Mar 22, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Nicolae Ionel, Poezia din lumea sfinților și a praznicelor

 

„Miezu-al înseşi/ naturii cîntă-n mine, limbii/ voindu-mă pur organon sonor”

Încă de la debutul cu volumul Cuvîntul în cuvînt, (Junimea, 1972), Nicolae Ionel are voluptatea neantului, aventură vizionară la care porneşte prin fandări iniţiatice şi angajament prudent: „Nemargine sunt nici unei cuprinderi/ sălbăticie nici unei simţiri/ neantul unei orfice desprinderi/ prin care totul se revarsă-n mir// Sunt un izvor a ceea ce răpeşte/ într-o orgie sacră tot ce sunt/ de dincolo de cer dumnezeieşte/ cu nimb de vid adîncul tot umplînd”. Un foşnet eminescian se simte într-un poem ceremonios al călătoriei în cuvinte, înspre tărîmul misterios de la limita semnificării: „Cînd toată frunza-i scuturată/ a rătăcirilor dintîi/ şi vineţi ochii tăi de fată/ prin fumul ultimei tămîi/ a toamnei care ne desparte/ se uită lung şi nu mai ştiu/ ce dor e-n lume ce pustiu/ de sună corn adînc din moarte/ pierdut e totul înainte/ şi cad pădurile de vînt -/ cine mă duce în cuvinte/ ca într-un plîns de sub cuvînt?” Volumul l-a entuziasmat pe Ştefan Aug. Doinaş, care observa în el „o elevaţie a expresiei poetice, o economie verbală remarcabilă” (v. Lectura poeziei, 1980, p. 236).

Cu Calea vie (Cartea Românească, 1983), călătoria în meleagul logos-ului prinde mai mult curaj, acomodîndu-se cu liniştea rece a unei alte lumi. Nu puţini au fost poeţii care – pe la mijlocul jumătăţii secunde a secolului trecut – cutezau să treacă „examenul criteriului absolut”, cum îl numea Dan Laurenţiu (v. Eseuri asupra stării de graţie, 1976, p. 14). Drumul spre absolut însemna luptă acerbă pentru o cunoaştere deplină, în stare să depăşească una cîte una zonele inferioare ale existenţei. Era o modalitate de a distinge forţa sau capacitatea vizionară a unui autor, opţiunea lui de a fi poet adevărat. Aveau să vină curînd „poezia cotidianului” şi „rezistenţa prin memorie” care au marginalizat, din perspectiva altei sensibilităţi şi a modei literare, această cursă spre fiinţa profundă, cursă în care pornise să-şi măsoare puterile şi Nicolae Ionel. Poezia ca revelaţie are în el un redutabil adept. Intrarea în imagine, în tărîmul transreal, poartă cu ea atîta bucurie a contemplaţiei, încît întoarcerea în relativ apare ca o greşeală de neiertat: „Să nu mă mai întorc!/ să-mi izbucnească/ arterele cîntînd într-un taifun/ de flăcări şi de nave/ pînă-n centrii/ uranici ai cunoaşterii-mbătate/ şi ruptă ca din fulgere puterea…” Pe acest fond de pregătire a ieşirii din contingent, poezia erupe de la sine, „cîntă” din adîncuri, se dă la iveală, parcă ar elibera o undă sacră: „Un poem tunînd/ se ridică-n putere/ imperial din trei dominînd/ văzduhuri – pe nave/ şi pe templele-n vuiet…” E multă mişcare, un palpit sonor care vrea să comunice sugestii de călătorie spre lumi neştiute, amintind de entropiile ravisante ale lui Daniel Turcea: „Rostesc stihii?/ Ritmez aici un puls/ al tuturor fiinţelor?/ Vocale/ sorbind de sus/ dau suflu unui zeu?/ tot ce-i triumf/ în duh şi-n elemente/ ca un extaz/ mistuitor de sine/ bea flăcările/ cîntecului meu.” Participarea emoţională la noua condiţie dă o stare de ameţeală, de ebrietate, o ascuţire a vitalităţii la întîlnirea cu spectacolul lăuntric: „Sunt beat pînă-n ultimul atom al fiinţei/ pînă-n sufletul morţii/ pînă-n văzduh/ de-o veşnicie sunt beat într-o plasmă/ izvorîtoare în flăcări şi duh/ pînă arterele-n care/ – Zevs pulsînd uragan vorbitor –/ nici o fiinţă nu e-n afara/ triumfului distrugător.”

Un „dor de pustiu/ de pustie/ de pustiire a tot” trimite la „nădejdea stinsă a marelui Pustiu” din volumul Vămile pustiei al lui Ion Alexandru.

 

„Am atins tiparul/ divin cutremurat al frumuseţii/ fără istov”

Ce „vedea” în definitiv Nicolae Ionel în aventura sa din „miezul pierdutului suflet”, deosebit de ceea ce au aflat colegii săi de căutări în slava Poeziei? Desluşindu-şi o altă condiţie, eul devine drept-vizionar: „Văd un tărîm/ înconjurat de genii limpezimea/ acelei nalte soarte care-acuma/ doar cu o boare caldă mă atinge/ şi ca amurg. Şi parcă s-a întors/ din intermundii duhu-nrourat/ al unei inimi preacurate. Clarul/ e plin de ceruri de lumini cîntînd.” (Ce seară blîndă); „Miroase a luncă şi ape/ unde-am căzut./ Drumul fiinţei/ e încă poveste/ numai singurătatea/ cîntă şi este/ ca într-un rai petrecut.” (Tărîmul coboară) „Spun cuvinte/ prin moartea caldă/ S-aude un tărîm/ sau cornul sunînd/ din noaptea cealaltă”. Ţinutul nu e populat cu zîne sau iele, ci cu „rugi” sau „gînduri” ofeliene: „O rugă trece/ singură pe ape/ S-aude din tărîmul celălalt.”; „Şi pustiiri vin/ de gînd pe ape/ pogoară ruga”. Pare că s-a strîns aici infinitul migrator al germenilor care periodic înnoiesc lumea: „e o boare/ a tuturor făpturilor, e vîrful/ de raze-al lumii/ – lacrimă numai, rouă, numai abur/ şi duh înmiresmat…” Sunt elementele unui paradis al ascezei, uscat şi monoton, mortificat, lipsit de nuanţe, un deşert arid şi sterp, îmbietor însă prin tentaţii negatoare: „senin” cald, un „lăuntru al luminii sieşi izvorîtor”, sfinţi „în rugă”, crini cu petale deschise, „umbre”, tot felul de „umbre”, plutind în „abur de dulci miresme”, „izvoare”, „lebede”, „păsări de amurg”, „iarbă”, „garduri de iarbă”, „oglinzi”, cîte un „duh singur care se destramă” sau „o bură de trup”, o „mare de neguri”, „scrumul de umbră al lumii”, „pulberi bete”, „polenuri şi crengi”, „Moartea aproape/ unduie caldă”, „cuvintele cîntă/ în cellalt tărîm”, „flori de salcîm”, sau cîte o „nefire (!) cu-adîncul rostirii/ din altă întruchipare”. N-ar fi prea mare lucru…

Poetul se închipuie, la rîndu-i, umbră plutitoare, stingheră şi anonimă: „Voi fi singur şi sfînt/ n-o să mă ştie/ nici un adînc de cuvînt/ nici o pustie -/ o rază pe mări/ se va duce/ izvorîtoarei pierzări/ în care străluce/pînă şi mările toate/ nu vor mai fi/ şi singur în singurătate/ voi tot cădea/ voi pluti”; „voit de beţia/ din ultimele spaţii/ un poem stăpînească/ tunînd în stihii…” Se adaugă starea de iluminare, de răsfrîngere în noul real, ca formă de adaptare: „Sunt luminat/ ca dinlăuntrul morţii/ sunt ştiut/ de tot ce-n văzduh/ e nemuritor…” Pasul următor ţine de starea de graţie, de unde şi strigătul vanitos: „Văd nemurirea însăşi!/ S-au deschis/ arterele puterii toate-n mine/ şi-acum inund de întrupări divine/ în bucuria mea îndreptăţind/ întemeierea-ntregului abis!” Gîndirea poetică e prăpăstioasă şi destul de schematică: „Şi pustiiri vin/ de gînd pe ape/ pogoară ruga/ văzduhul/ ce m-a ursit/ Graiul e-aproape/ abur pe iarbă/ noaptea lui mă acoperă/ ca un polen,” (Cînt încet) Versul se face lesne – pustiu, lumină, rugă, nemurire – restul vine de la sine!

Hieratismul artizanal salvează această poezie uscată, cu deficit de culoare şi de afectivitate: „Cînd se întunecă/ o pogorîre/ cîntă pe lume/ şi sub pămînt”; „Lebedele,/ credeam, deasupra mărilor un singur/ ţipăt reverberînd, că inunda-vor/ prin noi, în paradis”; „Şi un pustiu de fraged amar/ mă ţese într-însul/ se ating numai cele/ fără hotar/ cunoaşte-mă plînsul…”; „Sunt curat/ pînă-n umbrirea/ unei vestiri/ care vine pe ape”; „lumea în vămile/ umbrei/ s-aude curgînd”. De remarcat este vorbitul în dodii, secretos, prin formulări care pun la încercare materia expresivă: „neînţelesul/ plin e de grai/ şi fără de pată”; „mistui-se va lumea/ pînă la gînd -/ închină-te/ umbrei pe care aburul doar/ al dulcii miresme/ o lasă pe roua căzînd”; „nume te cern/ sunări din somn”; „nu mă privi cu mările ochilor unde/ e totul numai ruină şi-apus”; „te privesc cu lăuntrul/ de beznă al razei”. Viaţa în suflet se petrece în furtuni de petale şi potopuri de pulberi florale: „Diluviu de polenuri/ Nu mai sunt larguri/ nu mai e nucleu –/ de valuri albe/ şi de aripi bete/ tot ceru-nfloreşte/ cu sîngele meu.” Totul aici e cufundat în stihie, beţie şi exaltare – între ele se împarte viaţa canonică din caseta sufletului: „Unde/ în ce tărîm/ în ce ultimă fire/ beatitudinea mea-i adevăr/ şi tipar de fiinţe/ şi suflu ce le emană/ ca din adîncuri/ floarea de măr?/ În ce lamură/ ce mă rosteşte/ beţia mea/ este omniştiinţă?/ În ce absorbire/ de duh şi extază/ bucuria iluminată/ se face esenţă zămislitoare/ a tot ce-i fiinţă?” (Ce transmutare)

 

„Şi seara vin cuvinte/ atît de-adînc în ruga limbii că aduc/ pustii străvechi în sînge”

În tot cuprinsul volumului Calea vie tenta creştin-religioasă este reţinută, aproape inexistentă, dimpotrivă, cîteva pasaje sunt cu fior mistic general, de felul: „toţi zeii în triumf/ cu temelii…”, „imnul comuniunii zeilor”, „cerul/ mi s-a deschis pînă-n sînge”; „sunt catapeteasmă-n delir/ o furtună vorbind/ duh către duh”; „nici unui duh/ nimic n-am să mai cer” etc. Dinspre metafizica „laică”, Nicolae Ionel trece cu uşurinţă spre o mistică de atelier, o religiozitate care vine dinspre misterul cuvîntului şi se duce spre credinţă biblică. Lăudat de N. Steinhardt (care vedea în poeziile lui tropare „alinătoare”) şi Al. Paleologu (un virtuoz al erorilor), îşi va reconsidera demersul şi va evolua în direcţie ortodoxistă, producînd o lungă şi nebuloasă liturgisie creştină. Un studiu dilatat pe multe pagini îi consacră universitara ieşeană Lucia Cifor, care – pentru înţelegerea poeziei sale teurgice (ca magie spirituală) – convoacă fel şi fel de nume ilustre, de la G. Steiner şi Gadamer la Berdiaev şi Heidegger, inevitabil trecînd prin Hocke şi Ingarden!

S-a născut în Bucureşti, pe 4 februarie 1944, fiu al Mariei (n. Tătaru) şi al lui Gheorge Ionel, mecanic. Face şcoala primară la Domneşti-Tîrg, Vrancea, şi gimnaziul la Adjud, după care urmează cursurile Liceului „C. Negruzzi“ din Iaşi. Este licenţiat în Filologie, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi. După absolvire, este muzeograf la Casa memorială „V. Alecsandri” din Mirceşti (1968-69), profesor la Şaru Dornei, apoi la Perieni-Probota, jud. Iaşi, iar după 1990 redactor la revista „Convorbiri literare” şi Editura Junimea. Debutează în „Cronica”, 1968, dar lansarea adevărată i-o face Ştefan Aug. Doinaş în revista „Familia”, 1971. După Calea vie, şi mai ales după 1990, devine deosebit de prolific, semnînd nu mai puţin de 50 de cărţi de poezie, inegale ca valoare şi ca ţinută grafică, risipite la edituri consacrate sau obscure, greu de pus laolată şi destul de greu de citit integral: Scara de raze (Junimea, 1990); Carul Mare (Cartea Românească, 1991); Venirea (Sagittarius, 1995); Vederea (Junimea, 1995); Prezenţa (Pontica, 1996); Flori de cireş (Fides, 1997); Răsăritul Chipului (Cartea Românească, 1998); Haiku (Fides, 1998); Crinul deschis (Junimea, 1999); Dor din dor (Fides, 1999); Cîntece de leagăn (Fides, 2000); Cît îi ceru şi lumea (Fides, 2000); Marginea singurătăţii (Fides, 2001); Nume pe ape (Junimea, 2003); Cuvînt în cuvînt – antologie (Junimea, 2004); Celei de nenumit (Tehnopress, 2004); Cît îi ceru şi lumea – Addenda (Tehnopress, 2004); Umbra miresmei (Tehnopress, 2005); Gînd oprit (Galaxia Gutenberg, 2005); Drumul spre nume (Tehnopress, 2005); Bethel (Tehnopress, 2005); Cît îi ceru şi lumea – Addenda II (Tehnopress, 2005); Cît îi ceru şi lumea – Addenda III (Tehnopress, 2007); Tot în totul (Ştef, 2007); Cît îi ceru şi lumea – Addenda IV (Napoca Star, 2008); Umbra ta, Ruth (Tehnopress, 2008); Rouă de raze (Napoca Star, 2009); Neţărmul clipei (Tehnopress, 2010); Frunze de sînge (Tehnopress, 2010); Viscol de privighetori (Tehnopress, 2010); Cît îi ceru şi lumea – Addenda V (Napoca Star, 2010); Din cîte stele (Tehnopress, 2011); Cer de cer (Tehnopress, 2011); Stîlpul de foc (Doxologia, 2011); Ochi pe aripi (Tehnopress, 2012), Umbră de flutur (Tehnopress, 2012), Lăuntrul luminii (Doxologia, 2012); Cît îi ceru şi lumea – Addenda VI (Tehnopress, 2013); Frunze de sînge II (Tehnopress, 2013); I (Tehnopress, 2014); Mireasma Luminii (Cartea Românească, 2014); Aur taboric (Doxologia, 2014); Iconiri (Tehnopress, 2015); Dincolo de astre (Tehnopress, 2016); Cît cer va fi (Napoca Star, 2016); Cît îi ceru şi lumea – Addenda VII (Tehnopress, 2016); Fir de adiere (Tehnopress, 2016); Texturi (Tehnopress, 2013); Poarta cerului (Alfa, 2017). Se adaugă volume de teologie: Rugăciune I (Fides, 1996); Rugăciune II (Fides, 1999); Rugăciune III (Tehnopress, 2004); Întrebătoare răspunsuri (Tehnopress, 2006); Observaţii preliminare la Rugăciunea lui Iisus (2015); Rugăciunea lui Iisus, Preliminarii (Doxologia, 2017); cîteva piese de teatru istoric: Vlad Ţepeş (Junimea 1984); Jeanne d’Arc (Moldova, 1992); Oedip – Meşterul Manole (Junimea, 1997); Constantin Brîncoveanu (Fides, 2001); cîteva antologii de poezie populară şi mai multe traduceri: Cartea morţilor tibetană (ed. I, Moldova, 1992; ed. II, Junimea, 2002); H. v. Kleist, Familia Schroffenstein – Robert Guiskard (Moldova, 1992); Lev Şestov, Extazele lui Plotin (Fides, 1996); J.-L. Chrétien, Michel Henry, J.-L. Marion, Paul Ricoeur, Fenomenologie şi teologie (Polirom, 1996); Vergilius, Bucolicele şi Georgicele (Institutul European, 1997); Matsuo Basho, Lună şi floare de prun (Junimea, 1997); Psalmii (Apollonia, 1997) (din lb. ebraică); H. v. Kleist, Amphitryon (Institutul European, 1998); Vergilius, Eneida (Institutul European, 1999); W. Shakespeare, Regele Lear (Institutul European, 2000); Psalmii (Fides, 2001) (după Septuaginta); Cîntec despre oastea lui Igor (Tehnopress, 2005); Georg Trakl, Sebastian în vis (Tehnopress, 2007); Matsuo Basho – Yosa Buson – Kobayashi Issa, Haiku (Tehnopress, 2008); Michel Foucault, Securitate, teritoriu, populaţie (Idea Design & Print, Cluj, 2009); H. v. Kleist, Penthesilea (Napoca Star, 2010); W. Shakespeare, 12 tragedii (Tehnopress, 2016); Ovidius, Tristia/ Tristele (Tehnopress, 2017).

Fişa denotă un autor laborios, autodidact, atins de frenezia tipomaniei, scriind poezie şi adaptînd de-a valma unele opere gata traduse. Ce încredere poţi avea într-un traducător care transpune celebrul vers shakespearian din Sonetul 71: „From this vile world, with vilest worms to dwell”, în: „Din ce-n ea-i crud, la mai cruzi viermi trecînd”!! În materie de teologie, este, fireşte, un diletant.

 

„Văd!/ Toată bezna cu fulger/ Vin în verb!/ În fiinţă!/ Viu mă zgudui…”

Volumul Vederea (1995) continuă experienţa poetică din Calea vie, cu convingerea că privirea este cea care sacralizează fiinţa şi o face să comunice activ cu divinul, idee venită dinspre Meister Eckhart. De aici o prelucrare lungă şi fadă, descriind din ce în ce mai abstract-litanic şi încordat privelişti de sine, fără să facă prin asta o gaură în cer. Programul iniţial al „călătoriei” în adîncuri fiinţiale e simplificat şi schematizat; resursele de acuitate s-au subţiat: „Privind/ sunt văzut şi vedere-n/ cel ce priveşte/ devin însăşi putinţa/ privirii-n abis/ Prin vederea-mi/ însăşi lumina/ în sine se dezveleşte/ privind-o/ însăşi prezenţa/ e sieşi/ din sine (?!?)/ un singur deschis/ Văd/ totu-şi devine/ sieşi vedere/ sunt tot ce văd/ sunt putinţa/ ca tot ce văd/ să devină/ tot ce-au văzut” (sic!). Discursul este nestrunit şi sofisticat, pierzînd din senzaţia de plăsmuire a unei taine, cu care impresiona anterior.

Cucernic din fire, pe poet îl bate gîndul să devină sfînt şi consideră că e predispus pentru aşa ceva, fie şi prin devoţiunea faţă de canonul poeziei rugative, de metanie. De acum încolo atitudinea sa lirică se va concentra în această direcţie, vrăfuind schimnicia prin limbaj şi efectele sapienţiale: „Departele-n mine aşteptă/ singur să ştie/ cu ce pustiire/ sunt sfînt”; „şi doar umbra/ -ndurării mai ştie/ cu ce pustiire/ a ţărînii/ sunt sfînt”. Smerenia se pierde în retorică de sine şi întrebări naive: „Cărei atotfericiri/ sunt sfinţie?” Din păcate, imaginile sunt sărace şi se repetă obositor, iar starea de ego-turmentaţie şi rătăcire în pustiu, repetate obsesiv, denotă comoditate expresivă – „beat de ce sunt/ privind”, „sunt beat de nemoarte”, „sunt beat în preafericire”, „pulberea-mi cîntă beată”, „inima-mi beată/ atotpustiirii”, „din sîngele-mi beat”, „cerul e beat”, „mă-mbăt cu ceruri/ ceruri ce îmbată”, „se-nchină pînă-n pulberi”, „pustia de rugă”, „pustiirea de rugă”, „pustiiri de mireasmă”, „mă rog pustiirii”, „îmi devin pustiire”, „pustii-va cu ceruri”, „e-n noi pustiire”, „ruga lor/ cea mai de pustiire”, „o blîndeţe cîntă-n pustiire” (!?); totul în miresme şi flori de cireşi, de meri sau de pruni, „mă umplu de flori/ pînă-n ceruri” etc. Poezia respiră anevoie, nu poate ieşi din ideograma sacră în seama căreia se lasă ingerată, cu regim vizionar cu tot: „Iar se înalt/ veac şi tărîm/ prăbuşeşete septembrie/ Vînătă-acoperă/ negură-adîncuri/ iar din grădini/ Şi singur în moarte/ un corn mari trece/ pustietăţi/ Umbră în urmă/ voi fi fiind/ urmă de umbră”.

Cu volumul Prezenţa, din 1996, Dumnezeu intră marcant în materia poeziei lui Nicolae Ionel, care devine programat mistic-creştină. Ceea ce-şi punea în seamă înainte, lăsînd în seama purei revelaţii trăirea lăuntrică, acum e pus în seama proniei, care Ea luminează creaţia şi pune totul la cale: „Înfloresc/ mîinile mele de duhuri/ Văd cu substanţa/ lui Dumnezeu”; „Sunt fericit/ pînă-n ceruri/ cu cerul/ cu aburul gurii/ lui Dumnezeu fericit…”; „sunt deschis/ pînă-n aurul/ pînă-n aburul lui Dumnezeu…” Cîteodată speculaţia o ia razna, cum ar fi de pildă ideea că harul din cuvînt rodeşte podgorii: „Eu am găsit/ vii în cuvînt/ bucurii pentru care/ tot cerul/ – genii de sus! -/ nu-i decît umbra/ unor aripi/ care din umeri/ nor orfic/ îmi izbucnesc peste creştet”. Sigur, fie şi în noile condiţii, poetul nu renunţă la exaltările ştiute, cu stările de tulburare şi desfrîu jubilativ, de bucurie că e primit şi adăpostit în leagănul transcendent: „Beau furie vie!/ Respir cu arterele!/ Porii mei s-au deschis în/ irişii-astralei vederi!/ Nu mai sunt/ decît – din flăcări cu tron/ cu tot zguduind/ vrana puterii -/ un imn rupînd/ bucuria din cer”; sau: „În văzduhuri/ e numai beţia/ destinului meu…/ inima-mi beată/ e însuşi cerul deschis.” Elanul lui Nicolae Ionel e unul de asalt textual, se intensifică pe măsură ce „fapta” lirică îi lasă convingerea că e pe drumul muceniciei. Se întreabă candid şi ridicol: „Mai poate să-nceapă/ vreo iluminare/ fără sfinţia/ sîngelui meu?”

 

„vorbesc ca să intru-n textura/ vieţii de peste azururi”

Sigur că, în timp, poetul şi-a modernizat expunerea. Poemele sale mai noi dau impresia unui dicteu delirant, cu rupturi şi accente improvizate, jocuri topice şi aliteraţii silhui, ieşind din inspiraţia previzibilă a unor texte de rugă „clasice”. În sonetele din Stîlpul de foc (2011), migala de a şlefui versul duce la disciplină interioară, dînd textului ţinută semnificantă: „Căci cu credinţă sunt încredinţat (sic!):/ nici moartea, nici viaţa, şi din cer,/ nici îngerii, nici stăpînirile; din iad,/ nici o vîlvoare-a vreunei negre vreri,// nici naltul, nici adîncu-ntunecat,/ nici focul tunătoarelor puteri,/ cele de-acum, cele ce ne-or fi vad,/ pînă-n decindea-ntregii învieri (??) // nici o făptură, strig, nu va putea,/ da demon hîd, da luminos arheu,/ din temelii şi pînă-n raze sus,// să ne despartă duhul, inima/ în veci de dragostea lui Dumnezeu,/ cea întru Domnul Nost Iisus Hristos!” Poetul scrie la comandă, industrios şi confuz, e în stare să compună poezii pentru toţi sfinţii şi praznicele de peste an, ştiind – ca şi iconarii – reţeta exactă a dozelor lexicale sau „cuvintele de canon” cele mai potrivite.

In Mireasma luminii (2014), expresia devine complicată şi voit împleticită, de dragul destructurării sintaxei: „Toate vibrînde/ – adîncurile-nuntrul (sic!)/ celulelor din mine/ şi-n prăpastii/ de spaţii-ntoarse/ cerurile-aprinse/ aceeaşi Ţi-s Isuse (sic) bucurie -/ într-o putinţă a rostirii/ aceleaşi/ în mine şi deasupra mea/ deschizi azururi/ Cu însăşi ştiu (?!)/ puterea ce mă ştie/ şi trup luînd/ cuvîntul Tău devin/ larg al fiinţei înseşi/ viu de-a pururi!”; sau: „Vorbesc/ ce mă ţine să-ntrîmbiţ/ să verbic mă-ntrup”; sau: „Rostire/ Rostire-a rostirii/ În energii logosice-ntreg/ se contrage-adevărul (??)/ vibrîndă substanţa/ Tronal puterea profer (??)/ şi-n plenitudinea-i/ cristică viaţa/ realul dinuntrul/ realităţii/ Taboric se mută în vers/ temeliile lumii”. Versurile sunt aiuritoare, de un umor involuntar, departe de limpezimea de tinereţe a autorului, care vorbeşte acum de „cerimea adiind”, „isusica îngenunare” (!), „cerimile-aprinse”, „cerimea inimii”, „prăpăstuirile imensităţii” (!); „rug rugii”, „suflu logosic”, „neiconibil”, „pulbere sfiită”, „să mă rugă aplec”, „să sfînt ningă”, „tu-mi taci gîndul”, „îmi tac necărărirea” (!!), „vii-n verb canale”; „abisul miresmei de tilii”; sau formidabile notaţii gongorice de felul: „aştept să mă tacă/ însăşi tăcerea/ lui Dumnezeu”; „Ţîrîi de-o vreme/ de vremi de nevreme”; „Cer nu-mi va cu cer…/ nu-mi va scara atinge”; „M-am – foc – cu/ toate-astralele-aprins”, „să mi se-al cerului/ nalţe pe umeri” „să te doar bură/ acum de polen”, „cum să nu mă candelă”, „stă văz al oricărei vădiri”, „faci văz din văzduh/ din astral vînt cuvînt”, „flăcări/ mi se torenţiale/ desfundă” (?), „mi se torenţial/ nalţă…” etc. Deformarea sintaxei pînă la absurd devine procedeu predilect, ce se vrea ieşire din maniera litaniei tradiţionale.

Tot ca o curiozitate se reţine volumul Poarta Cerului (2017), cu 92 sonete, în care licenţele iarăşi abundă, toată experienţa textuală mărginindu-se la lucrarea combinatorie, care „suceşte” anarhic sensul, dîndu-i coerenţe insolite. Poetul şi-a creat de altfel un idiom al său, de pietate şi comunicare mistică. Ce să înţelegem de aici, din finalul sonetului XXI? „Nu text: transfigurare-ntru textură./ vibrare a hristificării-ntregi/ lumi fără margini ca polieleu,// nu despre Dumnezeu vorbire pură,/ ci-n El, cu El tunînd rostire-a legii,/ vorbirea însăşi a lui Dumnezeu!” Fluxul elaborării artizanale în acest registru complicat „scapă” grimase greoaie, unele surprinzătoare şi pe fondul religiozităţii asumate ele aduc deformări stranii, de spart monotonia discursului. Crede Nicolae Ionel în ceea ce spune atît de sinuos? Iată pasaje care urgisesc receptarea la o condiţie stranie: „Încorporă-mă, Cuvînt de nespus./ cu tine graiul meu să mi-l înherb…”; „mă al sfinţilor cu sufletul frînt sui”, „rugă-n lăuntru, nu cuvînt de spus,/ smerire-n carne, nu-nţeles din jind”; „Suflare-i imnul a suflărilor (?)…/ de neajunsa-n noi logositate”; „al unui pus texturii lumii cînt”; „scrisul prim ce ne temeluie/ cuvinte iconind vibrările (!?)/ şi psalmic înscărînd cerurile”; „în mireasmă mă destrup”. Mai apare şi o galerie de îngeri – „îngeri de-abur”, „să nu le înger”, „nouă ordine de îngeri”, „toţi îngerii să izbucnească-n cînt”, „tu heruvim, a căruia privire/ atotstrăvăzătoare” (!), „într-o nici serafimilor splendoare”, „să ne dea-n aripi arhanghelic vînt”, şi cîte alte asemenea ingeniozităţi baroce care pun limba română în dificultate. „Că toată-acum sfinţia este-n mine”, îşi spune poetul la capătul acestei încercări trudnice, cu ecouri etno-arhaice.

Poet din zona amatorismului liturgic, Nicolae Ionel duce spre caricatură gnoseologia mistică.

Revista indexata EBSCO