Mar 22, 2018

Posted by in Istorie literara

Mihail I. KOGĂLNICEANU – Despre cultură și judecata istoriei

 

(Comunicare făcută la Cercul Ieşenilor din Bu­cureşti în Noiembrie 1933)

Încuviinţându-mi a vă vorbi astăzi despre cul­tură şi judecata istoriei nu mă pot opri a vă măr­turisi că gândul de la care a pornit expunerea mea este acea magnifică manifestare prin care Cercul nostru al Eşenilor a amintit despre viaţa şi acti­vitatea lui Dimitrie Alexandrescu dela Iaşi. În acea zi de comemorare mi-am dat seamă cât de trai­nice şi de hotărîtoare, pentru tot felul meu de a fi, de a gândi, de a privi viaţa românească, sunt influenţele ce iradiază din această patrie a mea, care mă leagă atât de desăvârşit încât anii trec şi deseori îndepărtarea mea de acolo creşte, cu toate acestea lanţurile misterioase nu se moaie, nu se agaţă de alte ţinuturi, ci vibrează armonios în sufletul meu la ori ce mărturisire care cântă frumuseţile patriei mele.

Întorcându-mă dela acea serbare, figura lui Alexandrescu nu înceta să-mi stăpânească gândul. Îmi ziceam: iată un om care a trăit o viaţă obicinuită, ca mulţi alţii, care urmând o carieră a ajuns la situaţiuni ce nu eşiau din comun, ci formau nu­mai o petricică din mozaicul intelectual al bătrâ­nului Iaşi. Suflet şi un trup, merite şi scăderi, tărie şi slăbiciuni ca toată lumea de acolo, ca atâţia alţii. Şi iată că săvârşindu-se din viaţă – sunt ani de atunci – a lăsat în urma sa lucrări, pare că făcute de o mulţime întreagă; nici praful uitărei nu le poate acoperi, nici macina timpului să le di­strugă. Privind opera sa, mă gândesc, aproape fără voia mea, la una din acele movili româneşti care şi astăzi formează lanţ la hotarele Moldovei, ridicate la muche de deal, secoli de vechi legând un orizont de altul, şi care în nopţile primej­dioase trimiteau lumina departe, lumina de veghe, lumina de mântuire. Acea lumină Alexandrescu a lăsat-o neamului nostru sub formă de cultură. Zi cu zi, noapte cu noapte a adunat material de cul­tură şi a construit acel monument după care se orientează generaţiunea de astăzi, pe care vor clădi generaţiile viitoare. Cine vede astăzi altfel pe das­călul dela Iaşi, decât în această lumină străluci­toare?

Nu e nimeni care să ridice o piatră împotriva sa.

Aşa sună judecata istoriei.

***

Fiind deprins de multă vreme ca în timpul meu liber să-mi culc gândurile dealungul timpurilor trecute, am găsit în perindarea acestora două domnii în ţara Moldovei vrednice de a fi considerate din punct de vedere al judecatei istoriei asu­pra faptelor acelor Domni în legătură cu desvoltarea culturei noastre. Aceşti doi Domni sunt: Vasile Lupu şi Mihail Sturza.

Vasile Lupu, străin – i se zicea Arbănaşul, adică Albanez, Dimitrie Cantemir îl numea Vasile Alvanitul – a trăit în ţară, pe care o cunoştea adânc şi unde suise rangurile boereşti înainte de a ocupa scaunul domniei, pe care l’a cucerit în fruntea unei mişcări naţionale făcută de boeri şi de popor în contra grecilor. Încă din primii ani de domnie, pe lângă fraţii săi şi rudele doamnei sale Tudosca, cari aveau ranguri mari de boerie, începe să căpătuiască cu slujbele cele mari pe greci în frunte cu Cantacuzini – străini pe atunci – astfel că, în 1652, ultimul divan pe care îl cunoaştem de la Vasile Lupu era compus din şapte greci şi trei Români, dintre care unul, logofătul mare, nici nu putea fi grec pe acele timpuri[1]. După moartea doamnei Tudosca în 1639, se căsătoreşte cu o Cerehezoaică, dar şi toate fetele şi le mărită cu străini şi anume două cu Poloneji şi una cu Timuş Cazacul[2].

În timpul domniei lui Vasile Lupu, boerii căpă­tuiţi de el ajung de a avea nenumărate moşii: aşa Gheorghe Hatmanul, fratele său cel mai mic, dă 18 moşii de zestre gineri-său Ursache Vistierul iar Toma Cantacuzino Vornicul lasă aproape 60 de moşii la un fiu şi două fete iar frate-său Iordache Vistierul dă zestre 30 de moşii fetei sale Catrina deşi avea cinci copii[3].

Dacă parte din aceste latifundii erau zestre de la boerii români sau danie dela Domni, cele mai multe erau cumpărături de la bieţi ţărani, care le vindeau din pricina sărăciei. Mai ales lunga dom­nie a lui Vasile Lupu e plină de vânzări de răzăşii făcute de ţărani, din care unii, ca să scape de dări, se făceau vecini, adică robi ai pământului pe care odinioară ei erau stăpâni. Şi Ion Tanoviceanu arătând acestea exclamă: Oh, cu câtă durere şi cu câte lacrimi se vor fi despărţit atâtea mii de ţărani de moşioarele lor[4].

Dar nu numai ţăranii au fost năpăstuiţi şi si­liţi să se despoaie de pământul lor ci şi boerii pă­mânteni au cunoscut urgia domniei lui Vasile Lu­pu. Arhidiaconul Paul de Aleppo, secretarul patri­arhului Macarie din Alexandria, care a locuit atunci Iaşii mai mult timp, scrie: Boerii greci cari formau curtea lui Vasile întrebuinţaseră toate mijloacele pentru a îndepărta din slujbe şi pentru a arunca pe Moldoveni la cea mai de jos treaptă a mizeriei; aşa că am văzut dintre cei mai mari şi nobili bărbaţi în hainele cele mai ordinare.

Numeroasa familie a lui Vasile Lupu, în mijlo­cul bogăţiilor adunate în ţară, ducea o viaţă cu totul desfrânată. ,,Însuşi Domnul – zice Miron Costin – cu sila a câteva case de boeri luându-le fetele peste voia părinţilor la ţiitorie, iar oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasile Vodă, mai mare silă făceau luând băeţii oamenilor în silă la curvie; care toate faptele mai pre urmă s’au arătat cu mare osândă asupra casei lui Vasile Vodă” şi apoi mai departe scrie: ,,A privire era aeve pedeapsa şi stângerea casei lui Vasile Vodă şi poate osânda osândia pre oamenii de casa lui, ales pre nepoţii lui Vasile Vodă, pentru multe, doară, câte au făcut şi ei în vremile sele, sile şi scârnăvii”[5].

Aşa a trăit Vasile Lupu în belşug şi desfrânare, fără pic de dragoste pentru ţară. Aşa a dom­nit 19 ani, în care timp a dus luptă de mai multe ori contra fratelui său în domnie Matei Basarab şi s’a amestecat deseori în afacerile patriarhilor creştini din imperiul turcesc şi chiar în treburile politice ale Sultanului, cuvântul său la Constantinopol – dat fiind agerimea mintei sale – având mare trecere, ce depăşia cu mult situaţiunea modestă de bey de ţară Moldovenească.

Cu toate acestea, domnia lui Vasile Lupu a în­semnat pentru Iaşi o deplină prosperare, o împo­dobire vrednică de o Capitală, o mişcare literară şi religioasă fără samăn în istoria Moldovei[6].

Vasile Lupu era un om învăţat în toată puterea cuvântului. Limba lui cea de baştină, grecească, o vorbea foarte bine. Paul de Aleppo scrie că Vasile Vodă avea o adâncă cunoştiinţă a autorilor vechi şi zice Xenopol: ceia ce în gura unui grec nu se poate referi de cât la autorii elini. Vasile Lupu era deci nu numai cunoscător al limbei gre­ceşti obişnuite pe timpul lui, dar avea şi cunoştinţi literare în autorii clasici ai antichităţei[7]. Această cultură stăpânită de mintea sa ageră şi ascuţită a fost cauza determinantă a creărei mişcărei culturale în Moldova. Atât limba românească vorbită de popor, dar cetită până atunci în prea rare manuscrise ce nu puteau răspândi învăţătura, cât şi cea slavonească cu care se slujia cuvântul Domnului în biserici şi se scriau actele domneşti într’un vocabular sărac şi restrâns, precum şi limba grecească bogată şi vie, ce răspândea cul­tura prin însăşi cunoaşterea ei, au fost ocrotite de Vasile Lupu şi nu se poate spune că, sprijinind lim­ba grecească, grecizatul domn a dus războiu con­tra celorlalte. Dacă a grecizat divanul Ţărei, dacă a sprijinit pe greci şi i-a îmbogăţit, dacă şi-a făurit o armată de mercenari, în cea mai mare parte greci, aceasta a făcut-o din considerente politice, din cauza dependenţei sale faţă de Înalta Poartă supusă şi dânsa influenţei Fanarului şi fiindcă n’avea încredere în boerii români învăţaţi să se mănânce dela domnie. Dacă calculele sale politice ar fi necesitat de exemplu sprijinirea elementelor polone, desigur că nu grecii ar fi pus stăpânire pe ţara Moldovei, ci şleahtele polone. Deci limba grecească stăpână a culturei Orientului pe atunci, infiltrată deja în ţările române, a fost sprijinită în Moldova fără ca limba românească şi slavonă să fi suferit de pe urma învăţatului domn. Toate actele culturale ale lui Vasile Lupu fac dovadă întru aceasta. Îndată după sfârşirea zidirei frumoasei mănăstiri a Trei Erarhilor în 1639, cere de la Petru Movilă, mitropolitul Kievului, ca să-i tri­mită dascăli iscusiţi în slavonie şi meşteri tiparnici spre a înfiinţa pe lângă noua lui mănăstire o şcoală şi o tipografie. În istoria bisericei ruseşti scrisă de Mitropolitul Moscovei Macarie cetim: ,,că Petru Moghilă dupre repeţită cerere a Voevodului moldovenesc Vasilie i-a trimis deja monahi bine încuviinţaţi şi bine învăţaţi dascăli pentru înfiinţarea şcolei“[8]. Şcoala ia fiinţă şi însuşi rectorul şcoalei din Kiev, ieromonahul Pociatski vine în ţară şi e numit în egumenatul mănăstirei Trei Erarhilor[9]. Xenopol adaugă: limba predărei tuturor acestor obiecte era fără îndoială şi în şcoala lui Vasile Lupu cea slavonă, în gura unor dascăli veniţi din Kiev[10]. Trebue să presupunem că pe lângă aceste învăţături în colegiul din Iaşi se preda şi limba română, cel puţin în clasele în­cepătoare[11]. Contrar afirmărilor Iui Dimitrie Cantemir care zicea că acea şcoală ar fi fost grecească, Paul de Aleppo spune că Vasile Lupu a orânduit ca la Trei Erarhi să se cânte la o strană româneşte iar la cealaltă greceşte, apoi că slujba religioasă se făcea pe jumătate în româneşte şi că ar fi în­ceput a tipări cărţi româneşti pentru poporul ce nu ştia slavoneşte şi că domnul ar fi zidit lângă mănăstire un mare colegiu românesc[12].

În tipografia întemeiată în acelaşi timp la Trei Erarhi s’au tipărit următoarele cărţi româneşti ştiute de noi: Cazania (adecă predici bazate pe câte un text din evanghelie) Mitropolitului Varlam întitulată Carte românească de învăţătură Dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari, tipărită la 1643. La 1645 Mitropolitul Varlam tipăreşte Răspunsuri la catehismul calvinesc tipărit în Belgrad în 1642 în urma găsirei unui asemenea exemplar în 1644 în Muntenia în casa boerului Udrişte Năsturel. Tot în 1645 se ti­păresc acolo Cele şapte taine ale bisericei răsă­ritului în care se apără asemenea dogmele orto­doxe contra teoriilor calvine, care primeau numai două taine, iar în 1646 Cartea românească de în­văţătură dela pravilele împărăteşti tălmăcită din limba elinească pe limba moldovenească. Acea­stă din urmă carte numită şi Pravila lui Vasile Lupu are în Muntenia pravile surori tipărite în tim­pul domniei lui Matei Basarab anume Pravila cea mică tipărită în mănăstirea Govora în 1640 şi Pra­vila cea mare sau îndreptarea legei a lui Matei Basarab tipărită în Târgovişte în 1652. Caracte­ristic e că, pe când tipărirea cărţilor munteneşti se face în urma stăruinţei a înalte feţe bisericeşti, în Pravila cea mare pomenindu-se numai de „bună voe a luminatului şi blagocestivului meu domn Ioan Mateiu Basarab Voevod“[13], Pravila moldovenească a fost tradusă şi tipărită „după tocmala şi nevoinţa (adecă străduinţa) Măriei Sale Dom­nului”[14]. Apoi Pravila lui Matei Basarab, foarte voluminoasă, conţine un amestec fenomenal de cele mai feliurite materii înşirate fără absolut nici o ordine[15], pe când Pravila lui Vasile Lupu este mult mai sistematică[16] şi chiar în orânduirea lă­untrică a materiilor se vede urmat un sistem în­destul de consequent[17].

În uricul lui Ştefan Gheorghe după care s’a găsit o copie şi din care reesă că Vasile Lupu a înzestrat şcoala dela Trei Erarhi cu trei moşii, cetim: „Înţelegând voinţa şi dorinţa celui mai sus scris Domn, care văzând mare lipsă de dascăli buni învăţători în ţara noastră, fără de care foarte mult pătimeşte şi se întunecă fără învăţătura cărţei…“[18]

Şcoala lui Vasile Lupu a funcţionat până la 1652, când în timpul revoltei care a precedat căderea domnului, soborul călugărilor greci din Trei Erarhi au destituit şi depărtat pe dascălii dela Kiev înlocuindu-i cu dascăli greci, obţinând apoi în ur­mă dela domnul Ştefan Gheorghe trecerea moşi­ilor dăruite şcoalei de Vasile Vodă asupra lor.

Clădirea mânăstirei Trei Erarhi şi a altor bise­rici, restaurarea bisericei Golia, înfiinţarea şcoa­lei Vasiliane şi a tipografiei de acolo, tipărirea şi răspândirea cărţilor româneşti, au dat memoriei lui Vasile Lupu dreptul la o eternă recunoştinţă din partea poporului român, Xenopol în Cartea 4-a a Istoriei sale a Românilor din Dacia Traiană în capitolul „Înrâurirea grecească”[19], scriind des­pre sforţările inutile ale poporului român din tim­pul lui Vasile Lupu de a se scutura de greci, zice: „Poporul român pare a se lepăda de viaţă; o tăcere adâncă începe a se face în jurul lui şi din cadavrul său descompus samănă că se va forma o nouă existenţă, o odraslă grecească. De odată sună trâmbiţa redeşteptărei şi mortul reînvie, începe a se sbate, se scoală în picioare, pentru a reîntregi lupta cu puteri mai odihnite în timpul morţei aparente de cât în un repaus li­niştit şi firesc”.

Sămânţa culturei sămănate de Vasile Lupu a permis păstrarea conştiinţei româneşti în timpu­rile cel mai nenorocite pentru ţară şi nu pot ter­mina mai bine arătările mele despre acest domn decât citând stihul din Cartea românească de în­văţătură din 1643 a Mitropolitului Varlam men­ţionată mai sus, cuvinte de conştientă profeţie:

De unde Mari Domni spre laudă ş’au făcut cale

De acolo şi Vasilic Vodă au început lucrările sale

Cu învăţături ce în ţeară sa temeliacesce

Nemuritoriu nume pre lume şie zideşce.

***

Tocmai 200 de ani după înscăunarea lui Vasile Lupu, în anul 1834 îşi începe domnia în Iaşi Mihail Vodă Sturza. Această epocă încă recentă, înviiază în imaginaţia noastră prin amintirile pe care mulţi din părinţii sau bunicii noştri ni le-au povestit şi nu e totdeauna nevoie, pentru a o cu­noaşte, să răscolim documente ca atunci când voim să avem ştire despre fericitul întru vecinică „pomenire Domnul Vasile Voevod“. Viaţa însăşi a lui Mihai Sturza s’a depănat cu mult dincolo de capătul domniei sale, căci a trăit aproape 90 de ani, stângându-se din viaţă în anul 1884. Sunt poate încă mulţi dintre noi – şi nu dintre cei mai bătrâni – care l-au văzut şi au căutat să citească în ochii obosiţi trecutul lui şi cel al Moldovei. Un bătrân povesteşte unui tânăr, din trecut, ce i s’a povestit, el însuşi tânăr fiind, de cătră un bătrân. Aşa se leagă lanţul, când hârtia mucezeşte şi se pierde, Aşa se trec imaginele în succedările tim­pului, se întăresc credinţele păstrate moştenire, aşa trăeşte tradiţia fie a unui nume, fie a unui neam. Nu mă pot opri de a vă povesti vorbele pe care acum câţiva ani mi le spunea răposatul Iacob Negruzzi. Văzând într’o zi pe fiul meu mai mic llie, a început a-mi zice: „Uite, cum stau aci, îmi amintesc când, copil fiind, mă ducea de mână tatăl meu Costache la plimbare la Copou. Într’una din aceste zile a trecut o brişcă cu un cal, care ducea la vale pe un bătrân. Şi atunci tatăl meu m’a întrebat: Ştii cine este acel bătrân? E vornicul Ilie, părintele lui Mihalache Kogălniceanu. Şi aşa o dat Dum­nezeu şi am văzut cinci generaţii din familia D-tale, căci pe bunicul D-tale l’am ascultat, pe tatăl D-tale l’am cunoscut, cu D-ta glumesc şi mă amuză acum acest plod în rochie de fetiţă.

Domnia lui Mihai Sturza n’a cunoscut acea stră­lucire exterioară pe care Vasile Lupu a dat’o Ia­şului în zilele sale. Chiar dacă în secolul domniei lui Lupu şi chiar şi în cel al 18-lea zburau capetele domnilor, puterea lor de guvernare a ţărei era nemărginită, iar nemulţumirea Turcilor în caz de greşală a domnului sau în urma pârilor ajunse la Înalta Poartă era de cele mai multe ori netezită cu greutatea pungilor de bani. Domnii plăteau şi apoi îşi făceau voia. Turcii destul de toleranţi nu se amestecau în chestiunile bisericeşti şi în cele de şcoală. Aşa se explică activitatea culturală netur­burată a lui Vasile Lupu. Sub domnia lui Mihai Sturza situaţia era schimbată. Domnii nu mai tră­iau sub teroarea cuvântului „firman” şi dacă luându-şi învestitura la Constantinopol sărutau încă papucul Sultanului[20], actul de umilire avea mai mult un caracter protocolar.

Însă străşnicia turcească fusese înlocuită în cea mai mare parte cu influenţa împărăţiei ruseşti, aşezată în coasta ţărilor române. Hotarului Nistru­lui îi urmase hotarul Prutului şi colosul dela Nord nu făcea deosebire între popoare când era vorba să-şi lărgească hotarele. Ultima ocupaţiune ru­sească din 1828 a ţărilor române a ţinut până la 1834, lăsând în urma ei un instrument de domi­nare, Regulamentul Organic, şi câte un păzitor în fiecare Capitală a ţărilor, pe consulul rusesc. În urma împărţirei dreptului de suzeranitate asupra ţărilor române între Turci şi Ruşi prin convenţia dela Akerman în 1826, consulii ruşi aveau dreptul de a face observaţiuni Domnitorilor[21] şi amestecul lor în administraţia ţărei a mers apoi atât de de­parte încât nu se sfiau de a cere pe faţă domni­torului să schimbe pe cutare Ministru, care după părerea lor lucra contra intereselor moscovite, sau a cere domnului să revie asupra hotărîrilor divanurilor judecătoreşti[22] care nu dăduseră dreptate vreunui boer prea plecată slugă a reprezentantului Curţii Imperiale. În faţa a tot puterniciei ruseşti, adunările ţărilor devin instrumente docile ale consulilor, urmând pe Domn când acesta se arăta supus sau sculându-se împotriva lui, când nu voia să ţină seamă de interesele Rusiei. Astfel căzu Alexandru Ghica din scaunul Munteniei în 1841 şi dacă M. Sturza s’a putut menţine la domnie încă 7 ani până în 1848, o datoreşte nu numai marelui credit de care se bucura pe lângă Ruşi şi extremei sale abilităţi, dar şi convingerei la care ajunsese Cabinetul din Petresburg în urma experienţei fă­cute în Valahia[23] cu aducerea lui Gh. Bibescu pe tron, că nu e de nici un folos, fată de abuzurile şi corupţia claselor societăţei, să schimbe un domn cu altul.

Mihai Sturza a urmat cu totul politica rusască; C. Mavrocordat spunea de el că n’a fost de cât „un gouverneur russe”[24], iar actele sale care au folosit ţării Moldovei au fost desfiinţate de el fără nici o împotrivire, atunci când politica ru­sească a cerut aceasta.

Acum câte-va amănunte despre om. Născut în 1795, împodobit cu cultură clasică, posedând mi­nunat limba franceză, Mihail Sturza trecea de cel mai învăţat boer din Moldova. N. Suţu în memo­riile sale îl descrie: „spirit subtil, viclean, strălucitor prin cunoştiinţele variate şi uşurinţa vorbei în franţuzeşte, greceşte şi româneşte. Era phenix printre compatrioţii sei“[25]. Acestor ca­lităţi datoreşte faptul de a fi numit de Scarlat Calimah Vodă în 1814, adică la vârsta de numai 19 ani, epitrop al eforiei şcolare alături de Veniamin Costache[26].

Ca şef al boerilor moldoveni refugiaţi în Bu­covina sub Ioniţă Sturza, protestează la consulul rusesc înpotriva ridicărei persoanelor din condiţia cea mai de jos la ranguri mari boereşti[27]. Insă ajuns Domn, lasă departe în urmă pe ruda sa, în­mulţind numărul boerilor dela 853, câţi erau la în­scăunarea sa, la 3750 câţi se aflau în 1849 la eşirea sa din ţară[28].

În 1824 pentru a putea reintra în ţară fără a fi arestat, cere a fi primit supus rus[29]. Agentului austriac Lippa îi declară însă că Moldova i se pare tot atât de mare pentru dânsul, Molodovan, cât e de mare Rusia pentru Ruşi sau Austria pentru Austriaci[30]. Influenţa lui Sturza pe lângă Ruşi creşte. Kisselef îl numeşte în 1830 membru în co­misia regulamentului Organic pentru Moldova alături de C. Paşcanu. Tot în acest an îi găsim nu­mele într’un act prin care trei boeri Moldoveni îi promit 100 galbeni pentru a obţine pentru ei slujba goştinei (antrepriza dărei pe oi şi pe porci[31]).

Tot în 1830 e trimis cu Vilara şi cu Asaki la Petersburg.în vederea redactărei definitive a proectului Regulamentului Organic. În 1834, în urma stăruin­ţelor ruseşti e numit Domn şi plecând la Constantinopol pentru a-şi lua învestitura se căsătoreşte, după 12 ani dela despărţirea de prima nevastă, cu fiica lui Vogoride, refuzată de Ghica, obligându-se în scris faţă de grec că timp de 10 ani nu va ri­dica chestia mănăstirilor închinate[32]. Începe Dom­nia. Sturza avea datorii mari mai ales faţă de za­rafii ovrei. Institue o comisie care să facă catagra­fia jidovilor şi a însemna pe acei care nu ar în­făţişa nici o chezăşie pentru ca unii ca aceştia să fie depărtaţi din pământul Moldovei. Evreii spe­riaţi aleargă la bancherul Michel Daniel care pri­mit de Domn îi predă poliţile sale, de faţă fiind numai Petre Asachi. Datoria către doctorul Viala fu transformată în rentă viageră în schimbul unei mănoase situaţii medicale[33]. Sturza a făcut lucruri bune în administraţie, dar vedea toate prin prizma interesului său personal. Şoseaua Moldovei ce unea Bucovina cu Galaţi, o lucrare trainică, a tre­buit să treacă prin moşiile Domnului. Un alt Stur­za, Dimitrie, fostul prim ministru al Regelui Carol I, s’a împotrivit o viaţă întreagă contra construirei unei şosele cerută de un judeţ – Tutova mi se pare – de oarece şoseaua atingea moşia sa şi Dimitrie Sturza nu voia să fie bănuit că pune si­tuaţia sa politică în cumpănă pentru avantajul său personal.

Având un mare credit pe lângă Ruşi, Mihai Sturza a numit în guvern numai boerii care îl ser­veau în marea poftă ce avea de a strânge avere. Izvoarele aducătoare de venituri ce curg în punga sa sunt de toate felurile. Vinde numirile şi înăl­ţările de ranguri boereşti. Pentru Toderită Balş, neîntrecut în vanitate, capătă o decoraţie turceas­că în briliante. ÎI numeşte inspector general al mi­liţiei şi inventează pentru el titlul de baş boer. Balş adoptă pe Domn şi îi lasă în 1840 întreaga sa avere[34]. Neculae Canta, unul din confidenţii lui Sturza, ca să ajungă Ministru de Interne, cumpără postul cu 3.000 galbeni[35]. Odată un ram de admi­nistraţie secat prin astfel de vânzări, domnul de­vine indiferent şi interesul său porneşte spre alte exacţiuni. Nici cele bisericeşti nu sunt respectate şi când, după senzaţionala demisiune a Mitropoli­tului Veniamin, Sturza reuşeşte a păşi la alegerea succesorului său, se află că episcopul de Roman, Meletie Brandaburul, se împrumutase în ajunul alegerei cu 17.000 galbeni. Meletie e ales Mitro­polit[36]. Schimburile de. moşii rotunjesc de ase­menea averea lui Sturza. Lua moşii din Bucovina şi da moşii din Moldova, nesigur pare-se de viito­rul său.şi doritor de a-şi asigura averea sub scut străin[37]. Se vorbea că o moşie schimbată din Mol­dova contra moşiilor bucovinene ale Mânăstirei Slatina în valoare de 50.000 galbeni, valora nu­mai 13.000 galbeni[38]. Afacerile din Bucovina fuse­seră pregătite de mult. Încă în primul an de dom­nie Sturza se gândea să pue în siguranţă o parte din averea ce avea să vie. Şi era doară numit domn pe viaţă. Agentul austriac Wallenburg ra­portează lui Metternich că Domnitorul doreşte să dobândească o mare parte a proprietăţilor bise­riceşti ce sunt de vânzare în Bucovina. Şi adaugă: „prin acest chip Domnul Sturza s’ar găsi pus printr’o mare parte a averei sale sub legile şi jurisdic­ţia austriacă şi ar fi astfel interesat a favoriza drepturile şi interesele noastre în Moldova”[39]. Sturza obţine asemenea pentru fii săi Dumitru şi Grigore luarea în arendă a multor moşii mănăsti­reşti cu preţuri foarte scăzute[40].

Lista sa civilă mai mică în Moldova mai să­racă i se pare neîndestulătoare şi cere stăruitor să fie egalată cu aceia a domnului Muntean[41], ceeace îi reuşeşte în 1843. Obţine pentru el dela consulul rusesc taxa exportului cerealelor evaluată la 800.000 lei vechi pe an, sumele cassei rezervei şi tot felul de alte avantaje[42]. Regulamentul Orga­nic e pus la contribuţie şi interpretat după cum interesele speciale cereau. Afacerile judecătoreşti, cumpăna dreptăţei dau prilej de îmbogăţire. Nu degeaba Vasile Alecsandri pune în scenă asemenea moravuri. Apostilele Domnului devin capricioase şi ceea ce astăzi hotăreşte într’un fel, mâine hotăreşte altfel. În 1842 Domnul scrie că locuitorii mo­şiilor întoarse prin judecată „se pot înturna la urma lor, după buna lor voe, neputându-se face vreo silă, fiindcă sătenii Moldoveni sunt slo­bozi”. Iar în 1844 hotăreşte „că se va îngrădi cu totul strămutarea dela un loc Ia altul, afară de cei ce vor fi învoiţi de visterie”[43].

Averea se adună la avere şi indigestia începe. De unde, la începutul Domniei, Sturza pătrunde cu mintea lui ageră în toate tainele administraţiei, acum domnul e învinuit de indolenţă, lucrând foarte rar cu miniştrii şi lăsând pe slujbaşi să stoarcă banii norodului[44]. Plângerile la Consul şi la Petersburg se înteţesc şi chiar guvernul impe­rial găseşte că situaţiunea devine intolerabilă. Re­volta prinde teren, se tipăresc broşuri prin care Vodă e ocărât. Se invocă însă argumentul că Sturza e deja bogat, pe când urmaşul său ar avea de abea să înceapă drumul spre îmbogăţire[45]. Fai­moasa broşură din 1846 tipărită la Bruxelles, Michel Sturza et son Administration, face socoteala bogăţiilor adunate de Domn şi adunarea arată 2.168.600 galbeni[46]; altele publicate ulterior taxează moşiile domneşti la 4 milioane, iar pla­samentele în străinătate şi numerarul la alte 4.000.000 galbeni[47]. Aşa pleacă din ţară în 1849, şi gândul nostru se întoarce la fanarioţii din trecut, când strânsura averilor nu părăsea ţara decât odată cu Domnul fricos care, mânând din ur­mă cele 40 sau 50 de care pline cu mătăsuri, blă­nuri, juvaericale şi saci cu galbeni şi fericit că a scăpat la timp de lovitura morţii, trecea noaptea graniţa ţărei pentru a duce o viaţă liniştită şi bo­gată sau a putea da mai pe urmă, cu aurul strâns, o nouă lovitură la unul din scaunele ţărilor române.

Un verset din Biblie pomeneşte de o viaţă plină de păcate şi de o singură faptă bună care deschide poarta raiului. Cu toate slăbiciunile şi marile sale păcate, asemenea lui Vasile Lupu, Mihai Surza, prin imboldul ce a dat învăţământului în Moldova, are drept la recunoştiinţa poporului român. Încă din fragedă vârstă, făcând parte din epitropia efo­riei şcolare, ajutat de inteligenţă şi de studiile sale adânci, a putut pătrunde toate tainele problemei învăţământului. Ca domn avu să rezolve impor­tanta chestiune a restituirei celor trei moşii ce fu­seseră dăruite de Vasile Lupu şcoalei dela Trei Ierarhi. Dreptul de proprietate asupra moşiilor, tăinuit de călugării greci[48], a fost descoperit din întâmplare după o copie a unui hrisov al lui Şte­fan Gheorghe, succesorul lui Vasile Lupu. Eforia şcoalelor aduce chestiunea înaintea lui Ioniţă Vodă Sturza, care amână procesul, iar Kisselef hotărî că se va supune spre întărirea Domnului viitor[49]. Divanul lui Sturza, influenţat de greci, voia să a­mâne procesul până la regularea mănăstirilor în­chinate. Sturza ceru însă ţinerea unui nou divan sub preşidenţia sa şi hotărî ca cele trei moşii să fie date în stăpânirea epitropiei şcoalelor[50]. Prin aceasta, moşiile au fost câştigate de învăţământul românesc.

Dar faptele mari culturale ale lui Mihai Sturza au fost înfiinţarea Academiei Mihăilene şi trimi­terea regulată a tinerilor români ca bursieri în străinătate pentru complectarea studiilor. Deo­camdată deschide cursul anului I de filosofic la gimnaziul Vasilian redeschis, iar în 1835 cumpă­rând şi casa lui Petrache Cazimir, se deschid cursurile Academiei cu mare pompă în ziua de 16 Iunie, Domnul însuşi ţinând cuvântarea de inau­gurare[51]. Primii profesori sunt Flechtenmacher, francezul Maisonnabe, apoi doctorul naturalist Cihac. Patru ani după aceasta corpul profesoral începe să se complecteze cu tinerii români reîn­torşi din străinătate: Alexandru Costinescu, C. Zefirescu, Teodor Stamati, ardeleanul Petre Câm­peanul apoi Săulescu. Domnul stăruie pentru în­fiinţarea unei biblioteci şi dărueşte 600 volume alese. Trimiterea de bursieri continuă: Vasile Scriban Popescu care a fost Filaret Scriban, Leon Filipescu, Alecu şi Grigore Romalo, Matei Millo, Gh. Panaitescu[52]. Alţi profesori sunt numiţi care ridică valoarea cursurilor în limba românească la înălţimi nebănuite: N. Docan, Ion Ionescu. M. Kogălniceanu, Ion Ghica. Activitatea Academiei şi a tineretului întors din străinătate face să se desvolte în Iaşi un curent de idei noi şi generoase, iar cuvintele de patrie, origine latină, independenţă, libertate şi Unire au arătat guvernului rusesc că ţara păşea pe cale nouă şi că acea cale era po­trivnică ideii de dominaţiune rusească a ţărilor române. Şi deoarece Academia nu putea fi des­fiinţată, întrucât chiar Regulamentul Organic po­menea de şcoli mai înalte [53], s’a început sub inspiraţiunea consulului rusesc să se ieie tot felul de măsuri, să se invoace fel de fel de argumente, pen­tru ca Academia să nu mai poată fi un locaş na­ţional românesc. S’a invocat insuficienţa şi sără­cia limbei române, lipsa de cărţi româneşti; s’a cerut îndrumarea învăţământului spre ramurile practice ca agricultura, industria şi negoţul; s’a pledat pentru oprirea fiilor de boeri de a pleca în străinătate înainte de a învăţa la Academie şi se cerea deci ţinerea celor mai multe cursuri în fran­ţuzeşte. Până şi cărturarii români sunt câştigaţi acestor idei înşălătoare. Aşa şi C. Negruzi conve­nea că lipsesc cărţile necesare pentru studii mai înalte[54]. Şi voinţa consulul, obedienţa acum nepăsătoare a Domnului făcură ca scopul urmărit să fie ajuns; în 1847 Academia Mihăileană fu transformată în Colegiu franţuzesc[55].

Nu mai mult timp decât şcoala lui Vasile Lupu dela Trei Erarhi a îndeplinit Academia din Iaşi rolul ei cultural de luminare a tineretului românesc. Dar după cum deceniul de activitate culturală de la Trei Erarhi a putut sădi în poporul românesc forţa latentă de păstrare a conştiinţei româneşti, tot aşa deceniul Academiei Mihăilene a făcut să se nască o flacără de deşteptare naţională pe care n’a mai putut-o stânge nici chiar desfiinţarea şcoalei. Puterile deşteptate au trecut peste Domn şi au netezit drumul întregirei neamului românesc.

De aceia cu mare dreptate Regele Carol al II-lea, deschizând anul acesta Cursurile Universităţei din Iaşi, a redat acestei Universităţi numele de Academia Mihăileană din Iaşi.

Oamenii trec, cultura rămâne. Judecata isto­riei a deschis lui Vasile Lupu şi lui Mihai Sturza larg poarta Panteonului nostru, unde se păstrează amintirea tuturor celor care au ajutat neamul nostru să-şi înalţe şi să-şi înobileze gândul.

 

(Biblioteca Cercului Ieşenilor no. 3, Bucureşti: Tipografiile Române Unite, 1933)

[1] I. Tanoviceanu. Răsturnarea lui Vasile Lupu. Anal. Acad. Rom. Seria II. T. XXIV p. 121.

[2] Idem, p. 123.

[3] Idem, p. 124.

[4] Idem, p. 124.

[5] După I. Tanoviceanu op. cit. p. 11. Cronicele Ro­mâniei. Kogălniceanu Ed. II p. 310, 347.

[6] Gh. Ghibănescu. Din trecutul bisericei Române, p. 27, 1902 Iaşi.

[7] A. D. Xenopol. Istoria Românilor din Dacia Traiană Vol. IV p. 14.

[8] Melchisedec. Notiţe istorice şi arheologice 1885, p. 195.

[9] A. D. Xenopol. Op. Cit. Vol. IV, p. 81.

[10] Idem, p. 83.

[11] Melchisedec Op. Cit. p. 216.

[12] După Xenopol, idem p. 83.

[13] Xenopol, idem, p. 166.

[14] Idem, p. 167.

[15] Idem, p. 168.

[16] Idem, p. 168.

[17] Idem, p. 169.

[18] Melchisedec, op.cit. p. 188.

[19]  p. 19.

 

[20] Vezi A. D. Xenopol. Istoria Românilor, vot. VI p. 135.

[21] Idem, p. 62.

[22] Idem, p. 221.

[23] I. C. Filitti. Domniile Române sub Regulamentul Or­ganic, p. 545.

[24] I. C. Filitti.op. cit., p. 444.

[25] Idem, 448.

[26] Vezi E. Lovinescu, Gheorghe Asachi, viaţa şi opera lui, p. 56, nota 2.

[27] Xenopol, op. Cit. Vol. VI, p. 48.

[28] Idem, p. 232.

[29] Idem, p. 51 şi nota 2.

[30] I. C. Filitti, op. cit. p. 445.

[31] „Ion Neculce“, buletinul muzeului municipal Iaşi Fasc. 5 p. 353, acta M. Kogălniceanu.

[32] I. C. Filitti, op. cit. p. 445.

[33] Idem, p. 455 după Kuch.

[34] Idem, p. 447.

[35] Idem, p. 464.

[36] Idem, p. 530. Vezi Michel Sturza et son administration. Bruxelles 1864. p.13.

[37] Idem, p. 517.

[38] Idem, p. 518.

[39] Idem, p. 448.

[40] Idem, p. 552, 553.

[41] Idem, p. 506.

[42] Idem, p. 528, după raportul din 2 Oct. 1843 al cons. austri. Eisenbach.

[43] Idem, p. 536.

[44] Idem, p. 541.

[45] Idem, p. 542.

[46] p. 14.

[47] I. C. Fiilitti, op. cit. p. 548, după un memoriu contra lui Sturza din 1857 publicat de N. Iorga, Studii şi doc. XVIII 12 sq.

[48] Xenopol, op. cit. vol. VI p. 255 nota 2 ; E. Lovinescu op. cit. p. 64.

[49] Lovinescu p. 65.

[50] Idem, p. 67.

[51] Xenopol op. cit. p. 267 după Albina rom. 1835 p. 185 şi urm.

[52] I.C. Filitti, p. 590, 601.

[53] Xenopot, p. 287.

[54] Filitti, P- 611.

[55] Xenopol, p. 295.

Revista indexata EBSCO