Mar 22, 2018

Posted by in MOZAIC

Traian GRIGORESCU – Însemnări din războiul întregirii (IV)

 

În luna noiembrie 1916, ofiţerii români prizonieri din lagărul de la Kardjali au fost deplasaţi pe traseul Ceataclar, Acbunar, Sazi Cîz, Fundageac, Tarî la Ustovo. Ajunşi acolo au fost anunţaţi că guvernul bulgar a hotărît ca ofiţerii prizonieri să muncească la şoseaua Ustovo-Paşmacli. Articolul 6 al Convenţiei de la Haga interzicea folosirea ofiţerilor prizonieri la munci: „Statul poate întrebuinţa ca muncitori prizonierii după gradul şi aptitudinea lor, în afară de ofiţeri”. Guvernul bulgar îşi justifica măsura prezentînd-o drept replică la represaliile comise de români în Dobrogea asupra bulgarilor. Bazîndu-se pe prevederile convenţiei internaţionale asupra prizonierilor de război, ofiţerii români, îndemnaţi de Traian Grigorescu au refuzat să muncească.

Drept pedeapsă, autorităţile bulgare i-au închis şi i-au lipsit de apă şi hrană. Se încălca astfel articolul 5 al Convenţiei de la Haga: „Prizonierii pot fi supuşi internării… dar nu pot fi închişi decît ca măsură de neapărată siguranţă şi numai pe timpul duratei împrejurărilor care au necesitat această măsură”. Dificultăţile provocate de lipsa apei şi hranei au fost atenuate cu sprijinul clandestin al populaţiei civile din oraş. Rezistenţa ofiţerilor prizonieri a determinat autorităţile bulgare să recurgă la o altă formă de pedeapsă, bătaia.

În armatele epocii, bătaia era folosită ca mijloc „educativ”, dar nu se aplica şi ofiţerilor. Un număr de ofiţeri prizonieri au fost pedepsiţi în acest mod. Ofiţerii prizonieri au fost nevoiţi să cedeze practicilor guvernului bulgar ce încălcau prevederile convenţiei internaţionale asupra prizonierilor de război.

 

  1. X – 3. XI 1916. Reluat viaţa normală în cantonamentul ce aveam, cu mai mare supraveghere a gărzilor pe care le-au făcut permanente, după ce le-au schimbat complet la fiecare grup. S-a transformat cafeneaua în corp de gardă. Ni s-au luat mai multe declaraţii la comandament, pentru darea în judecată a santinelelor, care ne-au scăpat de sub paza lor. Timpul era mai rece, mîncarea mai anemică, în tîrg totul scump. Voie mai rar şi chiar deloc de a mai tîrgui în oraş. Bani româneşti nu se mai schimbau la bancă.
  2. XI 1916. Plecat 300 ofiţeri la Ustovo şi pe noi ne-a mutat la Şcoală în locul ofiţerilor superiori, care au fost mutaţi în oraş. Se auzise că ne vor duce la lucru de şosea, ceea ce nu credea nimeni.
  3. XI 1916. Adunaţi toţi şi făcut un apel general (pe listă era scris rabotă). Întrebat, locotenentul Kirtchef a spus că nu ştie unde ne duce şi pentru ce. Ni s-au distribuit cîte trei pîini. Am plecat pe două grupe: 100 ofiţeri subalterni cu căpitanul Vasilescu Dumitru din Regimentul 66 Infanterie, care au fost opriţi la Seremetli (17 km de Kardjali spre Egri Dere) şi altul de 38 căpitani şi locotenenţi care am  mers prin Egri Dere la Hustovo. La Ceataclar, aproape de Egri Dere am fost cantonaţi în trei case la turci (una părăsită).
  4. XI 1916. Slujbă religioasă[1].
  5. XI 1916. Vînt. Sosit bagajele care le dădusem la căruţe, ce nu vrea să mai meargă din cauza pantelor mari. Luat bagajul la spinare. Mîncat la Egri Dere pe o pajişte lîngă geamie. Mers pînă la Acbunar (La Egri Dere întîlnim cunoştinţele făcute în timpul fugii, jandarmi şi un civil). La Acbunar cantonat în localul şcolii de la geamie. (Aci e un tîrguleţ).
  6. XI 1916. Plecăm la ora 8 a.m. La Sazi Cîz (Fata blondă) în aşteptarea măgarilor pentru bagaje am vorbit cu un turc fost prizonier la noi la 77. Spunea că a trăit admirabil la noi. (Plătea peste 20 lei un măgar pe zi şi măgarul cu totul costa 60 lei).

Trecut Arda pe un pod de piatră îngust şi cantonaţi tîrziu la Fundageac (sat de pomaci) în două grupe (unul la geamie şi altul în sat).

  1. XI 1916. La ora 8,30, plecat mai departe şi mers pînă la Tărî, unde am poposit 3 ore. Mers pe munţi pe stînga Deli Arda (Arda nebună) şi pe şoseaua în construcţie de la Ustovo-Kardjali. Discutat foarte mult cu toţii dacă trebuie sau nu să lucrăm. Unii erau pentru a lucra, alţii pentru a protesta şi a ceda la constrîngeri. Numai căpitanul Apostolescu şi Jean Dumitriu erau aliaţi la părerea mea de a nu ceda la nici un fel de constrîngere. Ajunşi seara la Ustova, cantonaţi într-un local mizerabil, unde nici unul nu putea dormi. Cei de jos trebuia să umble cu băgare de seamă, căci riscau să cadă în pivniţă. Sală fără ferestre, ci numai cu obloane, murdar şi cu duşumele rupte. Sus, la etaj, două odăiţe de 2/3 m, cu nişte paie murdare jos, unde erau grămădiţi atîţia că nu puteam sta culcaţi. Nici o bucăţică de pîine. Foarte obosiţi am dormitat toată noaptea. Tot drumul de la Kardjali la Ustovo a fost mai mult pe poteci de măgari. Majoritatea ofiţerilor avea încălţămintea ruptă de tot.

La sosirea în Ustovo am văzut pe ceilalţi camarazi la  un balcon şi ferestrele unui hotel în oraş şi ne-au spus că ei au comunicat că nu lucrează. Cu toate că intram cu ideea fixă că aci e un tîrg curat bulgăresc, ne-au frapat figurile deschise, curate şi frumoase ale locuitorilor (în special ale femeilor şi copiilor) şi cu sufletul deosebit de al bulgarilor de pînă aci. Tipul vechi, bizantin, cu suflet bun. Toţi ne compătimeau şi ajutau cu ce puteau.

  1. XI 1916. Dimineaţa, am fost scoşi toţi pe şoseaua Ustovo-Paşmacli (pe malul Ardei, la poalele muntelui), unde un inginer (cred conductor) ne-a împărţit în trei grupe, altele decît cele ce erau deja, aşa că toţi, care aveau vreo tovărăşie, au fost separaţi. (Rămîne o enigmă momentană, prin ce mijloace au ajuns bulgarii la aceasta). S-a anunţat că fiecare ofiţer nu va mai fi numit cu numele şi gradul său, ci cu numărul de ordine şi numărul grupului. După aranjarea grupurilor, inginerul a anunţat că, din ordinul guvernului bulgar, ofiţerii români vor lucra sub supravegherea lui la şosea[2]. În caz de refuz sau că va fugi cineva, se vor lua cele mai aspre măsuri. 50 din primul grup au fost duşi la Paşmacli pentru unelte.

În grupul nostru, eu am comunicat, în numele tuturor, că: „ofiţerii români nu pot lucra la şosea deoarece prin aceasta se atinge onoarea noastră de ofiţer la care ţinem mai mult decît la viaţă şi de aceea preferăm orice alte represalii acesteia. Rog să se comunice guvernului bulgar că, în scara de represalii, ce se pot aplica ofiţerilor români este întîi moartea şi pe urmă lucrul la şosea. Pentru că represaliile sînt aplicate pentru aşa-zisele masacre din Dobrogea, să ni se aplice orice alte represalii afară de munca la şosea”.

Am fost încă o dată invitaţi să lucrăm, numai să luăm pietricele de pe munte şi să le dăm jos peste şosea, la care refuzînd, inginerul a plecat spunînd că va telegrafia comandamentului. Am stat pe şosea pînă la ora 2 p.m. Nu ni s-a dat, ca şi în ajun, nici o bucăţică de pîine. S-a reîntors inginerul cu ordinul de a ne duce în cantonamente. Grupul nostru (eram numărul 93 din grupul 3) într-un hotel. Ne-au scos apoi de acolo, ne-au dus în satul Vlachkioi (Vlahovo). Nu era încă curăţat localul (pretext) şi ne-a întors la hotel, pe o sală, cu santinela la uşă, cu interdicţia de a mai comunica cu cineva. În aceste trambalări, (bănuind oarecari constrîngeri), am avut grijă să iau nişte brînză şi măsline şi o bucăţică de pîine. Am fost ţinuţi două zile la hotel.

  1. XI 1916. Stat închişi în hotel, fără apă şi mîncare. A venit un inginer inspector al judeţului cu care am parlamentat nemţeşte în acelaş fel ca în ajun, cu acelaş rezultat. Ni s-a comunicat oficial că, nu mai putem lua nici apă, nici pîine. Am fost ajutaţi printr-un balcon, peste acoperiş, de Maria Carîseva, o fată de la progimnazium. Am făcut o listă de mîncarea ce au toţi şi pentru distribuirea la toţi, la fel, a tot ce putem obţine.
  2. XI 1916. Locuitorii ne compătimesc. Stat tot la hotel, dat cîte ceva celor ce n-aveau nimic. La ora 4 p.m. plecat la Vlachkioi, unde ne-a pus în un local vechi (fost a vreunui hoge) Pentru că nu erau ferestre, s-au astupat toate camerele cu scînduri. Nici o lumină în camerele cu duşumelile rupte, plafonul spart, pe unde ploua, cu mari vetre pe unde trăgea un curent grozav. Am vegetat acolo, fără apă şi pîine, distribuind micile resurse ce obţineam clandestin, aşa ca fiecare să aibă zilnic o bucăţică de pîine.

14, 15 şi 16. XI 1916. În fiecare dimineaţă erau aceleaşi lamentări la unica şi aceeaşi speranţă la cei tari, că vom învinge. Oamenii gărzii şi locuitorii, ce treceau pe acolo, mişcaţi pînă la lacrimi de suferinţele noastre şi mîndria cu care primim. Tot sufereau şi ei de neputinţa de a ne ajuta. Noaptea, prin întuneric, ajutat de cîte doi camarazi, împărţeam din odaie în odaie bucăţelele de pîine la care, leşinaţi de foame, adunau şi fărmăturile. După un carnet se aranja aşa ca toţi să aibă la fel. Am împărţit şi proviziile mele toate, ca să am la fel cu ceilalţi.

În seara de 15 XI, căpitanul Chabert îmi spune că, crede necesar un consiliu al căpitanilor să hotărască dacă rezistenţa de pînă acum nu spală pata ce bulgarii ar face-o cinstei noastre prin scoaterea la muncă. Deoarece poate, acuma, să înceapă să se atingă „sănătatea ofiţerilor” de care ţara are aşa mare nevoie. Am spus că cuvîntul nostru a fost spus şi eu personal mă retrag de la un asemenea consiliu deoarece eu nu retrag cuvîntul şi nu cedez, cu nici o constrîngere. Acest cuvînt a fost dat în faţa şi în numele tuturor ofiţerilor şi aceasta a fost comunicat de mine anticipat domnului colonel Grigorescu, comandantul meu de regiment.

S-a ţinut consiliul de căpitani în care căpitanul Zagoritz, Regimentul 79 Infanterie a spus că oricare ar fi hotărîrea, el personal nu mai poate rezista şi va ieşi la lucru (era prima zi cînd 3 trei nu mai nu avuseseră nici o bucăţică de pîine). El crede că, din punct de vedere bulgar am suferit destul.

Căpitanul Eftimescu dezaprobă pe toţi pentru tendinţa de a ceda, mai ales că se spusese că a doua zi vor veni doi ofiţeri cu un pluton de la Pakmaklî ca să ne constrîngă în ultimă instanţă să ieşim la lucru, poate chiar să ne execute.

Consiliul căpitanilor, afară de Eftimescu 76 Infanterie şi eu, care nu am mai vrut să discut nimic, a fost de părere ca, la sosirea primului parlamentar să se cedeze. Văzînd imposibilitatea de a mai rezista, cu toate încercările de a-i mai convinge că nu ne vor lăsa bulgarii gloria de a muri 400 ofiţeri români apărîndu-şi cinstea, pe cînd ieşind la lucru, copii lor vor învăţa în istorie că şoseaua Pasmaclî Ustovo este calea robilor români, am cercat să fac ultimul efort.

Am cerut votul tuturor, care s-a admis pentru încă o zi de rezistenţă de către toţi afară de căpitanul Zagoritz şi alţi doi. Rămăsese cuvîntul fiecăruia dat de a rezista încă o zi, ziua de 17, cu orice preţ, orice s-ar întîmpla.

  1. XI 1916. Cu toată hotărîrea din ajun, camaradul Chabert a supus la vot scris secret chestiunea de a mai rezista şi a ieşit pentru rezistenţă majoritatea de 53 contra 46.

La ora 3,30-4 p.m. a sosit un pluton de soldaţi cu arme, un jandarm înalt şi un măgar încărcat cu ciomege şi unele groase de 10-50 mm grosime şi vreo 2 m lungime cu noduri, ghimpi şi ramuri nerupte. Toţi aşteptam în camerele închise şi culcaţi pe jos. Au sosit şi doi locotenenţi de la Pasmaclî, Stoicicof şi Cendof şi locotenentul Kircef din Kardjali, care ştia româneşte.

La sosire a intrat un feldvebel cu ordinul ca, cei ce vor să lucreze să se coboare jos şi cei ce refuză să rămîie în camere. Marea majoritate, în faţa brutalei realităţi ce-i aştepta, au cedat şi s-au coborît jos, unde au parlamentat cu bulgarii zicînd că ies la lucru cu condiţia de a le îmbunătăţi traiul şi aceştia le-au promis ca întotdeauna de toate, îndestul… utre!

Toţi cei ascultători şi cuminţi au fost puşi pe pridvorul geamiei, în faţa căreia era un fel de piaţă a satului de pe deal, ca un fel de terasă de-a lungul căreia era zidul curţii casei ce ocupam noi. S-a pus plutonul de soldaţi pe un rînd în semicerc închis la bază de zidul casei şi cu arma la mînă, cu baioneta gata de a prinde pe cel ce ar cerca să iasă din cerc. S-a dat ordin să ne coborîm şi noi şi am intrat în această semiarenă de tragică reprezentaţie. Spectatori erau cîţiva săteni, garda noastră, cei sosiţi şi ofiţerii noştri de la geamie. Noi formam subiectul reprezentaţiei, care consta din executarea noastră pentru nesupunere. [3].

Execuţia consta în aplicarea a 25 lovituri cu ciomege, la fiecare altele, proaspete, pe fesele goale(numărarea începînd după cîteva lovituri). S-au scos, de către locot(enentul) Cendof, 6 din rîndul celor ce n-au cedat: sublocotenentul de rezervă Boambă Horia (sculptorul), sublocotenentul de rezervă Sturza, Pallade Gh. şi Zamfirescu Regimentul 76 Infanterie, sublocotenentul Stănescu, Regimentul grăniceri, sublocotenentul Papu din Regimentul 3 Artilerie. Aceştia au fost bătuţi.

Un soldat stătea pe umeri şi doi lateral (un jandarm), loveau alternativ, cu toată puterea şi satisfacţia, numărînd. Se vedeau dungile, întîi roşii, vinete apoi, trecînd în culori amestecate la galben şi negru cu sînge, însoţite de ţipetele, fără voie, ale celor loviţi. Ofiţerii de la geamie nu mai puteau privi şi oamenii din sat, care asistau, plîngeau. Dăduseră lacrimile şi unor soldaţi din gardă, care n-aveau voie să fie impresionaţi.

După execuţia acestora, crezînd că exemplul a fost suficient, şi cum la Ustovo deja bătuseră pe alţii, după ce declaraseră că vor să lucreze, au vrut să ne treacă şi pe noi, care rămăsesem de partea celor ce cedează. Toţi au trecut afară de 4: căpitanul Eftimescu, Regimentul 76 Infanterie, căpitanul Grigorescu Traian, locotenentul Otopeanu, Regimentul 5 Obuziere, sublocotenentul de rezervă Ştefănescu Alexandru , Batalionul de pontonieri. Întrebaţi atunci: din mulţimea care cedase, care mai vrea să moară, să nu lucreze, a ieşit sublocotenentul Cernăianu şi a trecut hotărît înapoi la noi.

Aceştia 5 am fost apoi executaţi cu mai mare răutate, furie şi cu mai multe lovituri. Ştefănescu a leşinat. Locotenentul Otopeanu, nemaiputîndu-se mişca din loc după bătaie, a fost lovit în faţa ofiţerilor de soldaţii ce băteau şi de cei de alături cu armele şi călcîiul cizmei. Sublocotenentul Cernăianu, lăsat la urmă, după loviturile primite a fost înjurat cît mai murdar şi bătut de locotenentul Kircef personal cu pumni şi palme şi lovit cu capul de zid, în timp ce santinela de acolo mai adăuga cîte un pat de armă. Credeam că-l vor omorî în bătaie. Nimeni nu se putea mişca. Noi, cei cinci, am fost închişi şi izolaţi de restul camarazilor într-o cameră cu santinelă specială la uşă şi ţinuţi încă două zile fără apă şi mîncare. Camarazii însă ne-au ajutat printr-o gaură făcută în zid, în camera de alături. S-a dat camarazilor pîine, cîte ½ pe zi, iar noi am rămas trîntiţi cu burta la pămînt.

18,19,20. XI 1916.  Început suferinţele din cauza bătăii. Nu puteam dormi. După două zile s-a ridicat şi santinela noastră, din ordinul locotenentului Kirtcef, care trecea la Kardjali. Venea Pallade şi alţi camarazi, cu care stam de vorbă pînă la ora 2 din noapte, aşa se mai scurtau chinurile de noapte. Nestînd decît pe pîntece, mă durea pieptul şi gîtul. Izmenele ude de limfa de pe răni le căptuşeam mereu cu cîrpe, care se lipeau.

A început  să se facă foc la vetre cu lemne, ce aduceau ofiţerii de la pădure. Tot ei au construit şi o latrină exterioară. Rănile mergeau rău. Am început să am ameţeli, cînd stam în picioare. Probabil că se obrintise rănile din cauza frigului. Abia puteam ieşi la latrină, unde mă ajutam cu o curea. Camarazii, extrem de binevoitori, nu puteau face nimic. Cerînd ofiţerului de la Pasmaklî un pansament cu plată chiar, cu toate că i se spusese că sînt rău, nu a vrut să dea. Am mîncat mai mult lapte. (Ofiţerii aveau, o dată pe zi, bob). Nu mă puteam spăla nici pe ochi.

21-27. XI 1916.  Au fost scoşi ofiţerii la lucru în fiecare zi mai mult de formă. Certuri, înjurături între ofiţeri, pentru diferite corvezi. Căpitanul Turtureanu din 36 Infanterie a impus ofiţerilor din grupul lui să lucreze efectiv, cu toate că bulgarii nu aveau asemenea pretenţii. Căpitanul Chabert înjura ofiţerii, care ar fi greşit ceva şi credea mai mult vorba unui bulgar decît a unui ofiţer român. A nins în ziua de 26 noiembrie şi munţii erau albi. Vederea spre oraş şi munţi era frumoasă.

[1] Conform prevederilor Convenţiei de la Haga – 1907: „O întreagă latitudine este dată prizonierilor pentru exercitarea religiunii lor, precum şi în ceea ce priveşte prezenţa lor la slujbele cultului lor, sub singura condiţiune de a se supune măsurilor de ordine şi de poliţie prescrise de autoritatea militară”. „Monitorul oficial”, nr 112 din 19 august/1 septembrie 1916

[2] Se încălcau prevederile Convenţiei  de la Haga – 1907, care precizau: „Statul poate întrebuinţa ca muncitori prizonierii după gradul şi aptitudinea lor, în afară de ofiţeri. Aceste lucrări nu vor fi excesive şi nu vor avea nici o legătură cu operaţiunea războiului”. „Monitorul oficial”, nr 112 din 19 august/1 septembrie 1916.

[3] Convenţia de la Haga – 1907 prevedea: „Prizonierii vor fi supuşi legilor, regulamentelor şi ordinelor în fiinţă în armata statului în puterea căruia se găsesc. Orice act de nesupunere autoriză a se lua în contra lor măsurile de rigoare trebuincioase”. „Monitorul oficial”, nr 112 din 19 august/1 septembrie 1916. Ne îndoim că regulamentele armatei bulgare prevedeau pedepsirea ofiţerilor cu bătaia.

Revista indexata EBSCO