Mar 22, 2018

Posted by in EDITORIAL

Bogdan Mihai DASCĂLU – File dintr-un (prea lung) memorial al editării Jurnalului maiorescian

 

Prima întîlnire cu Jurnalul maiorescian datează din timpul pregătirii și apoi al redactării tezei mele de doctorat, dedicată Imaginii lumii germane în literatura română, elaborată sub conducerea științifică a acad. Eugen Simion, susținută în 2008.

Discutînd cu conducătorul meu de doctorat despre lacunele din edițiile existente la acea vreme (cea a lui Rădulescu Pogoneanu, precum și cea ulterioară a doamnelor Dulgheru și Filimon), prof. Eugen Simion, care cocheta de la acea vreme cu o pleiadă a edițiilor științifice, mi-a propus, în timp ce mă aflam ca lector de limba română la Heidelberg să preiau, pe lîngă alte atribuții ale mele, și descifrarea textului german al Jurnalului maiorescian. Textul românesc era în atribuția domnului Ilin Stancu, un cercetător cunoscut al Institutului „G. Călinescu”. Din păcate, la acea dată, ne aflăm pe undeva prin 2002, fiind solicitat de problemele lectoratului de română, am fost nevoit să refuz colaborarea, indiferent cît de mult îmi doream să completez golul istoric. Am convenit, așadar, cu dl. Eugen Simion să revenim asupra discuției la un alt moment dat.

La întoarcerea mea în țară, în 2006, mi-am reluat postul de asistent universitar la Literele din Timișoara. Într-una dintre vizitele mele în capitală, am avut plăcerea să mă întîlnesc din nou cu coordonatorul tezei mele de doctorat. Din nefericire, deși trecuseră 4!! ani de la discuția noastră inițială, editarea Jurnalului maiorescian stagna în continuare. Atunci a fost momentul, în care am acceptat să părăsesc cariera universitară la Timișoara și să mă dedic editării Jurnalului la București, urmînd să colaborez îndeaproape cu prof. Simion.

Sigur că nu poți pleca de la universitate cînd dorești, ci trebuie să ai răbdare să se încheie anul universitar. Ceea ce am și făcut și, în toamna lui 2007, am ajuns la București. La 5 ani de la discuția noastră inițială nu se întîmplase nimic. Adevăratul motiv aveam să îl aflu mai tîrziu, deocamdată știam doar varianta simplificată – „nu avem specialiști”.

Lucru bizar, avînd în vedere că în Institut, pe lîngă o serie de tineri editori, toți cu vocație și, cum aveam să aflu mai tîrziu, și cu talent, există o pleiadă de editori vechi, cum ar fi de exemplu dl. Nicolae Mecu, editorul lui G. Călinescu. De asemenea, știam că la vremea respectivă se găsește (din 2005) în Institutul „G. Călinescu” și o germanistă, traducătoare din germană a unor autori ca C. G. Jung ori Thomas Bernhard. Fără să îmi pun mari întrebări, am părăsit, așadar, la solicitarea maestrului meu, Timișoara, universitatea, casa și părinții. Urma de acum înainte să mă ocup de Titu Maiorescu.

Așa se face că, ajungînd în institut, am avut o primă ședință, la care au participat coordonatorul de proiect de atunci, Ilin Stancu și prof. Eugen Simion. În  acea ședință am aflat că, de fapt, nu era nevoie să fac acest pas, nu trebuia să plec de acasă, că puteam rămîne foarte bine profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, fiindcă domnul Ilin Stancu este cu ediția aproape finalizată, lipsindu-i doar vreo 80 de pagini scrise în limba germană.

Sigur că am fost ușor contrariat, dar nu mai puteam da lucrurile înapoi. La întrebarea mea de ce nu se poate ocupa doamna Danțiș, reputată traducătoare, de partea germană a editării  Jurnalului, acad. Eugen Simion mi-a răspuns că textul fiind în gotică de mînă, doamna Danțiș nu se descurcă în a-l descifra. Desigur, facultatea de germanistică nu te învață să descifrezi gotica de mînă. Ceea ce, la acea vreme, nici eu nu știam.

Am descoperit că nu departe de București, mai exact la Sibiu, se găsește un extraordinar germanist, Joachim Wittstock, care mă poate iniția în tainele scrierii gotice de mînă. A urmat un șir lung de deplasări în vederea învățării alfabetului gotic de mînă (diferit complet de cel de tipar) mai întîi la Sibiu – unde am fost refuzat, apoi la Bochum, unde domnul Helmuth Frisch a avut amabilitatea să îmi dea primele noțiuni în acest sens, apoi, mai tîrziu, la Viena, la dl. Michael Metzeltin. Deplasări, pe cheltuială proprie, cum se zice, plătite din buzunarul veșnic gol al unui tînăr cercetător.

În fine, am descoperit că, de fapt, Maiorescu nu utilizează doar alfabetul gotic de mînă, ci și unul similar, dar cît de diferit!!!, numit de tranziție. Însă, depășind obstacolele, am devenit specialist în gotica de mînă, predînd domnului Ilin Stancu pasajele solicitate.

Surpriză! Textul românesc era inexistent. La începutul anului 2008, la 6 ani de la discuția noastră inițială, textul românesc lipsea cu desăvîrșire – pe motiv că transcrierea acestuia nu este „muncă de cercetător, ci de secretară”.

Pe cale de consecință, după cum era firesc, am fost eu însărcinat cu editarea Jurnalului maiorescian. Am refuzat sfatul de a copia edițiile anterioare (pe motiv că „așa facem și cu celelalte ediții”, după cum spunea un coleg), și am mers la textul original. Cu problemele lui de gotică de mînă, cu alfabetul de tranziție, în fine, cu toate problemele lui. Înțelegînd că sînt acum printre puținii oameni din România care poate descifra gotica de mînă, am decis să nu redau doar traducerea manuscrisului maiorescian, ci  să las posterității și textul original. Fiindcă în Institut nu era nimeni care să cunoască gotica de mînă, și fiindcă gradul de dificultate al ediției concepute de mine le depășea pe toate celelalte, am ajuns să mă ocup singur, împreună cu soția mea, germanistă și cercetătoare la același Institut, de editarea Jurnalului.

Așa se face că, după doi ani, adică în 2010, timp în care m-am sfătuit atît cu dl. Michael Metzeltin de la Viena, cît și cu dl. Nicolae Mecu, în privința volumului, am reușit să predau un prim volum bilingv, care conținea, pentru prima dată de la scrierea lui de către autor, textul integral al Jurnalului, precum și traducerea lui în limba română. Am reușit de asemenea să redactăm și peste 5.000 de note, precum și obișnuiții indici.

Fericit de performanța noastră, am predat volumul. Însă directorul adjunct de la acea dată al Institutului nostru de istorie și teorie literară, dl. Gheorghe Chivu, eminent lingvist, a cerut o îmbogățire a volumului din punct de vedere lingvistic. Cu alte cuvinte, dorea o transcriere interpretativă exactă a textului românesc. Cum la acea dată nici la Institutul de Lingvistică nu aveam colegi care să se descurce cu înaltele standarde impuse de acad. Gheorghe Chivu, am lucrat cu dînsul îndeaproape, timp de doi ani, și am învățat astfel și tainele transcrierii interpretative, după rigorile lingvistice. Astfel, după alți doi ani, adică în 2012, am reușit să predau un volum care să devină de referință și să creeze noi standarde nu doar în cadrul Institutului „G. Călinescu” din București, nu doar în cadrul edițiilor „Pleiade” editate de Fundația Națională de Științe și Arte, în colaborare cu Institutul „G. Călinescu”, dar și în tot ce înseamnă editarea științifică în România.

Desigur, chiar dacă predat în 2012, adică la 10 ani!!!! după discuția noastră inițială, volumul a avut impactul scontat. Însă, din lipsă de fonduri, Fundației Naționale de Ștință și Arte, i-a fost imposibil să îl tipărească în acel an. Abia în 2013 lui Maiorescu avea să i se facă, în cele din urmă, dreptate, iar noi, editorii, puteam purcede mai departe la drum în editarea Jurnalului, devenind specialiști (singurii din țară) în descifrarea unui text scris în gotică de mînă, și printre puținii cercetători capabili să transcrie interpretativ un text de secol 19 în româna actuală, astfel încît acum se cuvine să le mulțumim tuturor, atît celor care ne-au ajutat, cît și celor care ne-au refuzat ajutorul, atît celor care ne-au făcut bine, precum și celor care – și în 11 ani se adună cîțiva – ne-au împuns pe la spate: fără voi toți, noi nu am fi azi așa de sus!

Revista indexata EBSCO