Mar 22, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Neagu Djuvara despre adevăr și ficțiune în discursul istoric

 

Tema e veche, aproape la fel de veche ca istoria însăşi, de cînd aceasta a dorit să se contemple în oglindă şi a admis să-i fie scrutată efigia în continuă metamorfoză. Ea a dat loc, în ultimii ani, la dispute demne de interes, mai ales în alte zone ale lumii, acolo unde istoria mai nouă nu a produs discontinuităţi dramatice. Cunoaşterea de sine, sistematică, e un produs relativ tîrziu în orice domeniu, dar mai ales în istoriografie, date fiind ambiguităţile şi antinomiile care i-au marcat existenţa cronotopică[1]. Statutul ei nu a cunoscut modificări sensibile nici în ultimul demisecol, cînd s-au produs totuşi destule schimbări de situaţii şi perspective în multe domenii.

De cîţiva ani, lumea academică de la noi pare a se preocupa de această chestiune într-un fel ce semnalează o anume adecvaţie la dezbaterile care au agitat, decenii de-a rîndul, istoriografia apuseană. Cărţile semnate de Lucian Boia despre istorie şi mit, mitologiile naţionale, imaginarul comunist[2], ca şi reacţiile produse, definesc un asemenea moment, încă nepus în valoare cum trebuie. E un decalaj semnificativ, nu doar temporal, unul ce a stîrnit deja nelinişti[3].

Dacă se admite că nu există o suprapunere deplină a istoriei obiective („istoria-realitate“ la H.-I. Marrou) şi discursul despre trecut[4], devine explicabil interesul specialiştilor în domeniu pentru ambele registre ale realului. Caracteristic pentru evoluţiile mai recente, fără a fi inedit, e faptul că discursul istoric e plasat într-un cadru mai vast, de epistemologie, ca în eseul mai vechi al lui Paul Veyne, ale cărui interogaţii rămîn mereu actuale[5].

În plină epocă a relativismului în expansiune, cînd se ridică deja voci şi pentru stoparea acestuia[6], e firesc ca problema adevărului să capete conotaţii aparte şi ca istoricii să se întrebe din nou asupra limitelor meseriei pe care o practică. Distinsul gînditor Neagu Djuvara, căruia îi datorăm şi o lungă disertaţie despre „legi şi civilizaţii istorice“[7], nu ezită acum, după atîtea alte ocazii de a reflecta asupra domeniului, să se întrebe tranşant: Există istorie adevărată? Căutînd un răspuns, sub unghi epistemologic, el ne propune un discurs despre „relativitatea generală“ a istoriei[8], unul ce ţine seama de principalele achiziţii în materie, dar mai ales de analiza consensuală a lui Paul Veyne, analiză care l-a contaminat de altfel şi pe Lucian Boia.

Cartea amintită ar merita desigur o discuţie mai amplă. Să spunem deocamdată că ea sistematizează idei susţinute la un curs universitar, în primii ani după disoluţia regimului comunist, şi că ea rotunjeşte acum un sistem interpretativ la care autorul a lucrat, în fond, un bun demisecol. Sub un titlu provocator, el dezvoltă o suită de interogaţii, la care încearcă a răspunde cu minimum de mijloace, în sensul maximei economii şi a maximei simplităţi de expresie. Ce este istoria? Ce este un „fapt istoric“? De ce natură e cunoştinţa istorică: comprehensiune sau explicaţie? Ce numim cauză în istorie? Cum poate fi circumscrisă noţiunea de adevăr în istorie? Fără să mai poarte semnul întrebării, alte interogaţii completează cuprinsul, explicînd legătura dintre naraţiune şi narator, limitele obiectivităţii istorice, cauzele relativităţii în domeniu.

Revendicîndu-se de la ceea ce Raymond Aron numea „filozofia critică a istoriei“[9], Neagu Djuvara caută la rîndul său, un răspuns coerent sau măcar sugestii explicative pentru suita de întrebări deja puse de confraţi, de-a lungul timpului, ori sesizate de el însuşi în „lupta cu sfinxul“, dacă e să reiau o sintagmă pîrvaniană.

Tipul de analiză îl apropie pe autor de interogaţiile, la fel de neliniştitoare, formulate cîndva de Paul Veyne: „Ce este mitul? Istorie alterată? Istorie amplificată? Mitomanie colectivă? Alegorie? Cum îl priveau grecii?“[10] Polisemiei mitului îi corespunde, în eseul lui Neagu Djuvara, o polisemie a istoriei însăşi, ca discurs integrator, totalizant, nevoit să folosească resursele erudiţiei, dar şi pe acelea oferite de retorică, după un îndemn pe care, la timpul său, N. Iorga a ştiut să-l formuleze memorabil: „Adevărurile istorice sînt de discernămînt, nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde, se cere tot ce cunoştinţa adîncă a limbii, tot ce fantezia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabularul curent e a greşi de la un capăt la altul. Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent poietic, pentru a fi mai aproape de adevăr“[11].

Gîndind consensual, autorul eseului Există istorie adevărată? se revendică, explicit sau nu, de la o întreagă linie istoriografică, abia sugerată în text. Cînd vorbea de „Scylla stilului“ şi de „Charybda paleografiei“[12], un alt confrate se gîndea la aceeaşi dilemă ce îi separă pe istoricii „literaţi“ de semenii lor „documentarişti“, dacă se poate spune aşa, o dilemă persistentă, lesne identificabilă şi azi în sînul breslei. Unii se arată mai sensibili la dimensiunea literară, la ispitele imaginaţiei, pe cînd alţii se ţin mai aproape, dacă nu strict legaţi de surse, jurînd pe documente, refuzînd să accepte că ar putea surveni, voit, o derogare. N. Iorga părea să se identifice iniţial cu ultima categorie, obsedat cum era de noutăţi documentare. Şi-a dat seama însă că noutăţile în domeniu sînt nesfîrşite şi că orice istoric trebuie să construiască, rezonabil, cu ce s-a adunat mai înainte, cu ce a putut adăuga el însuşi.

Obsesia pozitivistă i-a făcut pe istorici să se poarte multă vreme ca şi cum ar fi în măsură să obţină adevărul întreg, pe seama unei conjuncţii ipotetice a „documentului“ cu spiritul obiectiv. Ei acţionau ca scientişti, după modelul propus de Comte şi de adepţii săi, deşi obiectivitatea rămînea intangibilă în acest domeniu[13].

Adevărului i s-a contrapus îndeobşte ficţiunea, iar despre opoziţia rezultată de aici s-a scris enorm, adesea sub formă speculativă, fără a se urmări strict ecuaţia. În realitate, însă, nu adevărul e în discuţie, ci „documentul“. Documentului i s-a opus mereu ficţiunea, mai cu seamă din a doua parte a secolului XIX, cînd şcoala pozitivistă a căutat să impună un discurs istoric bazat numai pe surse palpabile. „Pas des documents, pas d’histoire“, s-a spus atunci, iar sintagma a devenit mai apoi o deviză ineluctabilă[14].

O tradiţie venerabilă apăsa memoria breslei: Thucydide inventase discursuri, punîndu-le în gura unor personaje care astfel căpătau oarecum viaţă şi putere de persuasiune. Abia dacă ni-l mai putem imagina azi pe marele Pericle fără cuvintele pe care i le atribuia contemporanul său, mai curînd memorialist decît istoric, totuşi atît de ingenios în restituţia „războiului peloponiziac“. Stricto sensu, acele discursuri erau ficţiuni, dar ele exprimau un adevăr de fond, lucruri verosimile, pe care istoricii de mai tîrziu le-au putut verifica şi întări prin alte surse. Iată cum comentează acest fapt N. Iorga, în prima sa lecţie introductivă, la 1 noiembrie 1894: „Pentru antic, istoria e un gen literar şi forma pe care o ia e determinată de această concepţie a naturii sale. Scopul de căpetenie e acelaşi ca şi al celorlalte categorii literare: a trezi o emoţie estetică în cititori. De aici acele lucruri care ne jignesc atît de mult pe noi, oamenii scrupuloşi de exactitudine ai unor timpuri exacte: discursurile plăsmuite, puse în gura personagiilor istorice, caracteristicile fixate chiar în lipsa elementelor necesare, invenţia de episoade interesante, alegerea subiectelor demne de istorie, mişcătoare şi interesante. Istoricul ajunge – mai ales în timpurile de stăpînire universală a retoricei, cu care se mîntuie civilizaţia greacă – un poet pedestru, cum îl numeşte Lucian, vorbind de istoricii contemporani“[15]. Amintitul istoric, preţuit la timpul său şi de Kogălniceanu, ştia cu toate astea că fiecare domeniu are „chemări şi legi proprii“, istoria fiind menită a se interesa numai de adevăr.

Totuşi, confuzia genurilor se va menţine pînă în epoca Renaşterii şi chiar mai tîrziu, în timpurile moderne. Unii istorici (Gibbon, Michelet, Thierry, Ranke) au izbutit să pună de acord exigenţa adevărului cu expresivitatea formei. În ansamblu, însă, „istoria frumoasă“ nu era informată, iar „istoria informată“ nu se voia frumoasă, inadecvaţia dintre cuvinte şi lucruri continuînd să se manifeste multă vreme[16]. Tendinţa de a generaliza şi abstractiza prinde contur pe la jumătatea secolului XIX, istoria estetică cedînd primatul unei istorii de inspiraţie metafizică[17].

După cum se vede, raportul dintre adevăr şi ficţiune i-a obsedat mai totdeauna pe istorici. E un lucru firesc, dat fiind că o asemenea exigenţă motiva socialmente breasla creatoare. Ca să se apere de subiectivism şi de ispite aprioriste, istoricii au depus mari strădanii, extinzînd mereu sfera documentării şi rafinînd metodele de restituţie[18]. Ei aveau să-şi dea seamă însă că subiectivitatea e un dat natural, o dimensiune inerentă, de care în fond ar trebui să profite.

Numai că la acest nivel de abordare nu se poate ajunge decît anevoie, după mari strădanii şi cu multe precauţii de metodă. Ca să revin la exemplul iniţial, iată cum defineşte, concluziv, Neagu Djuvara această problemă: „Adevărul interpretării în sinteza istorică nu poate însemna, aşadar, decît combinarea a două elemente: a) o cît mai mare coerenţă internă, veridicitatea imaginii pe care o proiectează şi a explicaţiilor pe care le prezintă ca să o justifice – iar apoi acceptarea senină a adevărului evolutiv (…); b) totala bună credinţă a istoricului, autenticitatea credinţei lui în ceea ce re-crează; certitudinea că nimic altceva decît căutarea realităţii nu l-a călăuzit“[19].

Este o problemă a cărei analiză merită a fi extinsă. Am avut prilejul să mă refer la ea şi în alte locuri, studiind istoriografia romantică, mesajul junimist în domeniu, evoluţia „şcolii critice“, discursul identitar în epoca modernă şi mai tîrziu, discurs ce formează chiar nucleul ideatic al volumului Istoric şi finalitate[20], la care se adaugă reflecţii oarecum ocazionale pe aceeaşi temă[21]. Mi s-a părut demnă de pus în lumină concluzia că la ora actuală ar trebui să ne preocupe mai mult limitele cunoaşterii istorice, limite asupra cărora, examinînd „relativitatea generală“ a istoriei (sugestie evident einsteiniană), ne atrage luarea-aminte, din nou, istoricul-filozof Neagu Djuvara.

Pentru cei care ştiu să-i urmărească onest şi competent căutările, o conştiinţă tragică se degajă din mişcarea cronotopică a scrisului istoric.

 

„Însemnări ieşene”, s.n., II, 2, feb. 2005, p. 10-12; Naţiunea română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, volum îngrijit de Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2006, p. 147-150.

 

[1] Cf. Émile Callot, Ambiguïtés et antinomies de l’histoire et de sa philosophie, Paris, 1962.

[2] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997; Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, 1998; Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, 1999.

[3] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, 1998, p. 29 sqq.

[4] Lucian Boia, Istorie şi mit, p. 5.

[5] Paul Veyne, Comment on écrit l’histoire. Essai d’épistémologie, Paris, 1971.

[6] Cf. Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, Cluj-Napoca, 1999.

[7] Neagu Djuvara, Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Mouton, Paris, 1975; versiune română: Civilizaţii şi tipare istorice, Humanitas, Bucureşti, 1999.

[8] Idem, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală“ a istoriei. Eseu de epistemologie, Humanitas, Bucureşti, 2004.

[9] Raymond Aron, Introduction à la philosophie de l’histoire, Paris, 1938; trad. rom., Bucureşti, 1997.

[10] Paul Veyne, Au crezut grecii în miturile lor?, Bucureşti, 1996, p. 38.

[11] N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. IV, îngrijită de Andrei Pippidi, Iaşi, 1999, p. 343 (text din 1940).

[12] R.W. Seton-Watson, The historian as a political force in Central Europe, London, 1922, p. 15.

[13] Cf. J.H. Plumb, The crisis in the humanities, London, 1964, p. 30.

[14] Ch. Langlois, Ch. Seignobos, Introduction aux études de l’histoire, Paris, 1898.

[15] N. Iorga, op. cit., p. 52 (text din 1894).

[16] Ibidem, p. 53.

[17] Ibidem, p. 69-70 (text din 1897).

[18] Cf. Peter Geyl, Use and abuse of history, London, 1957, p. 79.

[19] Neagu Djuvara, op. cit., p. 109.

[20] Al. Zub, Istorie şi finalitate, Bucureşti, 1991; ed. nouă, cu subtitlul: În căutarea identităţii, Iaşi, 2004. Vezi încă volumul Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989, p. 256-268.

[21] Cf. Al. Zub, Biruit-au gîndul (note despre istorismul românesc), Iaşi, 1983, p. 322-324 (Condiţia documentară a istoriei), 325-328 (Cît document, cîtă imaginaţie?), 329-333 (Dimensiunea narativă a istoriei); Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România, în dialog cu Sorin Antohi, Iaşi, 2002, p. 169-181 (Discursul istoric şi seducţiile imaginarului).

Revista indexata EBSCO