Mar 22, 2018

Posted by in Proza

Gheorghe SCHWARTZ – Întoarcerea în Rai a venerabilului Julius Zimberlan

 

Julius (1498 – 1567?) a fost cel de al patrulea copil al croitorului Mauricius Zimberlan şi al soţiei acestuia Rozalia, născută Dun. Şi-a petrecut copilăria în comuna natală, un loc izolat în Munţii de Bazalt, unde de decenii nu s-a întîmplat nimic. Oamenii îi mulţumeau lui Dumnezeu că a uitat de satul lor, întrucît au putut, vreme de trei generaţii, să-şi ducă viaţa în linişte, fără a fi atacaţi de vreo hoardă războinică. Da, oamenii din Zampek, aşa se numea localitatea, fiind conştienţi de superbul miracol al păcii, erau profund credincioşi şi prăznuiau cu sfinţenie toate sărbătorile, ţineau toate posturile şi nu făceau nimic fără să ceară binecuvîntarea divină.

Julius a fost recunoscut de mic drept cel mai isteţ copil din sat, de fapt cel mai înţelept la absolut, întrucît oamenii din Zampek n-au părăsit niciodată locurile natale şi, deci, n-aveau de unde să ştie dacă sînt ori dacă nu sînt şi alţi copii isteţi prin lumea cea mare. Doar preotul Anton, care a învăţat la seminarul din capitală, mai avea habar de ce se petrece dincolo de hotarele comunei, însă părintele Anton era bătrîn şi nu mai era de mult la curent cu transformările atît de rapide ale peisajului uman. De două ori pe an, primăvara şi toamna, venea pe rîul Zam barca lui Samuel Ben Yoshua, evreul care aducea lucrurile ce nu puteau fi făcute de meşteşugarii comunei, precum şi vagi informaţii despre ce se mai întîmpla în capitală şi în lume. (Înaintea lui Samuel, a fost tatăl său, care venea de două ori pe ani cu marfă şi cu veşti, iar înaintea aceluia a fost bunicul lui Samuel. Aşa şi în Zampek, viaţa netulburată de atacuri străine – Mulţumită Domnului în Marea Sa Milă! – se desfăşura lin şi îndeletnicirile se transmiteau de la tată la fiu. Rar se întîmpla ca această minunată regulă să fie călcată.)

În afară de preot, în Zampek nu trăia nici un om trecut prin şcolile înalte şi atît primarul era ales dintre băştinaşi, cît şi învăţătorul era de asemenea ales dintre băştinaşi. Primarul îşi numea trei ajutoare: un colector de taxe, un poliţai şi un dubaş care să ducă la cunoştinţa populaţiei ceea ce a hotărît edilul. Acesta făcea şi pe judecătorul, însă fiind ales doar pentru un an, se temea de abuzuri, fiindcă ştia că după ce i se va termina mandatul, ar fi la îndemîna succesorului său. În Zampek domnea pacea şi jandarmul nu prea avea treabă. De altfel, şi primarul, şi ajutoarele sale îşi exercitau demnitatea pe lîngă meseria lor de bază, pe care n-o părăseau nici pentru acel an cît le ţinea mandatul.

Fiind socotit unanim drept cel mai isteţ copil, Julius, predestinat să continue munca tatălui său, nu se îndoia nimeni că o să ajungă şi primar. Mai mult ce? Mai mult nici nu exista în mintea zampekanilor. Dar părintele Anton a insistat ca băiatul să fie trimis la învăţătură cu scopul de a deveni preot, mai ales că „nu se ştie cînd îl va chema Dumnezeu pe umilul său slujitor la el”, iar atunci cine să-i ia locul în biserică? Oamenii i-au dat dreptate, mai ales că erau atît de credincioşi. Aşa că se rugau ca bătrînul preot să nu plece în ceruri înainte ca tînărul Zimberlan să fie hirotonisit pentru a putea să-i ia locul.

În capitala comitatului, un oraş mare de vreo 30.000 de locuitori, acolo unde a învăţat cu mulţi ani în urmă şi părintele Anton, Julius s-a integrat repede în noua sa viaţă. Profesorii erau încîntaţi de el şi nu mică le-a fost mirarea cînd tînărul, după nici un an întreg de studiu, i-a anunţat că renunţă la cariera de preot: nu din lene, nici din lipsă de respect pentru calea aleasă – nici pomeneală! –, ci pentru că nu se crede suficient de pătruns de har şi fiindcă i-ar veni greu să dea sfaturi enoriaşilor, el, cel atît de neştiutor de cele sfinte, ca şi de cele lumeşti. Decizia sa nu era uşoară întrucît el primea de două ori pe ani bani de la obştea din Zampek pentru a se întreţine, pentru a-şi putea cumpăra cărţile cerute şi pentru a plăti toate taxele necesare. Banii îi veneau prin Samuel Ben Yoshua, care-i spunea că lumea îl aşteaptă cu nerăbdare să-şi termine studiile, mai ales că blîndul părinte Anton era tot mai bătrîn şi tot mai bolnav. Or dacă se va afla că Julius nu mai vrea să devină preot, oamenii nu numai că nu-i vor mai trimite bani, dar vor fi şi extrem de dezamăgiţi. Cum va mai apărea tatăl tînărului în faţa lor? În afară de asta, evreul a auzit că Julius s-ar fi îndrăgostit de o fată, de fiica farmacistului, fată cu zestre mare şi că hotărîrea de aici ar porni de a nu mai urma calea preoţiei: cei doi urmînd să se căsătorească, iar tînărul abandonînd celibatul, e limpede că nu va mai putea îmbrăca haina preoţească. Zvonul acesta, chiar dacă nu s-a confirmat, n-a făcut decît să revolte şi mai mult comunitatea din Zampek. „Julius nu se va mai întoarce aici! Julius nu mai este fiul meu!” i-a asigurat cu capul în pămînt Mauricius Zimberlan pe cei ce mai catadicseau să stea de vorbă cu el. (Şi comenzile la croitoria sa s-au rărit.)

Lui Julius nu i-a putut schimba decizia nici povaţa Însăşi a Episcopului, la curent şi Înalt prea Sfinţia Sa cu situaţia acestui june atît de promiţător. Episcopul i-a promis chiar că-l va lua pe lîngă dînsul, cînd va termina studiile, mai ales că şi secretarul său era bătrîn. Şi nu i-a putut schimba decizia lui Julius nici faptul că nu mai primea bani de acasă: era tînăr, era în plină putere, putea să-şi cîştige existenţa. Iar dacă ar fi vrut, s-ar fi putut însura cu bogata – şi frumoasa! – fiică a farmacistului şi atunci chiar că n-ar mai fi suferit de lipsuri materiale. Doar că tînărul nu s-a căsătorit nici cu fiica farmacistului şi nici cu vreo altă domnişoară dornică să ajungă soţia unui bărbat atît de atrăgător. Şi a refuzat Julius şi diferitele sinecure ce i-au fost servite pe tavă. Pînă la urmă, oamenii şi-au schimbat părerea despre el, unii l-au crezut infatuat, alţii neserios, cîţiva pretindeau că e din cale afară de leneş. Dar nimeni nu s-a putut supăra cu adevărat pe el: Julius Zimberlan întîlnit faţă în faţă, era la fel de cuceritor şi se purta de parcă situaţia lui nu s-ar fi modificat atît de radical. Aşa că lumea a trebuit să se obişnuiască şi să-l ia aşa cum era. „Probabil că aşa sînt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el” au spus.

În tot acel timp, Julius a lucrat cu ziua în port ca hamal şi, deşi nu mai purta uniforma de seminarist, nu lipsea de la slujbele din biserica episcopală. Şi măcar acest lucru n-a putut fi contestat de nimeni: tînărul era profund credincios şi se ruga mai mult ca majoritatea bunilor creştini din oraş. Şi mai făcea un lucru tînărul, un lucru ce de asemenea le-a impus tuturor: folosindu-se de bunăvoinţa Înaltului Ierarh, bunăvoinţă ce nu i-a fost retrasă nici după ce a părăsit seminarul, venea zilnic în biblioteca episcopală, în puţina vreme ce-i rămînea după munca de hamal şi rugăciunile din biserică. Cine să-l înţeleagă? „Probabil că aşa sînt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”, altă explicaţie n-au găsit.

Pe urmă, brusc, Julius a dispărut şi din Rek, capitala comitatului. Nu înainte de a mai avea o ultimă (?) întîlnire cu Episcopul. (Dar despre această întîlnire nu s-a ştiut.) De data aceea, pînă şi Ierarhul a trebuit să se dezică de junele pe care l-a simpatizat atît de mult. În mijlocul convorbirii, mai bine spus în toiul vorbelor pline de înţelepciune ale Episcopului, Julius l-a întrerupt – ceea ce, atît de cuviincios întotdeauna, n-a îndrăznit niciodată altădată – s-a apropiat, a îngenunchiat, a sărutat inelul şi… şi, privind în ochi înaltul său amfitrion, I-a spus că lumea săvîrşeşte ceremoniale, dar nu crede cu adevărat în Dumnezeu. Apoi s-a sculat, s-a înclinat şi a dat să plece.

„De ce crezi asta?”

„Pentru că se plîng de una şi de alta.”

„Adică?”

„Şi o fac des!”

„Şi?”

„Înseamnă că nu sînt mulţumiţi de munca Lui! Poţi să crezi în cineva, dacă îi conteşti mereu lucrarea?” Din uşă a mai repetat o dată: „Cine se vaită înseamnă că nu crede că Dumnezeu îi vrea numai binele, aşa că rugăciunile sale nici nu sînt către unicul Dumnezeu. Iar cei ce nu cred că tot ce li se întîmplă este dat de Dumnezeu în folosul lor nici nu vor cunoaşte pacea sufletului, ci se vor împotmoli în gîndurile lor negre.

Tînărul s-a mai înclinat o dată şi a plecat, iar bunul Episcop a trebuit şi el să conchidă că „Probabil că aşa sînt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”.

 

În 1618, îl întîlnim pe Julius Zimberlan în registrele unei Bauhütte, societatea de constructori implicată în ridicarea marii catedrale de la Daumberg. Acest registru reprezintă una dintre cele trei surse ce-l menţionează. Astfel aflăm că Julius Zimberlanus din Zampek a venit la şantierul de la Daumberg, o localitate aflată la depărtare de peste douăzeci de zile de mers de la Rek, A venit pe şantierul de la Daumberg împreună cu un grup mai mare de zilieri şi a fost acceptat ca ajutor de dulgher. Mai departe găsim, pe baza evidenţelor plăţilor, şi traseul acestui muncitor: din ajutor de dulgher, devine ajutor de pietrar, apoi zidar, din nou dulgher, dar de data asta cu un salariu de calfă, iar, după nici an, este avansat şef al unei echipe de zidari. La sfîrşitul lui 1519, Julius Zimberlanus din Zampek este ucenic de vitralier („la cererea sa acceptată”, după cum este notat pe margini). Şi, în sfîrşit, în 1521 devine ajutorul marelui constructor Ludovico Paduani („Ludovik von Padua”). Acesta moare într-un accident de muncă şi Julius devine şeful întregului şantier cu o simbrie corespunzătoare (aproape o treime cît a cîştigat Paduani, cel ce s-a putut recomanda cu două catedrale şi mai multe biserici finalizate, multe preluate în stare de conservare după lungi perioade în care nu s-a mai lucrat la ele). Leafa primită o trimitea la Zampek şi în doar cîteva săptămîni a returnat tot ce a primit de acolo pentru studiile nefinalizate de la Rek. Şi a continuat să trimită bani şi cînd datoria a fost demult plătită integral.

Într-o zi, a venit la Daumberg un trimis de acasă cu vestea că Mauricius Zimberlan, croitorul din Zampek a murit. Emisarul i-a povestit pe un ton plîngăreţ că multă vreme relaţiile tatălui lui Julius cu comunitatea au fost atît de reci, încît Mauricius abia mai apuca să schimbe o vorbă cu cineva, dar că lucrurile au reintrat în normal odată cu generoasele sume venite de la fiul atît de realizat. Ba, mai mult, croitorul a fost votat chiar primar pentru un an, mandat pe care, din păcate, n-a reuşit să-l finalizeze, murind pe neaşteptate. „Dar măcar a murit mulţumit. Mai mult decît mulţumit!”.De la acelaşi trimis, Julius a mai aflat şi alte multe veşti din Zampek: despre o epidemie care a omorît cele mai multe animale, despre fraţii săi care au preluat atelierul de croitorie, despre doi nepoţi ce s-au născut nu demult, despre cine s-a mai prăpădit – nu puţini! –, despre Samuel Ben Yoshua care a murit înecat odată cu revărsarea cumplită a rîului Zam, astfel încît vreme de un an zampekanii n-au primit de afară nici cele necesare şi nici veşti, pînă ce Yoshua Ben Smuel, fiul mai mare a lui Samuel, a continuat muncă părintelui său. Precum şi multe altele.

Pînă ce Julius l-a întrerupt:

„Ajunge!”

„Cum?! Nu te interesează cele pătimite de comunitatea de unde provii şi tu?”

„Ba, mă interesează şi mă bucur pentru ei!”

„Te bucuri pentru cîte au pătimit?”

„Tu crezi în Dumnezeu?”

„Desigur! Ce întrebare e asta?”

„Tu doar te rogi şi mergi la biserică!”

„Da.”

„Atunci de ce ai vocea atît de plîngăreaţă? Şi de ce te vaiţi pentru atîtea lucruri? Cum poţi să iubeşti un Dumnezeu şi totodată să-l acuzi de atîtea rele? Căci nu ne spune Sfîntul Evanghelist Ioan: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”?

Tînărul a rămas tăcut, iar Julius s-a întors la munca sa.

 

Pe şantierul de la Daumberg a venit multă lume: lucrările avansau în ritmul impus încă de Ludovico Paduani, leafa venea regulat, condiţiile erau mai bune ca altundeva, iar noul şef era politicos cu toată lumea, chiar dacă vorbea puţin şi spunea uneori lucruri cărora nu le prea înţelegeai sensul. Şi ctitorii erau mulţumiţi de cum mergeau lucrurile. Printre mulţimea de oameni veniţi nu se numărau doar cei direct implicaţi în construcţia catedralei, ci şi mai mulţi bucătari, cîţiva negustori, un medic, un farmacist. Şi mai toţi n-au venit singuri, ci împreună cu familiile lor. Dacă le aveau… Plus că s-au aciuit acolo şi femei uşoare, sosite mai ales cu trupele de artişti ambulanţi. Şi a mai venit şi un călugăr plătit să scrie un fel de cronică – raport a celor petrecute pe şantier. Iniţial, acest lucru a fost făcut de unul dintre cei patru funcţionari însărcinaţi cu treburile financiare, cu plata achiziţiilor, a salariilor, a tuturor celorlalte cheltuieli. Dar cum aceştia aveau tot mai multă treabă, a fost chemat şi călugărul amintit, pe care-l chema Rugiero, Pater Rugiero. Acesta era tînăr, cam de vîrsta şefului, a lui Julius Zimberlan, şi lucrarea lui a devenit cea de a doua sursă inestimabilă cu informaţii despre maestrul constructor.

Pater Rugiero şi-a aşternut raportul într-un mod cu totul neobişnuit. Fiind la curent cu multă literatură religioasă şi laică, după ce a fost cinci ani ajutor de bibliotecar la mănăstirea Ferme zu Chiuso, şi-a ordonat textul după modelul grecului Platon, filosoful ce l-a impresionat cel mai mult. Aşa că, în locul unui excurs sec, bazat doar pe cifre, Rugiero a notat tot ce i s-a părut important sub forma unui dialog purtat între el şi Julius.

Raportul – cronică începe în 1534[1], cînd Julius Zimberlan avea 36 de ani, iar Rugiero 37. Dacă această formă de exprimare poate părea ciudată, dacă nu chiar caraghioasă pentru cineva de astăzi, mai ales atunci cînd este vorba strict despre cifre contabile (cantităţile de materiale cumpărate, preţurile obţinute, plăţile muncitorilor etc.), în dialog se strecoară şi probleme de atitudine faţă de divinitate. Cele două personaje implicate în discuţie sînt EU şi TU.

Iată un fragment:

„EU: Cînd lucrezi, te gîndeşti la Dumnezeu, întru slava căruia ridici construcţia?

TU: Cînd lucrez, mă concentrez la ceea ce am de făcut şi verific dacă ceilalţi fac ceea ce au de făcut.

EU: Ce te interesează mai mult la oamenii de pe şantier: să lucreze bine sau să fie devotaţi lui Dumnezeu?

TU: Eu sînt pus aici să termin Lăcaşul Domnului. Nu sînt teolog şi nu cutez să verific credinţa altuia.

EU: Dar te-am văzut cum întorci spatele la mai multă lume.

TU: Eu nu cred că îl iubeşti pe Dumnezeu, dacă te plîngi de ceva.

EU: De ce?

TU: Fiindcă înseamnă că te îndoieşti de bunătatea Lui. Eu ştiu că tot ceea ce mi se întîmplă este datorită bunătăţii Lui, că, deci, tot ce mi se întîmplă este numai în favoarea mea.

EU: Şi dacă te doare ceva?

TU: Şi durerea este un dar.

EU: Şi dacă-ţi moare cineva drag? Tu n-ai femeie, n-ai copiii…

TU: Chiar dacă nu înţelegem întotdeauna voia Lui, moartea cuiva drag nu este numai în favoarea mea, dar chiar şi în favoarea celui ce moare. Doar că gîndul bun nu vine singur, ci trebuie învăţat cu răbdare.

EU: Nu cred că dacă ai avea o femeie şi copii, ai mai vorbi aşa.

TU: Atunci degeaba porţi rasa aceasta!

………………………………………………………………………………………………

EU: Se spune că, acum cîţiva ani, ai părăsit şantierul.

TU: Da.

EU: Unde ai fost?

TU: Ţi-am spus că atunci cînd sînt la lucru, nu pot să-mi dedic gîndurile, ci doar munca Domnului. Şi cînd sînt printre oameni, nu mă pot concentra în rugăciune.

EU: Dar tu faci o Casă a Domnului, unde lumea va veni să se roage împreună.

TU: Aşa este. Cînd am plecat, am crezut, asemenea acelor Sfinţi Părinţi care au căutat comuniunea cu Dumnezeu în pustie, că doar în singurătate acea Întîlnire poate avea loc. Adică doar acolo unde simţurile nu distrag gîndul. Eu n-am fost pînă în deşert şi n-a fost o trudă mare să găsesc singurătatea mult mai aproape, pe o stîncă înconjurată de codru. Pînă ce, într-o zi – sau într-o noapte – m-am luminat că ruperea de trecut şi de viitor, ruperea de tot nu duce neapărat la întîlnirea cu divinitatea. Acea rupere poate fi şi într-un acces de furie sau în intimitatea trupească. Dumnezeu nu poate fi întîlnit astfel.”

Şi iată şi un alt pasaj:

„EU: Tocmai ai împlinit patruzeci de ani, ce-ţi propui pentru vremea ce ţi-a mai rămas?

TU: N-are nici o importanţă cum măsoară oamenii timpul, dacă spun că am împlinit patruzeci sau zece sau o sută de ani. Important este ce fac acum.

EU: Crezi, la fel ca atunci cînd ne-am întîlnit, că Dumnezeu este în toate şi că veghează ca tot ce se întîmplă să fie în favoarea ta? Nu ţi se întîmplă, asemenea oricărui om, să ai îndoieli, atunci cînd te apasă un necaz?

TU: N-aş putea să-L iubesc, dacă aş crede aşa.

EU: Şi cum te ajută acest lucru?

TU: Eu nu încerc să fac negoţ cu El – să-L iubesc pentru ca să mă iubească! Dar vreau să-ţi spun că dacă trăieşti cu adevărat credinţa, adică dacă trăieşti cu adevărat convins că totul se desfăşoară în favoarea ta, atunci nu ai de ce să-ţi mai faci nici un fel de griji, fiindcă ştii că tot timpul e bine ceea ce ţi se întîmplă. E puţin lucru să trăieşti o viaţă fără temeri, fără încrîncenare, fără nervozitate, fără griji?”.

EU: Dar, totuşi, cînd a venit vestea că fratele la care ai ţinut cel mai mult a murit, mi s-a povestit că ai plîns amarnic.

TU: Aşa este.

EU: Atunci n-ai crezut că şi acest lucru a fost în favoarea ta?

TU: Ba da.

EU: Atunci, de ce ai plîns?

TU: Am plîns fiindcă sînt om. Plus că pe vrea aceea n-am fost încă suficient de pregătit să trăiesc faptul că tot ce se întîmplă este în favoarea mea.

………………………………………………………………………………………………

EU: Dacă Dumnezeu va dori ca tu să fii cel ce va termina sfîntul locaş, ce ai de gînd să faci după aceea? Vei începe un nou şantier sau vei prelua unul abandonat?

TU: Dacă Dumnezeu va dori ca eu să fiu cel ce va termina sfîntul locaş, îi voi mulţumi umil şi pentru acest dar. Însă eu nu mă gîndesc la ce va fi: viitorul văzut din prezent nu-ţi oferă decît în aceeaşi măsură speranţe şi temeri. Or acestea nu fac decît să te sustragă de la prezent, singurul timp sigur. Acum sînt pus aici să termin Lăcaşul Domnului şi toată energia mi-o pun în acest scop.

………………………………………………………………………………………………

EU: Crezi că doar tu judeci corect relaţia cu Dumnezeu?

TU: Nu ştiu dacă numai ei şi nici nu sînt pus să aflu dacă numai eu. Dar ştiu un lucru şi acesta mă face să fiu încredinţat că aşa cum judec eu credinţa e corect: ştiind că Dumnezeu nu face decît lucruri bune, sînt încredinţat că tot ce mi se întîmplă este doar în folosul meu, iar aceasta mă face să nu mai fiu niciodată neliniştit şi să pot să-mi văd mereu senin de treabă.”

 

Julius Zimberlan a lucrat timp de treizeci de ani pe şantierul catedralei de la Daumberg. A început ca ajutor de dulgher, a trecut pe la mai toate atelierele, moartea neaşteptată a constructorului l-a dus la conducerea uriaşei construcţii. A lipsit o singură dată în tot acest timp, cînd a dispărut pentru cîteva luni. În lipsa lui, munca a lîncezit, înlocuitorii săi s-au tot certat între ei. Cînd a revenit, a vrut să o ia iarăşi de la început, să facă muncile cele mai umile. Dar înalţii ctitori l-au descoperit printre ucenici şi l-au repus în fruntea şantierului. Unde a rămas pînă la sfinţirea lăcaşului, eveniment petrecut cu mult înaintea celor mai optimiste previziuni.

Între timp, au murit şi stăpînii locului, au venit alţii şi au murit şi aceia. Şi a murit şi Rugiero. Peste Daumberg a trecut războiul, iar într-o primăvară au fost şi inundaţii catastrofale. Dar catedrala a continuat să se ridice. După sfinţirea ei cu mare fast, după modelul sfinţirii zidurilor cu laude şi cu cîntări, ca în Cartea Neemia 12, 27, în prezenţa a nu mai puţin de unsprezece înalţi ierarhi şi a unui număr de cîteva sute de preoţi şi diaconi, după ce s-a sfîrşit marea şi sfînta sărbătoare, au venit mai mulţi emisari cu propuneri pentru Julius Zimberlanus să construiască şi altundeva într-un mod atît de strălucit. Dar, ca şi în urmă cu mulţi ani, cînd şeful şantierului s-a făcut nevăzut pe neanunţate pentru a căuta divinitatea în solitudine, Julius a dispărut din nou. Şi din nou fără să anunţe. N-a onorat nici măcar invitaţia la marile sărbătoriri cu prilejul evenimentului sfinţirii. Oricine altcineva s-ar fi comportat aşa ar fi fost considerat lipsit de cea mai elementară lipsă de respect faţă de mulţimea de străluciţi oaspeţi. Dar pe Julius Zimberlanus nu te puteai supăra, pe un om atît de senin nu-l atingea nici o dojană. Plus că şi la Daumberg a ajuns expresia „Probabil că aşa sînt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”. Cum să-l înţelegi altfel? „A mai plecat odată şi s-a întors. Se va întoarce şi de data asta” s-a spus.

Dar n-a mai revenit niciodată la catedrala pe care el a terminat-o, iar cele două surse de unde am luat pînă acum datele pentru istoria lui Julius Zimberlanus se contrazic în multe privinţe: registrele acelei Bauhütte nu diferă decît în foarte mică măsură în ceea ce privesc cifrele de afaceri de raportul – cronică a părintelui Rugiero. În schimb, discuţiile notate între EU şi TU par să caracterizeze un alt personaj. În mod evident, cele două scrieri păstrate au fost aşternute independent una de cealaltă, astfel ca la nevoie să existe un control din partea Înalţilor Ctitori asupra cheltuirii banilor. (Măsura s-a dovedit binevenită în perioada cît Zimberlan a dispărut de pe şantier şi cînd s-a descoperit astfel deosebiri între cele două materiale, deosebiri ce au dus la incriminarea pentru delapidare a unui grup de lîngă unul dintre înlocuitorii la şefia construcţiei. Şi tot în paranteză fie spus, unii dintre istoricii tîrzii care s-au ocupat de catedrala de la Daumberg chiar pun sub semnul întrebării dacă discuţia din scrierea părintelui Rugiero a avut loc cu Julius, acel TU, fiind posibil să nu fi fost decît „un alter ego al călugărului”. Dar continuarea poveştii îl legitimează pe Julius Zimberlan prin viaţa sa că a fost indubitabil cel numit „TU”.)

 

„A mai plecat odată şi s-a întors. Se va întoarce şi de data asta” s-a spus. Dar n-a mai revenit niciodată la catedrala pe care el a terminat-o.

În schimb, s-a întors la Rek, capitala comitatului de care ţinea şi comuna Zampek, cea ascunsă prin Munţii de Bazalt. Iar de aici provine cea de a treia sursă din care am aflat despre viaţa, faptele şi, în special, gîndurile personajului nostru.

Cît Julius a lipsit, şi la Rek viaţa şi-a urmat cursul: localitatea a trecut prin mai multe nenorociri succesive, o iarnă neobişnuit de lungă şi de grea pentru acele locuri, apoi un atac cumplit al bandiţilor înfricoşătorului Sancez, o molimă a păsărilor de curte ce s-a transmis apoi şi la oameni. Şi blîndul Episcop a murit şi în locul său a venit un altul. Şi o staţionare peste o altă iarnă a trupelor imperiale în drum spre noile cuceriri, staţionare ce a costat bruma de provizii adunate de localnici. Dar oraşul şi-a revenit de fiecare dată şi numărul populaţiei a rămas cam acelaşi. Doar la Zampek a supravieţuit mai puţină lume şi fiul lui Yoshua Ben Smuel a relatat că cei mai mulţi tineri au părăsit satul patriarhal, iar bătrînii nu mai au cui să lase moştenire meseriile şi atelierele.

În Rek, foarte puţini îşi mai aminteau de tînărul neobişnuit care a plecat de atîţia ani, cel despre care nu se putea spune decît că „Probabil aşa sînt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”. Dar şi expresia aceasta a fost pierdută.

Zvonurile circulă şi nimeni nu le poate opri pînă ce, obosite, se sting singure. Aşa s-a aflat şi la Rek despre uluitoarea performanţă a lui Julius Zimberlanus, mare constructor de catedrale, maestrul care a izbutit la Daumberg să termine măreţul lăcaş cu mult înaintea celor mai optimiste previziuni. Aşa că noul episcop l-a chemat şi i-a propus să ridice şi aici un sfînt edificiu, desigur nu o catedrală de grandoarea celei de la Daumberg, pentru aceasta n-ar fi suficienţi bani nici în multe zeci de ani, dar cum vechea biserică episcopală nu mai făcea faţă după atîţia ani şi atîtea greutăţi prin care a trecut, s-o cerceteze şi să spună dacă o poate renova astfel încît să arate demnă de slăvire a lui Dumnezeu sau dacă este mai ieftin să se facă o nouă Casă a Domnului. Ultima variantă, dacă n-ar fi foarte scumpă, ar fi şi cea mai potrivită întrucît se ştie cînd se pune piatra de temelie, dar nu se ştie cînd va putea fi sfinţit edificiul, iar în perioada aceea vechea biserică ar putea rămîne deschisă pentru toate slujbele.

Julius n-a dat un răspuns imediat, de altfel nici sursele de bani măcar pentru începutul lucrării nu au fost încă identificate. Aşa că, pînă una alta, Julius, ajuns la o vîrstă venerabilă, îşi petrecea zilele în rugăciuni în biblioteca Episcopiei şi stînd printre oamenii din Rek. Cînd i s-au terminat banii, s-a angajat iarăşi hamal în port, la fel ca atunci cînd, cu mulţi ani în urmă, a abandonat seminarul. Fiind recunoscut drept cine era, tot ca atunci, i s-au oferit diferite sinecure. Pe care le-a refuzat din nou cu aceeaşi umilinţă.

Peste iarnă, în Rek a sosit o comunitate de străini cum n-a mai fost văzută niciodată pînă atunci. Bărbaţii erau înveşmîntaţi în rase ca nişte călugări şi-şi spuneau sumerieni, strănepoţi creştinaţi ai străvechiului popor din Mesopotamia. Femeile, dar deja şi copiii, purtau haine cernite. Cu toţii susţineau că sînt în doliu pentru decăderea mizerabilă a lumii, iar rugăciunile lor erau către Mesia pe care-l implorau să vină şi să cureţe lumea de groaznicele rele ce tind să înăbuşe orice speranţă curată. Cele vreo treizeci de familii susţineau că sînt doar o mică parte a unei seminţii mari răspîndite acum în toată lumea şi că, la fel ca şi ei, alte asemenea grupuri cutreieră pămîntul cu misiunea să-i convingă pe toţi locuitorii lumii să se roage împreună pentru ieşirea din ticăloşie, pentru că doar toţi împreună vor ajunge să aibă glasul suficient de puternic pentru a fi eficienţi. Cum să convingi Cerul de marea dorinţă, dacă rămîne prezumţia că atîta amar de lume se complace în ticăloşie?

Şederea celor ce-şi spuneau sumerieni a fost primită cu multe rezerve de localnici şi nici Episcopul nu s-a arătat încîntat de venirea lor. Dar vremurile erau de aşa natură încît mereu apăreau de niciunde oameni diferiţi ca înfăţişare, cutume şi port. Cei ce-şi spuneau sumerieni măcar n-au venit să ucidă şi să pradă şi se legitimau drept creştini.

Şi sumerienii, auzind că prin preajmă se află chiar marele constructor al Catedralei din Daumberg (şi a altor sfinte edificii măreţe, după cum se spunea), s-au bucurat mai ales că l-au întîlnit pe chei muncind ca ultimul hamal. Acesta era omul în care credeau că pot avea deplină încredere, aşa că l-au abordat, rugîndu-l să le ridice şi lor o bisericuţă, un lăcaş modest, aşa cum sînt şi ei şi aşa cum dovedeşte şi maistrul că este. Şi fiind atît de modest, poate că nici n-o să le ceară prea mulţi bani, căci ei nici nu au prea mulţi bani. (Dar localnicii erau de altă părere, pretinzînd că i-au văzut pe străini bînd, la slujbele lor – altele decît slujbele creştine din Rek – din cupe dintr-un aur ce-ţi fura privirile.)

Nici sumerienilor, Julius nu le-a dat un răspuns imediat.

 

Cînd s-a primăvărat, l-a căutat cu intenţia de a se întoarce la Zampek, în Munţii de Bazalt, pe evreul cu barca. Dar acesta i-a spus că o molimă a micşorat şi mai mult populaţia comunei şi nu i se mai rentează să facă drumul lung şi dificil pentru doar cei cîţiva bătrînii supravieţuitori. Aşa că Julius a pornit singur la drum, însă vremea era încă rece, iar zăpada nu s-a topit. Julius a rătăcit cîteva zile printre nămeţi şi deşi primejdia avalanşelor şi a crevaselor acoperite îl înconjura tot mai ameninţător, nu i-a fost nici o clipă teamă: fiind convins că „totul se petrece în favoarea sa, întrucît Dumnezeu este milos şi-i iubeşte pe cei ce-l iubesc”, era încredinţat că nu va muri printre troiene. Iar dacă totuşi se va întîmpla să moară, mai mult ca sigur şi moartea ar fi cea mai bună soluţie pentru el. Chiar dacă n-ar şti de ce.

Dar n-a murit şi peste doar cinci zile şi cinci nopţi a revenit la Rek. Ca să-l salveze, Dumnezeu l-a făcut să meargă în cerc, şi-a spus. Jos, în oraş, nimeni n-a ştiut unde a dispărut straniul personaj, căci nici nu au avut cum întreba. Însă l-au revăzut, după ce l-au căutat atît sumerienii, cît şi un preot trimis de Episcop.

Sumerienii l-au invitat la o ceremonie prin care îl îmbrăcau pe un tînăr în rasa vişinie a bărbaţilor, momentul cînd copilul se considera că a devenit adult. Julius a asistat la momentul ritual, dar nu numai că a refuzat să le ridice bisericuţa cerută, dar le-a spus că nu poate colabora cu ei:

„Voi vreţi să rămîneţi în Rek?”

„Nu. Dar vom lăsa aici o familie să ne reprezinte.”

„Şi familia aceea se va ruga singură, după ceremonialul vostru în biserica sumeriană?”

„Da.”

„Voi jeliţi tot timpul ticăloşia lumii, voi nu aveţi cum să vă rugaţi la Dumnezeul pe care-l ador eu! Voi credeţi într-un Dumnezeu capabil să fi creat o lume ticăloşită şi pe acela îl pomeniţi în rugăciunile voastre! Eu ştiu că tot ce se întîmplă este în folosul meu! Eu nu pot ridica un edificiu pentru un Dumnezeu care ar fi creat o lume ticăloşită, fiindcă acela nu este şi Dumnezeul meu!”

Sumerienii, altfel blajini, au considerat cuvintele lui Zimberlan drept o blasfemie şi au aruncat în el cu pietre. Sumerienii l-au întrebat, după ce Zimberlan a fost acoperit de răni:

„Şi această zi este în folosul tău?”

„Desigur, a răspuns, desigur, chiar dacă încă nu ştiu ce beneficii mi-a adus”.

 

Şi Episcopul şi-a trimit un mesager la Julius Zimberlanus. Părintele Paul, secretarul particular al Episcopului Ioan de Rek, a scris o „Istorie a Sfinţilor Episcopi din Rek” şi, referindu-se la Ioan, ne-a lăsat a treia sursă despre Julius.

Transcris într-un limbaj al zilelor noastre, iată ce a scris Părintele Paul, secretarul particular al episcopului Ioan din Rek şi a următorilor doi episcopi: „Julius Zimberlanus din localitatea Zampek aflată în Munţii de Bazalt, fiul croitorului Mauricius Zimberlanus, a fost un constructor de Sfinte Lăcaşuri, printre care Marea Catedrală din Daumberg. Pentru modestia sa şi pentru credinţa sa nestrămutată în Bunul Dumnezeu şi numai în Bunul Dumnezeu, a fost de acord că nu fie răsplătit de mulţi, după cum ar fi meritat, însă nimeni nu s-a putut îndoi de mai sincera sa cuvioşenie. Fiindcă a spus că nu poate colabora cu oameni care nu sînt convinşi că tot ce s-a făcut, se face şi se va face nu este decît opera unui Dumnezeu bun, aşa că a te plînge de necazuri şi suferinţe înseamnă că nu crezi că Dumnezeu le orînduieşte pe toate doar spre binele tău. Întrebat de ce a fost dispus să construiască catedrala, dacă nu crede în rugăciunile oamenilor care se mai şi vaită, a spus că nădăjduieşte că între zidurile ridicate de el să vină şi oameni a căror vorbe să fie doar către Unicul Dumnezeu, Dumnezeul bun. Şi a citat din Deuteronom 39: «Să ştiţi că eu sînt Dumnezeu, şi că nu este alt Dumnezeu în afară de mine!». Nici lumea şi nici chiar Episcopul nu l-a înţeles, dar el a rămas nestrămutat. Cînd a plecat la Zampek, în Munţii de Bazalt, a spus că se întoarce în Rai. Întrebat cum vine aceasta, a spus că Raiul este în burta mamei. Şi oamenii iarăşi nu l-au înţeles ce a vrut să spună cu vorbele acelea. La care Julius le-a mai repetat doar cuvintele lui Iisus, aşa cum ni le-a transmis Sfîntul Evanghelist Matei în capitolul 18, 3: «De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor». Şi mult mai tîrziu, cînd Julius Zimberlanus din Zampek a ajuns în satul natal şi cînd un bătrîn de acolo a povestit că venerabilul constructor de catedrale şi biserici a apărut acolo asemenea unui prunc şi după aceea a dispărut, abia atunci l-au înţeles şi alţii ce a vrut să zică. Nu toţi – nici vorbă! –, însă atunci unii l-au înţeles şi şi-au putut lămuri şi de ce Julius Zimberlanus din Zampek a fost mereu atît de senin, orice a făcut şi orice i s-a întîmplat. Şi de aceea a fost el un om atît de venerabil.”

 

[1] Dar după Zimberlan, evidenţa numerotării anilor nu are importanţă, „mai ales că este extrem de aproximativă”.

Revista indexata EBSCO