dos, intrînd în rezonanţă cu lumea în care acţionează. El are o vîrstă dincolo de tinereţea faptelor exemplare, trăsături fizice defavorizante, un statut îndoielnic la nivel social (fost comisar de poliţie, ajuns vigilant (un fel de auxiliar al forţelor de ordine), făcînd cuplu cu un personaj feminin şi mai îndoielnic (Leanca, un exemplar feminin copios descris în latura sa neatractivă .- dar cu atît mai interesantă); de altfel, această procedură ţine de punctele forte ale naratorului, care dezvăluie neortodox lumea personajelor prin care ne duce. Leanca e mai degrabă o estropiată decît o secondantă de nădejde a unui detectiv el însuşi desconsiderat şi minimalizat de superiorii săi, precum şi de cei din ierarhia social-politică. Cei doi alcătuiesc însă un cuplu inedit, ca limbaj, forme de acţiune, apetenţă în cunoaşterea unei lumi pe ducă, moralmente vorbind, urmărind cu o clarviziune doar de ei ştiută un anume mod de căutare menit să îi pună pe urmele unor maşinaţiuni cumplite pornite de organizaţia malefică Timpuri noi. Simbolic, planurile acesteia se află inscripţionate pe un hard, produs informatic deja uitat de o lume decăzută în forme degradate de supravieţuire, motiv pentru care e asociat mai degrabă, ca formă, cu o insectă, din cauza „picioruşelor”. Romanul abundă de secvenţe descriptive din care se vede priceperea unui narator remarcabil, ca şi de scene în care limbajul viu, vitriolant, buruienos, bolnav e la el acasă, motiv pentru care şi cităm pe îndelete: „Gospodinele în transă goneau spre case ţinîndu-se strîns de sacoşele lor plastifiate, nişte mecanisme autonome pentru tîrguieli. Venea o seară călduţă şi parfumată, ca una din cuverturile de plastic ce împodobeau dughenele lui Abdul Bebel Rahman. Am cules de jos un chiştoc de joint stins, mi l-am vîrît între buze şi-am alunecat către Colentina mare.” Sau: „Al patrulea personaj, care-şi găsise loc lîngă buza havuzului, suferea cocîrjat, părînd că nu împărtăşeşte plăcerile şi relaxarea celorlalţi. Aurel Calomfir izbutea să ţină în echilibru pe cocoaşa lui rotundă producţia şi distribuţia cîntărilor, sub semnul cărora se năşteau şi piereau generaţii de manelişti, ori rockeri, circul care-i trebuia mulţimii mai mult ca aerul, apa ori pîinea.” Sau: Viroagele presărate cu suveniruri ale vremurilor apuse ascundeau capcane care nu alegeau şi mai ales nu iertau. Clădirile fostului megamol erau pline de şerpi şi alte lighioane pe cale de dispariţie. Odinioară, poate că lumea se strîngea aici pentru ceva. Acum, nici cetele de fani, bucuroşi oricînd la o cîntare oprită şi-o încăierare, nu se încumetau înăuntru. Nici măcar puţinele grupuri de credincioşi care se mai adunau aiuriţi, după ce demolarea bisericilor şi vînzarea vechilor cimitire îi risipiseră.” Sau: „Atunci coaja de linişte se sparse şi mulţimea năvăli turbată, reluîndu-şi vechile locuri, vuind şi ciripind, încîntată c-a revenit şi că totul e-n regulă. Fetele cu peştii lor, cuţitarii, poştaşii de drog, clienţii, vînaţii şi vînătorii. Rătăciţii şi cei aflaţi în stradă cu un motiv, ori cei care aşteaptă şi-a căror aşteptare nu e mereu zadarnică. Mirosul de sărăcie din ce în ce mai împuţită, sex şi ceva aţîţînd la sînge.”

Aparent, eroul pare a obţine o victorie şi chiar propria-i scăpare de moarte e un fel de victorie suplimentară. Dar lumea aceasta strîmbă ca în oglinzile anamorfotice, săracă spiritualiceşte, dezgolită de tot, înrobită unui sex nici măcar animalic şi consumurilor de excitante ce grăbesc ultima zbatere e aproape de un final previzibil.

Pentru că ne convinge cel mai mult, în roman, la modul terifiant, ceea ce putem numi moartea sau mutilarea spiritualităţii. În puţini ani totul s-a pierdut iar nume de scriitori şi de artişti nu mai rămîn nici măcar ca sonoritate vagă: „Van-gog… Mo-ţart…He-min-guei…Bu-nu-el…Bi-tăls…Pli-seţ-ca-ia…Cor-bu-sier… Pe-trar-ca…Cea-plin…”. Nu întîmplător romanul abundă în redarea unor crîmpeie de texte de muzică (lyrics, am putea spune dacă s-ar putea) pline de o banalitate vulgară greu de conceput. Inclusiv finalul romanului, în care justiţiarul mai puţin ortodox care e fostul comisar Dănuţ Luna scapă cu viaţă, în cele din urmă, înseamnă asemenea versuri: de ce, rămîne să stabilească fiecare cititor în parte, după ce vor avea parte de un adevărat regal de lectură, aşa cum le oferă romanul LUNA în oraşul blestemat.

Revista indexata EBSCO