Mar 22, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Admirabila provincie de la centru. Alcatraz

 

În cea mai recentă carte a sa, Mesaj către Criton, poetul Vasile Burlui pare a ieşi nu doar din formula vo­lumelor precedente (sonetul, mai cu seamă), dar pare a părăsi şi zo­dia durerii, a suferinţei, din poemele care au modelat, în timp, în cele opt cărţi, un chip al disperării; acum, în urmă, poetul regăseş­te „luminile splendorii” şi lasă lui Criton – nu atît un personaj, cît un simbol, cel ce încearcă să-l salveze de la moarte pe Socrate ca­re, iată, îi spune „îi sunt dator lui Asclepios un cocoş, vă rog să nu uitaţi să i-1 daţi!” – „sarcina” veghei, a trezviei de lîngă cel care refuză să accepte salvarea: Vasile Burlui alege să iasă, şi el, într-un mesaj către Criton, din „structurile învechite” ale unui lamento fără sfîrşit: „Prea mult ne-au bîntuit poemele durerii,/ Şi-au scrijelit în noi crevasele adînci,/ Au modelat în carne chi­pul disperării,/ Ne-au aruncat în beznă şi ridicat în furci./ Prea mult au vînturat văzduhuri, cum cocorii/ S-au adunat în cîrd pe cerul toamnei,/ Acoperind cu umbra lor luminile splendorii/ Şi-au coborît în suflet ceţurile spaimei./ Prea mult ne-am tot hrănit în cîntul lor,/ În miezul zilei sau în ceas de noapte,/ Ne-au dăruit foşnirea florilor ce mor/ Şi scrîşnetul nălucilor în şoapte./ Prea mult ne-au cotropit, prea mult/ Au treierat în orizonturi pîinea suferinţei,/ Au îngropat speranţa în lutul de demult/ Acoperită în marama umilinţei./ Prea mult le-am cuibărit în suflet/ Şi le-am hrănit rostirea cu lacrimile grele,/ Prea mult ne-au răvăşit în umblet/ Şi ne-am deprins prea mult să vieţuim cu ele” (Prea mult…). În fond, deşi pare a transcrie o experienţă existenţială de limită, încercînd suferinţa pînă dincolo de marginile suportabilităţii, poezia lui Vasile Burlui e a unui parnasian în paradigma de sensibilitate a unui neoromantic, experimentul său li­ric aflîndu-se în imediata vecinătate a „modelului”, dintr-o altă epo­că, al lui Al. Macedonski; receptarea (aproape) strict senzorială a lucrurilor, cultul formei, în sonet şi rondel, proiecţia în istoria civilizaţiilor şi mitologiilor străvechi, „plastica” versului, cromatica şi dimensiunea sa picturală, efortul obiectivării lirismului par a-l trimite pe Vasile Burlui într-o fotografie „în sepia”, dintr-o cafenea pariziană, lîngă un pahar cu absint, alături de Th. Gautier, José Maria de Heredia, Catulle Mendès, Sully Prudhomme, François Coppée, plănuind, însă, să schimbe locul la cafeneaua de vis-à-vis, lîngă simbolişti; omul e din alt veac, poetul de azi aduce de acolo miracolul formelor perfecte, (în)cîntarea lor: „În formă, echilibru clasic şi perfect,/ Ivit miraculos dintre prefacerile verii,/ În armonii de curbe-avînd efect/ Şi cu geneză-n floarea primă­verii./ Miracolul îngemănării cu razele solare,/ Iar în răcoarea nopţii cu străluciri de lună,/ Toamna risipită-n ţipăt de cocoare,/ Sub coaja-îmbujorată neliniştea adună./ Rostogoleşte-n noaptea înmi­resmată/ Aromele păstrate-n miezuri albe,/ Iar în seminţe-adună la­olaltă/ Speranţa anilor ce vor veni în salbe./ O epidermă fină acoperind o sferă,/ Un univers întreg atîrnă de o creangă,/ Iar filosoful antic încă tot mai speră/ Să-i smulgă taina tainelor întreagă” (Mărul filosofului).

Poate părea surprinzătoare trecerea de la un (neo)romantism sub asaltul imaginilor expresioniste din In­terogaţiile lui Aşur, Via Dolorosa, Concert brandenburgic, Cîmpiile Okavango sau Sărutul leprosului înspre luxul, calmul şi voluptatea simboliştilor şi parnasienilor; în fapt, forma clasică a poemului nu e decît o altă carceră a suferinţei, a cuvintelor năruite în tă­cere şi nu e nicidecum o despărţire de ceea ce va fi fost matricea lirismului, ci o închidere definitivă a acelui lamento, cum insecta „adormită-n chihlimbar” ori perla în scoica sa: cei „doi poeţi” sînt într-o relaţie de geneză reciprocă, primul lăsîndu-se, de pildă, purtat în cavalcada cailor negri, iar celălalt, prins în halo-ul fantas­mei pajiştilor albastre: „Cai negri, cai negri pe pajişti albastre,/ Călcînd tumultuos peste vieţile noastre,/ Se-adună-n ciopor, ca nori de furtună,/ Din neguri, din ceţuri, sălbatici se-adună./ Coboară din hăuri, strecuraţi printre astre,/ Călcînd cu copita peste pa­jişti albastre./ Mînaţi de necine, în goană nebună/ Sfărîmă-n galopuri şi stele şi lună./ În cavalcade irump peste suflet stingher,/ Drapînd în zăbranic şi ultimul petec de cer./ Hergheliile negre, alergînd peste înaltele creste,/ Nechează în hohot peste cîmpuri celeste./ Cum copiii orfani adormiţi sub cerul deschis,/ Spre pajişti albastre ne cheamă un vis./ Rătăciţi prin destine pe cărările noastre/ Vi­săm cu-ndrăzneală la pajişti albastre” (Pajişti albastre). Nălucirea e reazemul într-o lume care „se-nvîrte nebună în jur”, visul e alternativa la aceeaşi lume a ziarelor şi flaşnetelor, a „sumbrelor precupeţe”, în groază şi minciună, cu prostia scăpată pe străzile ocupate de cei ce se înghesuie la „ciorba din marmite”, cînd Moş Crăciun se vinde „pe trei parale”; visul, fantasma, nălucirea au, în poezia lui Vasile Burlui, culoarea albastră, în metafora obsedantă a unei cromatici care e a deschiderii orizonturilor succesive şi, deopotrivă, a închide­rii cerului, ca o lespede peste lumea lui Cain, apăsată/ vinovată de jertfa christică, suferind de spaima „zborului în infinit”, de Marea Trecere a lui Blaga, deşi poartă, încă, în ea însăşi, magia de lumi­nă: „lumînarea stelelor albastre”, marea cea albastră, cerul „cu ful­gerări albastre”, zboruri albastre, „apa ecranelor albastre”, bolţile albastre, înălţimile şi ceaţa albastre, dar şi „violetul florilor de leandru”, lumina din cicoare, cerul de peruzea figurează una din meta­forele cele mai puternice din Mesaj către Criton. Nălucirea pajiştilor albastre, la care „visăm cu-ndrăzneală”, aduce aminte de parabola păsării albastre dintr-o proză a lui E. Lovinescu, tipărită în 1910, în revista „Falanga literară şi artistică”: iată destinul pe care ursitoarea „bătrînă şi gîrbovită de vreme” i-l prezice lui Cătălin: „Lumea întreagă va sta la picioarele tale; firea îşi va dişterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din uşurinţa cu care îţi vor fi la îndemînă, să izvorască nemulţumirea; să doreşti deci ceea ce e de­parte şi nu se poate avea cu uşurinţă; să n-ai odihnă pînă nu-i prin­de şi îmblînzi pasărea rară, pe care nimeni n-a prins-o pînă acum: pa­sărea albastră”; iată acum şi „referinţa” parabolei: „Ceva din sufletul lui Cătălin avem cu toţii… O zînă răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuinţă către lucruri care nu sunt, făcîndu-ne să trecem cu nepăsare pe lîngă ceea ce ar trebui să facă fericirea şi frumuseţea acestei lumi. Nu ascultăm la glasul privighetorii pentru că ne gîndim la pasărea albastră”: cărţile lui Vasile Burlui sînt o continuă căutare a păsării albastre, printre caii negri de pe pajiş­tile albastre ale poeziei.

Într-o altă ordine, poezia din Mesaj că­tre Criton se organizează, în structura sa de profunzime, în jurul unor imagini ale închiderii, ale unei lumi ferecate, fiinţa căutînd mereu un adăpost, de la cel precar al cetinilor, pînă la încăperea cu şapte lăcate de fier, culcuşul lupilor, carcera, hrisoavele, căr­ţile, însuşi „poemul izolării” scris lîngă Fîntînile din Alcatraz şi în Sihăstrie: „M-am ferecat sub şapte lacăte de fier,/ Mi-am ferecat şi gîndul şi cuvîntul,/ La mine-ajung doar plînsetele stelelor ce pier/ Şi foşnetul de frunze cînd le bate vîntul./ Cînd setea mă do­boară beau lacrima din rouă/ Şi mă hrănesc cu mituri spulberate,/ Am adăpost sub cetini cînd din ceruri plouă/ Şi-mi oblojesc tristeţea cu pagina poemelor furate./ Fiara deznădejdii o mai hrănesc din pal­mă,/ Cînd mă întorc spre seară din ogor,/ Primesc atunci bineţe o sudalmă,/ Şi şoapta amintirilor ce sîngeră şi dor./ Caut culcuş cu lu­pii, în iernile geroase,/ Şi urlu uneori să-mi sperii nebunia,/ Căr­ţile mă mustră din paginile roase,/ Pasărea de noapte îmi poartă-n vers simbria” (Sihăstrie). Poetul caută în Mesaj către Criton, ca şi în cărţile precedente, realul de dincolo, al imaginarului, găsit aici în mitologia Mesopotamiei, a akkadienilor şi Egiptului antic: acolo sînt Anu, zeul cerului pentru sumerieni, al vînturilor primor­diale („Se ridica Anu din jilţurile sale,/ Iscînd furtuni cumplite pe Pămînturi,/ În Ceruri se-nfruntau Făpturile Astrale,/ Fantastică, vestirea pleca în şapte vânturi”, scrie Vasile Burlui în Cunoaşterea), lupii galactici care „ne urlă flămînzi”, Iisus, Întîi Venitul, din poeme precum Perpetuum, Lumina din noi, Poate…, dar şi Apele de Jad ale Chinei, athanorul şi, mai ales, cinabrul alchimiştilor care, prin calcinări succesive, urmăreau să obţină aurul filosofal: cinabrul e simbolul morţii dar şi al renaşterii, asemeni păsării Phoenix după propria-i combustie: „Păşeam pe ceruri ca Iisus pe ape,/ Simţind, fierbinte, Ursa sub picior,/ Cîmpul de Cinabru mi se părea aproape/ Şi nu ştiam atunci că visele ne dor./ Pe stîlpii lumii cînd m-am sprijinit,/ Priveam pe boltă stelele cum cad,/ Am decăzut apoi cu suflet prihănit/ Şi m-am scăldat în Apele de Jad./ Pe Cîmpul de Cinabru sunt sfîşiat duios,/ Din cărnuri sîngele ţîşneşte-n valuri,/ Logosul mă cheamă la izvoare, credincios,/ Dar eu mă-mprăştii visător pe maluri./ Păşesc pe stele ca Iisus pe ape,/ Ameţitoare umbre mă spulberă în hăuri,/ Din lanţuri monştrii nopţii vor să scape,/ Lumina sfîntă se sfîrşeşte-n găuri./ Trist călător în barca rătăcirii noastre,/ Mă răscoleşte ţipătul macabru,/ Cînd sfîşiat sub cerul cu fulgerări al­bastre/ M-am exilat în Cîmpul de Cinabru” (Cîmpul de Cinabru): acolo, pe Cîmpul de Cinabru, în athanor, în limpezimea Apelor de Jad, lîn­gă Anu şi printre lupii negri galactici se află, iată, timpul cunoaş­terii, dincolo de vremea unui real în descompunere, în surpare sub semnul fiarei deznădejdii, cu bourii negri asociaţi prohodului dintr-un poem precum Parfumul Trecerilor, cu lupii „infernali” (din co­dru) şi cei „benefici” (galactici), caii negri în cavalcadă şi, mai ales, cu Himera care, în lirica lui Vasile Burlui, nu e un substan­tiv comun (fantasma, iluzia, ceea-ce-se-vede-nefiind), ci personajul mitologic, monstrul feminin (tricefal, un cap de leu, unul de capră şi unul de şarpe), Himaira vechilor greci: „Se svîrcolesc în mine misterioase umbre,/ Însoţitori tăcuţi ai vieţilor trecute,/ Cu ari­pi străvezii peste cotloane sumbre,/ Prea doritori de sboruri spre spaţii nevăzute./ Îmi răscolesc prea des secundele fragile,/ Clădite-n echilibru de firave speranţe,/ Cînd visele se ţes spre înălţi­mi, agile,/ Şi-s prăbuşite-n arderi de vechi intoleranţe./ Mă linişteşte-n scîncet la poarta dintre veacuri,/ Cînd plîngem împreună, desmoşteniţi şi goi,/ Himera reclădită, cu ochii încă-n aburi,/ În fulgerarea scurtă ajunsă pîn’la noi./ Voi evada din sine spre spa­ţii necuprinse,/ Şi mîngîind cu ochiul, prea strălucită, sfera,/ Voi reveni în topos cu gîndurile ninse,/ Ca străvezie umbră, rostogolind Himera” (Himera).

Poetul care va fi trăit „secunda mile­nară” lîngă Anu, în preajma Himerei, într-un templu din Egipt, cu Zoroastru, avînd, spre deosebire de atîţia alţi poeţi, nostalgia Nordului, a fiordurilor, gheţurilor, prinţeselor zăpezii din Hiperboreea este, iată, cel căzut, Cain, eternul călător, un avatar, trăind în amintirea unei fantasme aşteptate „la Pietrărie” (Pasul tău), descoperind altfel alteritatea (Alteritate), vestind apocalipsa în Dureroase faceri ori pierzîndu-se în departele unor antologice Muzici de toamnă, în elegia unui poet de pe primul raft al bibliotecii liricii noastre contemporane: „Să cîntăm în surdină despre iubire şi despre moarte,/ Cu strunele rupte să cîntăm în şoapte./ Să nu trezim din somnul lor greu/ Nălucile nopţii sau neîn­duplecatul lor zeu./ Va fi cîntul nostru un geamăt sau o povară,/ Blestemat peste zi şi adunat înspre seară,/ Cu uşi şi ferestre închise, şoptit lîngă foc,/ Smuls din năpastă şi lipsit de noroc./ În seri fără lună presărat peste lunci,/ În seara damnată spînzurat de uluci,/ Să-l murmure vîntul în frunza de plop./ În seara de toamnă un scîncet să-ngrop./ Gîndurile mele suspendate sub stele,/ Să ros­tească în şoaptă cuvintele grele,/ Cu strunele rupte să murmure-n noapte/ Un cînt de iubire, un cîntec de moarte”.

 

Foamea de imaginar

 

Trăitor în Piatra Neamţ, recomandat de Cristian Livescu, Adrian Alui Gheorghe, Emil Nicolae, autor al ro­manelor Brambura, pe Nicăieri (2005), Visări originale (2005), Aşadar, omul pneumatic (2006), Sărutul franţuzesc (2008), Tiptila (2015), Mahalaua Precista (2017), dar şi al volumelor de versuri 45 de Ex – Citaţii (2010) şi Al nouălea rai (2012), reunite, apoi, în antologia Mi querida Romania/ Iubita mea România (2013), Bică Nelu Căciuleanu e, încă, un necunoscut, una din relativ numeroasele „victime” ale în­chiderii cărţilor şi autorilor acestora, chiar şi cînd pot tulbura ierarhia de valori, în „batustane”, în cercul, adesea ermetic, al geografiei, al locului apariţiei şi oamenilor din preajmă, care vor fi primit, în dar, cărţile, astfel încît autorii din Neamţ nu ştiu nimic despre cei din Sălaj, iar cei din Vaslui sînt nişte iluş­tri necunoscuţi pentru cei din Craiova. Mahalaua Precista (Editura Crigarux, Piatra Neamţ) este unul dintre evenimentele cele mai preg­nante din stricta actualitate a prozei noastre de azi, poate chiar cartea de proză a anului 2017, romanul romanelor lui Bică Nelu Căciuleanu, un autor care trăieşte în visul unde scrie ceea ce închipuie într-o continuă foame de imaginar, meşteşugind cuvinte noi pentru un roman, Tiptila, ca o „făptură menită a se furişa în gînduri, a se tupila în suflet, pentru a se tiptili, pînă la urmă, în inimă pentru totdeauna”, umblînd brambura „pe nicăieri” (pînă şi adresa de e-mail a tupilatului din Neamţ e „brambura yahoo.com”), jucîndu-se cu memo­ria în povestea întrezărită prin uşa ce se deschide spre vis şi, deo­potrivă, spre realitate, din realitatea imaginarului, a unei lumi care nu mai este, scriind precum simte, simţind precum gîndeşte – zi­ce într-un spiritual Cuvînt al autorului –, în sfîrşit, traducînd (trădînd?) liber, original, cuvîntul francez ce defineşte un curent literar de unde distilează multe esenţe, în fond, un nou fel de a scrie şi, în consecinţă, o nouă paradigmă de sensibilitate: „Mă tre­zesc scriind: deasuprarealismul, de care m-am contaminat din lecturile mele, este o invazie de idei care trec din gînd în cuvînt (…) Pentru a te elibera de angoase, deasuprarealismul acoperă realismul cu un strat de ciocolată care îl face plăcut la gust, atunci cînd ci­teşti sau priveşti. Te extrage din cretinism – starea pietrei care aş­teaptă să se-ntîmple ceva cu ea neapărat, adică să se transforme-n ni­sip. Te învaţă cum să guşti realitatea cu ochii, cînd în urechi auzi urlete, explodează bombele, şuieră gloanţele şi cuvintele care te zgîrîie, care te ocărăsc, fără să ai vreo vină, care te dispreţuiesc, ca­re, adică, te ucid încetul cu încetul. Te învaţă să stabileşti noi relaţii între cuvinte şi ceea ce spun ele de fapt, într-o lume în care tu eşti doar un fir de nisip. În lumea aceasta în care deformarea este în natura lucrurilor, deasuprarealismul te învaţă să supravieţu­ieşti – să vieţuieşti, adică, în deasupra lucrurilor, să deasupravieţuieşti în ciuda tuturor – cu sentimentul de iubire pe care ţi-l in­jectează în vene, dacă nu cumva l-ai primit moştenire de la ai tăi, sau dacă nu l-ai primit, ca pe un cadou, de la cei apropiaţi”.

Are dreptate criticul Cristian Livescu cînd observă că Mahalaua Precista nu e „o colecţie de amintiri”, ci „o spumoasă retrospectivă a intrării în lume şi a deprinderii eului afectiv cu fulguraţia cunoaşterii, cu clipele paradisiace, cu in­vazia cuvintelor, cu vîlvătaia himerelor şi a viselor, care dublează cu dogoarea lor existenţa”. În adevăr, romanul lui Bică Nelu Căciuleanu nu e nici o autobiografie literară, nici o carte de memorii şi, cu atît mai puţin, o colecţie de amintiri; plecînd  de la convenţia de lungă tradiţie a textului găsit – un „jurnal găsit în podul casei” –, Mahalaua Precista (un cartier azi dispărut, dar care mai stăruie în memoria nemţenilor) se structurează, printre „crochiuri deasuprarealiste”, pe mai multe etaje narative: oniric, al amintirilor-ecran, cum le spune S.Freud („Tot ceea ce întîlnim în aşa-zisele amintiri din prima copilărie – scrie Freud în Introducere în psihanaliză – nu sunt vestigii ale unor evenimente reale, ci o elaborare, ulterioară, a acestor vestigii, care a trebuit să se efectueze sub influenţa diferitelor forţe psihice intervenite după aceea. În acest fel, «amintirile din copilărie» dobîndesc, în genere, semnificaţia de «amintiri – ecran» şi, în acelaşi timp, evidenţiază o remarcabilă analogie cu amin­tirile din copilăria popoarelor, aşa cum figurează ele în mituri şi legende”), al amintirilor martorului-narator de dinainte de a se  fi născut, cum cineva ar scrie un poem înainte de a se inventa scrierea, printre fantasmele care se agită prin faţa ochilor celui „cuibărit în vise”; aici, personajele sînt imagini – mama, o femeie tînără care iu­beşte, o „dulce pasăre a nopţii”, tatăl, bărbatul „cu suflet de condor”, protagonistul, martorul, naratorul însuşi călătorind pe căile astrale dintre constelaţia Lirei şi Carului Mic –, fantasme dintr-o altă via­ţă, din povestea unui trecut care e preludiul unui nou început.

Pe etajul oniric, se află povestea de dragoste dintre Bărbatul Condor şi Femeia din Palat, viaţa în Oceanul Placentar, visul care e un „extemporal la realitate”, în oglinzi paralele şi, mai ales, fiinţa de dinainte de în-fiinţarea sa în lume. Într-un interviu acordat lui Cassian Maria Spiridon pentru „Dacia Lite­rară”, în 1993, poetul Cezar Ivănescu spune astfel: „Ce se întîmplă: toată copilăria mea, am trăit într-un fel de visare continuă, într-un fel de paradis al somnolenţei şi asta pînă prin preajma morţii mamei mele, cînd aveam 21 de ani. Prima întîmplare reală, aproape egală cu naşterea, a fost moartea mamei mele. De ce? Păi, noi trăim într-un pa­radis – placenta maternă. Suportăm un şoc, o traumă, la naştere, luăm contact cu lumina soarelui şi apoi, dacă avem o natură fericită, rein­trăm într-un somn, de acesta… prelungit şi fericit. Dacă sîntem atenţi la experienţele concrete din jurul nostru, experienţe care ne solicită, putem să ne trezim din acel somn sau să continuăm pînă la moarte acest somn existenţial. Pentru mine şocul emoţional, lovitura concretă a constituit-o moartea mamei mele”. Un paradis al somnolenţei în Oceanul Placentar, pînă la dispariţia mamei, a Femeii din Pa­lat, descrie şi Bică Nelu Căciuleanu în romanul său: „M-am hotărît să-mi fac un program. Dis de dimineaţă, exerciţii de înot în ocean. De aceea-mi place apa. Apoi, micul dejun pentru care trăgeam vîrtos de cordon, ca şi cum la capătul lui ar fi fost un clopoţel care o anunţa pe ea, provocînd vîrtejul din Oceanul Placentar, o frînghie comesti­bilă, o plantă agăţătoare căreia îi mîncam frunzele, parcă era vre­jul de fasole datorită căruia îmi luam dese avînturi şi care îmi îm­bogăţea cunoştinţele; învăţasem să spun litera «O» şi o repetam: O să mă nasc, o să mă nasc, o să mor, ori o să trăiesc. Da! O să tră­iesc mult şi bine. Apoi, urcarea şi coborîrea pe frînghie sub cupola transparentă a burţii Milei Marine (…) Am scris programul şi l-am lipit de peretele din partea de nord-vest a cupolei, acolo de unde se vedea cel mai bine. Uneori o auzeam cum gîfîie, cum vomită, cum se linişteşte, cum vorbeşte cu mine. Vorbeam cu mînuţele şi picioru­şele în timpul exerciţiilor de conversaţie: pentru «Da», împingeam cu picioruşele în burta ei, pentru «Nu» , învăţasem să trag de cordon de trei ori. În sfîrşit; am încercat să fac rime fiindcă mă plictiseam; mi-au ieşit numai două, cînd am trecut de luna martie, adică atunci cînd se mănîncă sfinţi; ele sunau cam aşa: Îţi mulţumesc, mamă fără vină, fiindcă sunt aici şi exist. Cînd ies la lu­mină, am să merg la dentist ca să-mi pună dinţi”.

Pe al doilea etaj al naraţiunii, Bică Nelu Căciuleanu trece pragul uşii care desparte/ uneşte visul şi realitatea, în memoria activă, într-o copilărie, adolescenţă şi maturitate (re)trăite şi, în aceeaşi măsură, (re)inventate: „Cu tristeţe dar şi cu bucurie, cînd îmi amintesc, trag după mine uşa lumii trecute, intru tăcut în copilăria mea şi mă-nchid în ea pentru a o retrăi în liniştea ei, în zîmbetul ei, în liniştea jocului liber, cu naivi­tatea şi binecuvîntata ei inocenţă visătoare. De acolo îmi trag energiile. De acolo scapără scînteile care-mi luminează cărările pe care-am mers de-atunci încoace şi pe care merg încă şi-acum, şi-mi încălzesc sufletul, şi-mi uşurează suferinţa de azi a inimii şi vieţii mele. Astfel, adorm legănat în căldura aşternutului moale al patului ei, ca un melc…”. Mahalaua Precista e cochilia pe care, asemeni melcului, personajul-narator o poartă oriunde, oricînd; jocurile şi jucăriile de pe strada Popa Şapcă nr.l „din mahalaua Precista care es­te de fapt o fundătură” de lîngă apa Bistriţei, tovarăşii de şcoală şi de „miuţă”, de la Liceul de Artă, de la cenaclul din Piatra Neamţ, condus de „corifeii” Cristian Livescu şi Valentin Ciucă, Schela Ari­ni şi o aţă de pescuit de la CFS Săvineşti, fabricile de peste ca­lea ferată, Scînteia şi Steaua, numeroase figuri ale unei umanităţi care însufleţeşte arhitectura mahalalei („uliţe şi case cu acoperi­şuri înghesuite, ogrăzi pline de acareturi inutile, lemne pentru iernile lungi, grădini cu pomi fructiferi, cu zarzavaturi şi flori, şi iar case, parcă aduse de apele revărsate ale Bistriţei de pe Va­lea Muntelui, îngrămădite în meandre şi lăsate acolo după retragere; era arhitectura sufletului, a spiritului prietenos mahalalei rămas pe veci înghesuit în mintea mea de copil”), mama cu părul alb şi tata cu părul argintat, „cu cărare pe stînga”, cărările Cernegurei, Doamnei, Cârlomanului, Cozlei sau Pietricicăi, căula, cea mai apropiată cale pentru a trece Bistriţa („căula funcţiona pe orice vreme trecînd călătorii de pe-un mal pe altul, chiar prin locul pasarelei actuale; un bac mai mic agăţat din două părţi de un odgon pe care luneca lent, după cum mişca luntraşul cîrma, şi după cum era Bistriţa de vijelioasă, cu grijă şi maximă răspundere pentru vieţi­le oamenilor, un mecanism care purta pluta asta prin unde, cu dus întors”), biserica Precista, într-o evocare monografică, Întreprin­derea Cinematografică, un meci de fotbal al echipei Ceahlăul, Cămi­nul Coroamă, gospodăriile „radioamplificate” şi „mahalaua industrializată”, vacanţele la Bucureşti, Brăila, Iaşi, Focşani şi Bacău, dar, mai ales, apa Bistriţei, fiinţa vie, semnul tutelar al locului: „Era, dragii mei nepoţei, vremea aceea, îmi amintesc eu, cu ploi torenţiale de scoteau oamenii din minţi şi Bistriţa din matca ei spre a umbla auctorială, în voia cea bună, pe strada care-i purta şi-i poartă numele şi acum cu mîndrie. Vremea cînd, pe timpul revărsărilor, trezită din somnurile ei, Bistriţa îşi întindea braţele somnoroasă, acele şuvoaie tulburi, năvalnice şi reci care se furişau, cînd nici nu te aşteptai, pe uliţele mahalalei. Bistriţa, apa aceasta care m-a învăţat să înot, cîine cîineşte, să nu mă înec, într-una din zilele curiozităţilor mele, şi abia în cel de-al doilea an am putut s-o tai, din mal în mal, înotînd voiniceşte prin valuri, apa aceasta vijelioasă pe-atunci, care este gîtuită azi”.

În Mahalaua Precista e o lume magică „deasuprarealistă”, prozatorul structurînd o fiziologie a amintirii, mai degrabă, poematică, într-un paradis al somnolenţei şi visării; Bică Nelu Căciuleanu desfăşoară, în admirabilul său roman, un ecran panoramic pe care îşi proiectează viaţa de dinainte şi de după ce se va fi născut, restituind o lume surpată, cu tot farmecul arhaicităţii sale.

Revista indexata EBSCO