Mar 22, 2018

Posted by in Poezii

Vasile BURLUI

 Anotimpul sacru

 

Cum dinspre Orion se-ntorc cocorii,

Galactic mîngîindu-mi clipa!

Cum toamna sacră-şi risipeşte norii,

Cum sufletu-mi ademeneşte cu aripa!

 

Mă las furat în curgeri de diluvii,

Abandonat şi parcă fără ţel,

Mă copleşesc cascadele în fluvii

Şi cerul nalt, enigmele din el.

 

Ca într-un joc ascund printre cuvinte,

Idei şi fapte pline de-nţelesuri,

M-ademeneşte licărirea stelelor, cuminte,

Acopăr goliciunea în tîlcuri şi eresuri.

 

E anotimpul viselor trădate,

Uitate-n ridul de la colţul gurii,

În foşnetul frunzarelor uscate,

În zborul mincinos ce l-au promis augurii!

 

Regina Kunigunda

 

Sorb mustul din lumina toamnei,

Şi mă cuprind aromele solare,

Aştept coperămîntul alb al doamnei

Ascunsă sub calotele polare.

 

Mai muşc în mere sînul de fecioară

Sub bolţile frunzarelor de aur,

Mai port în mine scîncet de vioară,

Şi-n vene tresăriri din mugetul de taur.

 

Culeg din constelaţii cîntec de cocor

Şi-l împletesc neîndemnatic în secunda

Ce arde-ntre genuni ca un fuior

Aprins în templu de regina Kunigunda.

 

Din echinocţii mă pîndeşte timpul

Cu foşnetul din frunza de aramă,

Cu acordurile reci din anotimpul

Ce-n ceţuri burniţate vrea s-adoarmă.

 

 

Portaluri

 

Destinul unei clipe e plecarea

Ce se ascunde între două ezitări,

Cum jurămintele ascund trădarea

Iar ceţurile zborul către zări.

 

Mă sprijin pe portalul lumii

Şi-mi pregătesc sub pavăză plecarea,

Mai stau s-ascult şoptirile furtunii

Şi ploile de vară aducînd iertarea.

 

Lumini înşelătoare strivindu-mi amintirea,

Orbit mai încerc răscolind în trecut,

Mă doare-a uitare într-un ochi nemurirea

Şi plîng cu-un alt ochi de minciuni prefăcut.

 

Deşir de cu zori prin artere zvîcnirea

Scufundat între sori muribunzi, descompus,

Sub portaluri îmi port cu mîndrie uimirea,

Răzvrătit, ca un înger damnat nesupus.

 

Protoni orfani

Cînd risipind scîntei sub stea polară

De mine însumi fi voi liberat,

Ca steaua căzătoare într-o seară

Va arde visul meu înaripat.

 

Galactice portaluri s-or deschide,

Dînd cale liberă protonilor orfani,

Destine cosmice cercînd a le cuprinde

La cumpăna ivită peste ani.

 

În focul sacru îşi vor găsi chemarea

Dînd curgeri zbuciumate flăcării albastre,

În arderile sfinte-şi vor pierde răzbunarea

Recîştigîndu-şi dreptul de-a străluci în astre.

 

Vor trece clipe cosmice prin nebuloase,

Galacticele cicluri vor curge-n univers,

Magnifice-aurore se vor ivi sfioase,

Înmugurind pe ramul unui vers.

 

Iernatice zăpezi

 

Iernatice zăpezi de altădată

Purtăm încrîncenaţi în amintiri

Ne adunăm sub cerul fără pată

Strivind cu duioşie o lacrimă-n priviri.

 

Nedumeriţi acum în prag de iarnă,

Discursul ni se pare tot mai vid,

Ne mai uimesc cîntările în strană,

Dar porţile istoriei se-închid.

 

Flaşneta de serviciu cîntă-n stradă,

Lumini înşelătoare se aprind,

Se spală bulevardul cu zăpadă

Si ceţuri umede pe suflete se-ntind.

 

Slinos, apasă veacul pe cetate,

Iar timpului zăgazuri i s-au rupt.

Se risipesc secundele în toate,

Iar ceasul ni se pare mai corupt.

 

Vămi înalte

 

Peste portaluri de-mi arunc privirea

Vîrtejuri luminoase mă cuprind,

În supernove ascunzînd uimirea

Cu clinchete de clopoţei ca-ntr-un colind.

 

Pe universul meu miraculos de gînduri,

Ca într-un vis de-un alb imaculat,

Omătul se aşează rînduri, rînduri,

Dintr-o hlamidă sacră scuturat.

 

Îngheţuri friguroase-mi cotropesc clipita,

Şi mă trimit din nou pe la izvoare,

Mă-înalţă în tării şi îmi hrănesc ispita,

M-adorm pe treptele de templu, de ce oare?

 

Captiv ca trist zălog între zăpezi polare,

Aduc cu mine bruma de avere,

Cu gîndul la răsfăţ în razele solare,

Atunci cînd vămile înalte mi-o vor cere!

 

 

 

 

Lumini şi umbre

 

Zămisliţi în peşteri sau în lumina pură,

Purtăm cu noi pecetea stingherelor visări,

Răscolim pămîntul stigmatizaţi cu ură,

Sau în tării răspundem divinelor chemări.

 

Aventuroase zboruri ne cheamă-n orizonturi,

Cu aripe de îngeri diseminăm consemnul,

Ne consumăm secunda pe inutile fronturi

Visărilor ucise le plîngem recviemul.

 

Adunaţi în temple purificăm milenii,

De sînge şi de crime şi-amare suferinţi,

În nopţile de groază, nelinişti şi vedenii

Ne spovedim în grabă defuncţilor părinţi.

 

Risipim iubirea pe cîmpuri părăsite

Şi mai dosim cu teamă un zîmbet de copil,

În iernile geroase, de îndrăzneli uimite

Şi-n primăveri sfinţite de raza lui april.

 

Cerşindu-te-ntre ceruri şi pămînt

 

Cînd viscoliri iscate-n cavalcadă

Mai troienesc galactice altare,

Uitările se-adună în cascadă

Şi nimeni nu aşteaptă vreo chemare.

 

Se rînduiesc în şiruri cum cocorii

Tot dînd tîrcoale nopţilor cu lună,

Ne spală cugetul de geamătul splendorii,

Dispar  apoi ca duse de furtună.

 

Din rama lor portrete stau să cadă,

Prea sufocate-n vremuiri haine,

Lăsînd pentru o clipă să se vadă

În ridurile gurii zîmbetele fine.

 

Din chipul tău gingaş, ce-a mai rămas?

Doar o icoană luminîndu-mi colţul sfînt

Al unei inimi împovărată-n ceasul de pripas

Cerşindu-te-ntre ceruri şi pămînt.

 

…De ce?

 

Mai scotocind pe la izvoarele luminii,

Sau printre sorii muribunzi răscolitor,

Ori toamna cînd prea obosiţi adorm arinii,

Eu cine sînt? M-am întrebat cu glas sfîşietor.

 

Am căutat în runele săpate-n piatră,

În apele de munte cu unda de cristal,

În cîntece şoptite seara lîngă vatră

Şi-n raza lunii irizată într-un val.

 

M-au pîrjolit cumplit sclipirile din astre

Şi-am coborît străfunduri ca îngerul damnat,

În deveniri m-au ispitit tăriile albastre,

Şi-am adunat din pulberi cuvîntul încrustat.

 

În semne căutînd magia cuvîntului ales,

Pierdut în cavalcada timpului ce trece,

Iluminînd o clipă, cu greu am înţeles

Decît „ce sînt”, mai greu e să întreb „de ce”?

 

Mandala

 

Prea hulpav, timpul îşi devorează coada,

Ce-a fost va fi, ce este a mai fost,

Indiferente epoci îşi digeră prada,

Agonizînd în curgeri fără rost.

 

Mă scald în apa fluviului în grabă,

Îmi pare că eu însumi sînt un altul,

Mă ispitesc din umbră şi mă-ntreabă

Doi îngeri rătăciţi sfidînd înaltul.

 

Ce astăzi e deasupra, mîine-i dedesupt

Se clatină din temelii zidirea

Surparea ne alungă peste drumul rupt,

Şi se destramă-n ceţuri amăgirea.

 

Devastatoare plasme îngurgitează spaţii

Purificînd materii spre noul început,

Se răsucesc în hăuri şi se ridică-n graţii,

Dînd formă nouă beznei, cum spaţiul n-a avut.

 

Portal Năruit

 

Sînt păstrătorul de taină al acelor însemne,

Alfabetul lor îmi era perfect cunoscut.

Mereu au trimis solii ca să mă îndemne,

Să caut prin stele tîlcul pierdut.

 

Citesc printre pietre mesaje transmise,

În apele tulburi încerc să mai văd,

Mă chinuiesc noaptea amarele vise,

Portalul se năruie-n straşnic prăpăd.

 

Ascult peste maluri în scîncet cum plîng,

Încet dispărînd în smîrcuri spurcate,

Disperaţi sub zloată în cete se strîng,

Lunecînd ca năluci spre ultima moarte.

 

Nu vom mai şti niciodată-nceputul,

Firul mirabil în vremuri s-a rupt,

Glorioşi rătăcim sub astre-azimutul,

Căutînd printre cuante viitorul corupt.

 

Revista indexata EBSCO