Mar 22, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Un sfînt al zilelor noastre: Părintele Galeriu

 

Pentru mine, Ploieşti-ul rămîne încrustat în sufletul meu, prin întîlnirea cu părintele Galeriu, care a fost al doilea miracol din viaţa mea. Primul miracol a fost reîntoarcerea tatălui meu din lagărele sovietice, în 1948, după şase ani de absenţă. Tatăl meu a fost luat pe front pe cînd aveam şase luni. La un moment dat, a fost dat dispărut; căzuse prizonier. Am fost cotropit de groaza că nu-l voi cunoaşte niciodată. S-a întors cînd aveam şase ani şi jumătate.

Părintele Galeriu era prieten cu tatăl meu (el era cu doi ani mai tînăr decît tatăl meu) şi slujea în parohia „Sfîntul Vasile cel Mare” din Ploieşti. Părintele Galeriu era, pe atunci, cu totul necunoscut şi abia se întorsese de la Canal. În 1952, în noaptea „Adormirii Maicii Domnului”, el a fost arestat şi anchetat în beciurile Securităţii din Ploieşti. Fusese deja condamnat la trei luni de închisoare în 1949, fiind acuzat pentru ascunderea unui lider politic liberal din Prahova. De data aceasta, el a fost acuzat pentru activitatea depusă în PNL-Bejan, ca delegat la alegerile din 1946. A primit o detenţie administrativă de 60 de luni de muncă obligatorie, întîi la colonia Peninsula-Valea Neagră de la Canal şi apoi la centrul de triere Văcăreşti de la Bucureşti. A fost totuşi eliberat la 23 octombrie 1953, cînd a revenit la parohia sa din Ploieşti[1].

Eu aveam pe atunci 12 ani şi eram avid de răspunsuri la întrebări fundamentale, care mă frămîntau încă de la vîrsta aceea: despre infinit şi despre problema răului. Nu înţelegeam cum poate Dumnezeu să lase să se întîmple un astfel de rău ca  tatăl unui copil să fie luat de lîngă el atîta timp. Părintele Galeriu a ştiut să-mi facă o educaţie religioasă personală, faţă în faţă, cu mare blîndeţe şi înțelepciune. M-a apropiat de cele sfinte. Aşa am ajuns să cînt şi in corul bisericii.

M-a marcat, de exemplu, afirmaţia sa că răul nu vine de la Dumnezeu, ci de la oameni. Şi că Dumnezeu permite să se întîmple răul pentru că respectă libertatea omului. El nu te obligă să alegi binele. Mi-a explicat că războiul, care este un rău imens, îl fac oamenii, nu-l face Dumnezeu. Şi că tot oamenii mi-l răpiseră pe tata. Părintele Galeriu m-a făcut să descopăr instinctiv semnificaţia terţului inclus (cu multă vreme înainte de a întîlni filosofia lui Stéphane Lupasco), atunci cînd mi-a vorbit de misterul Sfintei Treimi şi mi-a dat gustul gîndirii apofatice,  gust care s-a dezvoltat în continuare prin practicarea fizicii cuantice.

Cu mulţi ani după aceea, în anul 2000, am venit în România să organizez primul Congres de Ştiinţă şi Religie, împreună cu doamna Magda Stavinschi şi cu ajutorul Fundaţiei americane Templeton. Primul la care m-am gîndit a fost părintele Galeriu. Dar m-am întrebat: „O fi acelaşi?”. În amintirea mea, părintele Galeriu rămăsese preotul unei parohii din Ploieşti, chiar dacă aflasem că între timp devenise un reputat teolog şi un mare predicator, care cita cartea mea Noi, particula şi lumea în conferinţele sale chiar şi înainte de 1989. Nu mai vorbisem de o jumătate de veac cu el. I-am telefonat şi i-am spus cum mă numesc, neştiind dacă îşi mai aminteşte de mine. El mi-a răspuns cu o voce tunătoare: „Basarab Nicolescu, 1942” – era anul naşterii mele. Îşi amintea totul. A acceptat imediat invitaţia să vorbească la Congresul „Ştiinţă şi religie: antagonism sau complementaritate?”, pe care l-am organizat, împreună cu Doamna Magda Stavinschi, la Academia Română, între 8 şi 9 noiembrie 2001.

Am fost în ţară în anul 2000 pentru pregătirea acestui congres şi pentru formarea unei reţele de dialog Ştiinţă – Religie şi l-am întîlnit pe părintele Galeriu, în compania unui francez, Jean Staune. Părintele Galeriu m-a îndrumat spre Mitropolitul Daniel şi ne-a pus la dispoziţie o maşină condusă de un enoriaş al său. Prin bunăvoinţa acestui enoriaş, însoţit de soţia şi fiul său, am făcut imediat o vizită la reşedinţa din Durău a Mitropolitului Daniel (care este azi Patriarh), care a acceptat să participe ca orator invitat la congres şi mi-a promis ajutorul său pentru  constituirea reţelei de dialog Ştiinţă – Religie Ortodoxă în România, sub auspiciile fundaţiei americane John Templeton.

La congresul din 2001, părintele Galeriu a prezentat, în limba franceză, comunicarea „Nicolae Paulescu – unitatea între ştiinţă şi tradiţie”, iar Mitropolitul Daniel a vorbit, în limba engleză, despre „Necesitatea dialogului între ştiinţă şi religie azi”.

În comunicarea sa, părintele Galeriu a prezentat cu mare pertinenţă ideile filosofice ale marelui om de ştiinţă Nicolae Paulescu (1869-1931), descoperitorul insulinei, luînd ca reper una dintre operele sale fundamentale filosofice[2]. Cu argumente convingătoare, Nicolae Paulescu evocă sufletul ca fiind cauza secundară a vieţii şi pe Dumnezeu ca fiind cauza sa primă. Prezentînd propriile sale concluzii, părintele Galeriu a subliniat cu pregnanţă limitele ştiinţei în privinţa problemei sensului, ilustrînd acest fapt cu mare erudiţie în planul interpretării ştiinţei. Cultura părintelui Galeriu era imensă.

În mod ciudat, deşi ne trimisese rezumatul, părintele Galeriu nu ne-a trimis textul conferinţei sale pentru volumul cuprinzînd lucrările congresului[3]. Eu ignoram pe atunci că Nicolae Paulescu a publicat şi texte de un antisemitism delirant, ceea nu ne poate împiedica să îl recunoaştem ca un mare savant de talie internaţională. O fi avut oare părintele Galeriu o premoniţie de ceea ce se întîmplă astăzi, cînd, sub influenţa aplicării defectuoase a Legii nr. 217/2015, numele lui Nicolae Paulescu este practic interzis în România?

Pe cei de la Fundaţia Templeton i-am convins, cu ajutorul părintelui Galeriu, că merită să facem în România o reţea naţională de dialog Ştiinţă – Religie, implicînd centre universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, Ploieşti şi Constanţa. Părintele Galeriu ne-a deschis uşile teologilor din România. El le-a arătat americanilor ce înseamnă ortodoxia, pe care ei o vedeau ca retrogradă, obscurantistă şi opusă istoriei. Am reuşit astfel să învestim peste un milion de euro în catedre universitare, cursuri, publicaţii, congrese, colocvii, grupuri de studiu, în cărţi – între care aproape 100 de titluri publicate în colecţiile  „Ştiinţă şi Religie” şi „Ştiinţă, Spiritualitate, Societate”  la Editura Curtea Veche.

 

De la stînga la dreapta: Jean Staune, Basarab Nicolescu, părintele Galeriu, Magda Stavinschi şi Paul Wason, Biserica Sfîntul Silvestru, Bucureşti, 2 august 2001

 

Amintirea mea cea mai pregnantă cu părintele Galeriu este cea din 2 august 2001, cînd am fost la casa sa, acompaniat de unul dintre responsabilii Fundaţiei Templeton, Paul Wason.

Nu o să uit niciodată discuţia avută atunci cu el despre ştiinţă şi spiritualitate. În spatele său se afla, în picioare, o nepoată. Din cînd în cînd îi spunea nepoatei să meargă la bibliotecă să ia o carte (în franceză, în majoritatea cazurilor), indicîndu-i cu precizie raftul şi poziţia cărţii. Apoi deschidea cartea exact la pagina de unde extrăgea citatul cu care voia să ilustreze cele spuse. Astfel am revăzut, plină de notele sale, cartea mea Nous, la particule et le monde[4], pe care i-o trimisesem de la Paris în 1985, la apariţia cărţii.

Cînd am evocat rolul mecanicii cuantice în mutaţia spirituală contemporană, părintele Galeriu mi-a făcut un nepreţuit cadou: o copie a cărţii sale Misiunea noastră[5], apărută în 1945, cînd el avea 27 de ani şi era preot la parohia Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii, din Judeţul Prahova. Cartea este de dimensiuni modeste (32 de pagini) fiind textul unei conferinţe. Dar ea este un adevărat manifest despre rolul social al preotului într-o societate din ce în ce mai golită de dimensiunea spirituală.

Am fost literalmente uluit să găsesc în această carte o discuţie despre importanţa teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice pentru a demonstra eşecul materialismului, citînd nume şi opere ale unor savanţi celebri, precum soţii Curie, J. J. Thomson, Henri Poincaré, A. S. Eddington, Jean Perrin, Louis de Broglie sau Niels Bohr.  La 27 de ani, în 1945, în România,  părintele Galeriu apare ca un precursor indiscutabil al dialogului între ştiinţă şi religie, care nu avea să fie recunoscut ca necesar decît cîteva decenii mai tîrziu.

Desigur, pentru un cititor superficial poate apare ca stranie asocierea numelui părintelui Galeriu cu Uniunea Preoţilor Democraţi, percepută uneori ca o organizaţie de bolşevizare a ţării fundată de noii stăpîni ai României. Adevărul este însă diferit. Uniunea Preoților Democrați era o organizație independentă de comunişti. Ea a fost aripa religioasă a organizației Uniunea Patrioților înființată în 1942. Ulterior Uniunea Patrioților a devenit partid numit Partidul Național Popular, autodizolvat în 1949. În contextul vremii, forțele politice de opoziție cum era şi Uniunea Preoților Democrați, aveau obiective apropiate de cele ale PCR-ului, adică lupta împotriva regimului antonescian, a Germaniei hitleriste, împotriva războiului antisovietic (pentru că sovieticii erau aliații SUA şi Angliei), pentru drepturi democratice.  Comunitatea de obiective a dus la alianțe de luptă. Prezența Armatei Roşii pe teritoriul României a favorizat accesul la putere a PCR. Ca urmare, alianțele care anterior erau bazate pe egalitate, s-au transformat în tutelă. Iar istoria a fost rescrisă în sensul că o organizație precum Uniunea Preoților Democrați şi chiar Uniunea Patriotică au fost organizații create şi dirijate de PCR pentru a-şi lărgi influența în rîndul populației[6].

Lectura atentă a manifestului tînărului preot prahovean, prefigurare a celui care a fost, mai tîrziu, « o întruchipare a idealului social creştin »[7], arată că era vorba de un mare act de curaj, prin contestarea poziţiei bolşevicilor în privinţa religiei. Cu un stil deosebit de elegant şi riguros şi, în acelaşi timp, profetic, tînărul preot demonstrează că o societate care distruge dimensiunea religioasă este sortit pieirii. « Ce fericire le daţi sau făgăduiţi ? »– spune tînărul preot. « Pîine ? dar ce, ei sînt cîini , să se sature numai cu pîine ? […] Aţi încercat să ucideţi sufletul. « Vai de acela », a zis Hristos. Nu vă luaţi la luptă cu Dumnezeu. […] Orice înnoire, are nevoie de un piedestal, pe care să se brodeze noile aşezări. Acesta e alcătuit din elementele eterne şi esenţiale ale existenţei: Dumnezeu, spiritul, nemurirea şi libertatea. »[8] Tînărul preot profetizează chiar spectrul unei noi barbarii, atît de prezente în zilele noastre: « Dacă vreţi ca lumea să nu dea înapoi cu veacuri în ce priveşte morala, să nu se rebarbarizeze sub domnia cărnii, faceţi apel şi la noi. Am rămas singurii mesageri ai unei lumi care vorbeşte nu numai de pîine ci şi de spirit ; nu numai de pămînt ci şi de cer ; nu numai de instincte ci şi de o morală spirituală ; nu numai de viaţă condamnată morţii, ci şi de viaţă destinată veşniciei. »[9] Cu luciditate, tînărul preot vorbeşte şi de o criză a religiei. El evocă « […] lipsa de personalităţi creatoare din lumea creştină şi de entuziasm religios: lipsa de sfinţi eroi şi genii, ca Origen, Hrisostom sau Damaschin. […] preotul, pentru a cuceri lumea din nou la Hristos, trebuie să fie: un înţelept, un erou, un sfînt. »[10] Părintele Galeriu a întrupat pe deplin acest ideal al tînărului preot prahovean: el a fost un sfînt al zilelor noastre.

 

[1] Adrian Nicolae Petcu, Părintele Constantin Galeriu la începutul regimului comunist, „Lumina”, Bucureşti,  25 Aprilie 2013.

[2] Nicolas Paulesco, La Physiologie Philosophique: Finalité, Matérialisme, Âme et Dieu (Librairie Bloud & Cie, Paris, 1908).

[3] Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi (Ed.), Ştiinţă şi religie: antagonism sau complementaritate?, Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2002.

[4] Basarab Nicolescu, Nous, la particule et le monde, Le Mail, Paris, 1985.

[5] Pr. Const. N. Galeriu, Misiunea noastră, Uniunea Preoţilor Democraţi, Secţia Prahova, Bucureşti, 1945, prefaţă de Pr. Nicolae Balotescu.

[6] Prof. Traian D. Lazăr, comunicare privată, 17 noiembrie 2017.

[7] George Enache, « Părintele Constantin Galeriu şi „creştinismul social“ », Lumina, Bucureşti, 20 noiembrie 2009.

[8] Pr. Const. N. Galeriu, Misiunea noastră, op. cit.,  p. 18.

[9] Idem, p. 28.

[10] Ibid., p. 7-8.

Revista indexata EBSCO