Mar 22, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Cînd poezia evoluează purificîndu-se definitoriu

 

Sînt mai multe condiţionări pentru ca un autor de poezie să fie recunoscut şi primit în lumea poeţilor. Una dintre condiţii e acceptarea sentimentală, confraternă, a poeţilor deja afirmaţi ca valoare notorie. Confirmarea, încă şi mai importantă, poate veni, sau nu, din partea criticii obiective, atît cît poate fi de obiectivă. Contează însă şi opinia cititorului amator de poezie, opinie în genere ignorată. Ea se formează dacă i se transmite spontan ceva din ceea ce e starea poetică în formă şi fond, provocată de puterea cuvîntului. El, cititorul, trebuie să simtă că poezia nu e proză. Pe scurt sugestivă era definiţia diferenţei, împrumutată de Valéry de la antecesori, cum că poezia este faţă de proză ceea ce este dansul faţă de mers. Este o diferenţă de reamintit unor autori actuali de „poezie” enumerativă de cuvinte, care nu e poezie, nu are nici armonie, nici sens, discreditînd acest gen de literatură. Cum am mai spus, talentul nu se învaţă, îl ai sau nu. Ca să ai ce şlefui, talentul, ca dispoziţie creatoare, trebuie să existe. Or, sensibilitatea cititorului căutător de frumuseţe, vibrează numai atunci cînd expresivitatea serveşte metaforic sensului, înţeles şi mistuit în tăcere. El nu se pronunţă în scris, el este publicul care mai cumpără azi cartea de poezie, fără să ştie ce a spus critica. El este cel care, mergînd pe stradă, poate să spună: acesta e poetul cutare. Vor mai putea fi poeţii, cei recunoscuţi, atît de selectivi cu ei însişi, încît să determine întoarcerea la clasicul prestigiu al poeziei? În cetatea noastră au fost şi mai sînt număraţi cei ce mai dau viaţă speranţei. Unul dintre ei este argeşeanul, acum recitit, Horia Zilieru, devenit ieşean fără să fi scris în ce împrejurări a devenit astfel, cum o făcuse Topîrceanu. Rodnică precum o livadă din Argeşul submontan i-a fost cariera de poet, neîncheiată încă. A publicat peste 25 volume de poezie, ce-i drept, unele sînt antologii de autor.

Puţini poeţi, atunci cînd presimt o istovire a stării de inspiraţie şi o epuizare a izvorului cuvintelor poetice, un semnal că nu se mai pot reînnoi, îşi fac suma selectivă a creaţiei reprezentative într-o antologie din clasa opera omnia. Cei mai mulţi, cu sau fără încredere, lasă în grija criticii şi a istoriei literaturii să aleagă poeziile care îi disting, ca voci poetice, ilustrative pentru un anume moment al vîrstei poeziei româneşti. Plină de interes este şi încrederea, nu lipsită de orgoliu, în propriul gust selectiv, funcţionînd ca o îngăduitoare autocenzură, în trierea creaţiilor crezute a rezista timpului. Este cazul volumului Astralia – opera poetică – publicat de Horia Zilieru cu aproape un deceniu în urmă, întins pe 600 de pagini. De fapt şi cariera poetică, foarte activă în tinereţe şi la maturitatea talentului, are impresionanta vîrstă de aproape jumătate de veac istoriceşte trecut prin schimbări, mai mult sau mai puţin, radicale. Cine parcurge o astfel de ultimă însumată selectiv opera omnia, o face cu încrederea că poetul, onest cu sine însuşi a eliminat fie nereuşitele estetice, fie poezii cu idei sau atitudini de care se eliberează, ca şi cum ar fi ceva străin aspiraţiilor sale poetice structurale confirmate de voluminoasa antologie. Acestea, ultimele, fiind cele la care într-un mod figurat, aproape ermetic, se face aluzie în poeziile: Mersul pe frînghie sau spovedanie de Crăciun şi Dublu autoportret, extrase din volume publicate între 1980 şi 1984. Începuse eliberarea de lesturi, gest ce face dreptate valorilor eterne ale propriei creaţii. În anexă sînt reproduse cîteva zeci de „referinţe critice”, toate relevînd excelenţa inspiraţiei şi rafinamentul alegerii cuvîntului. Semnăturile sînt ale unor voci critice active în selectarea fenomenului literar, exprimate în volume şi în reviste literare. Postfaţa Astraliei e scrisă de criticul Ion Holban, unul dintre însoţitorii carierei lui Horia Zilieru. Drept titlu potrivit pentru postfaţă, criticul alege expresia poetului însuşi: „Poezia e viaţa mea de magie”, ca formulă de autodefinire, uşor de demonstrat dacă urmărim trăirile emotive din care se compune universul poetic concentrat în Astralia. Acesta sînt eu, inspiratul poet orfic, vrea să spună Zilieru. Un etern îndrăgostit de o virtuală Eurydice, înscrisă şi ea în destin. Memorabilă e poezia Dialog la mal, un ultim cuvînt al poetului nuntit cu verbul. Este original şi plin de noimă, dialogul incantatoriu între cerb, potrivit simbol pentru blazonul heraldic al fiinţei lui Horia Zilieru, şi verb, un text testamentar intenţionat închis între paranteze drepte. Aici găsim, ca într-o reluare concluzivă, principalii termeni ai vocabularului poetic din semantica plină de variante a întregii creaţii ce se zbate necontenit între iubire şi moarte, oriunde ai deschide marea carte de poezie. Citim un poet mare visător la iubirea ideală şi eternă, ca şi poezia, configurînd o personală ars amandi. Poezia începe: „[ce te-nflăcări verbule?/ merg la nuntă cerbule// în ce ţară verbule?/ lyraharfă cerbule// nuntă mare verbule?/ cît mormîntul cerbule//” şi se încheie: „culcă-mi craniul verbule/ strîmt e cerul cerbule// unde-i steauă verbule?/ scrisă-n frunte-ţi cerbule ]”.

A mai avut Horia Zilieru şi ideea de a reproduce, între anexele Astraliei, coperţi ale cărţilor dăruite lui, cu dedicaţie, de importanţi poeţi contemporani: Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Geo Dumitrescu exigentul din generaţia revistei „Albatros”. Dar cel mai complet omagiu, de recunoaştere a dependentului de casta poeţilor, i-l aducea Mihai Ursachi, şi el un exigent. Pentru semnificaţia ei, reproduc dedicaţia scrisă în 1974, pe volumul Poemul de purpură şi alte poezii: „Poetului iubit în semn de dragoste şi frăţietate întru poezie, lui Horia Zilieru, fie el tînăr şi ferice în veci de veci, pe pămînt şi în stele.” Pînă în anul acela, Zilieru publicase deja cîteva dintre cele mai reprezentative cărţi de poezie: Orfeu îndrăgostit, Iarnă erotică, Umbra paradisului, Nunţile efemere, toate motivînd dedicaţia confratelui, poet cu o altă scriitură, enigmatică în conţinutul ei de eidei. Fără să fie „inel cu enigmă”, dedicaţia spune mai mult decît ceea ce spusese critica, numeroasă şi prestigioasă înainte de ’89, săracă şi abia auzită după. Cine trece cu interes profesional prin opera poetică, ordonată cronologic în această antologie de autor, are revelaţia evoluţiei poeziei lui Zilieru – de la baladescul nostalgic al ţinuturilor natale, de basm bucolic vizualizat pictural à la Grigorescu, rarefiat cu timpul, la ceea ce este esenţial şi definitoriu pentru poetul aflat în căutarea febrilă a unui ideal de iubire. O iubire mereu pierdută, pîndită de moarte, reînnoit invocată ca valoare supremă, cu toate atributele estetice fragile ale femininului. Psihologic analizînd, aceasta este aspiraţia existenţială dominantă pe care se focalizează afectiv poezia cu proiecţiile ei ideale constant cultivate, într-un limbaj ales să distingă scriitura acestui poet, cu timpul devenit un personaj în peisajul intelectual al Iaşului. Nu-mi plac, cum nici scriitorului în discuţie nu-i plac, interviurile cu poeţi presaţi să răspundă la întrebări indiscrete, tocmai despre ceea ce e inefabil în poezie. La întrebarea ce spune o anume poezie, ei se pot apăra cu răspunsul lui Brîncuşi, rămas fără comentarii, la întrebarea asupra sensului unei sculpturi, inefabilă în filosofia ei. Răspunsul a fost: „opera singură vorbeşte dacă spune ceva”.

Poezia lui Horia Zilieru vorbeşte şi spune ceva despre autorul care s-a dedicat versului cu o specială frenezie a mînuirii cuvîntului. Melancolia lui, despre care s-a vorbit, este un permanent sentiment de tristeţe nelămurită în conştiinţa că fiinţa, ca şi iubirea, sînt sortite finitudinii, că erosul reînnoit poetic prelungeşte dar nu salvează. E un sentiment ce nu anulează   entuziasmul abia stăpînit al folosirii cuvintelor de mare intensitate afectivă, străine limbii de toate zilele, chemate să devină poezie, să se lase ritmate şi rimate muzical. Iubirea şi moartea sînt cele două strune pe care cîntă poetul, în variaţii pe aceeaşi temă, cum o spune selecţia din volumul Astralia. E un gen de poezie care datorează mult lui Eminescu, din care se reproduc sintagme preferate ca sens, altele stilizate, dar nu datorează mai nimic lui Arghezi, cum grăbit s-a afirmat după titlul Slugă la prisaca lui Arghezi. Este adevărat că, dincolo de porunca intimă de a scrie în stilul său, sînt semne că poetul a trecut prin şcoala marilor maeştri din care păstrează, în mod expres, numeroase urme. Vei întîlni şi eminesciana „femeie adorată” şi „divina roză” macedonskiană şi „lacrima” lui Goga, sau măcar amintit „aurul sterp” al lui Al.A. Philipide, ori ceva din sensul metafizic al orfismului mallarmean. Nu lipsesc nici exerciţiile cu rezonanţă şi măsură folclorică. Şi tot formal e experimentat versul în „metru antic”, precum şi caligrama à la Apollinaire, concurată de tehnici originale de dispunere a versurilor în pagină, prin dizlocări şi figuri geometrice. Unele fragmente din poeme sînt scrise în întregime cu majuscule, procedeu de subliniere expresivă. Poetul Horia Zilieru scrie într-un special moment psihologic, un fel de transă, o atracţie hipnotică spre combinarea cuvintelor pline de har poetic, valorizate emoţional pînă la epuizarea trăirii. Sînt două dimensiuni între care oscilează, ambiguu, poezia, iubirea pentru cuvîntul muzical şi melancolia sentimentului de fond. Ele decid marca acestui univers poetic particular, mişcat de o dialectică afectivă bogată. Într-un limbaj aparent monoton se consumă o stare emoţională accentuată, un joc din sfera pateticului, cu speciale efecte estetice. Titlurile poeziilor sînt de o maximă concentrare, spun totul pe o idee atractivă. Însă, iniţial fiind atît de mistuitor trăită, abia o mai poţi regăsi în cuvinte izolate din text. Asta face ca un fragment din text să fie greu ales ca dezvoltare a titlului.

În toată creaţia valoroasă, extrasă din volumele lui Horia Zilieru, sînt semne că poetul a trecut, interesat de simboluri, prin şcoala culturii antice, un profit din care se naşte inspirat mitopoezia orfică. Dar, în plus faţă de „celulele orfice”, se descoperă suficiente miteme („grîu de mit”) ce au rodit în poeziile în care apar Pan şi Psyche, fluturele ce figurează sufletul cu valenţe diafane, elemente de vocabular ce simbolizează lumea subterană a Persefonei din misterele eleusine. Desigur, poeziile Orfeu îndrăgostit şi Eurydice vorbesc despre Iarna erotică prin care a trecut Zilieru, „un mare amant, un fluture boem”. Simbolistica din mitul cîntăreţului trac se transmută alchimic în discursul poetic subtil al întregii opere. În fond, vechiul motiv este luat de Zilieru ca simbol etern, arhetipal, al poeziei erotice, scînteia ei divină. Mitul e o temelie ce întemeiază, în adîncul discursului, o mare parte din opera poetului nostru. Ca într-o anamneză a mitologicului, Horia Zilieru e un adept al orfismului, înţeles şi adoptat în conţinutul de mister al poeziei, de purificare mistică prin ea, o trecere prin „marele foc”. La modul simbolic, poeziile erotice, întreţin iubirea pentru o Eurydice virtuală, un model căutat, pierdut în moarte simbolică, neobosit căutat şi pierdut. Erosul, ferment al existenţei, nu e niciodată împlinit cu desăvîrşire. Un fel de deznădejde a neîmplinirii aduce în trena ei dorinţa de a face să renască speranţa prin fiecare poezie din această clasă. Şi ele nu sînt puţine. Repet, viaţă ardentă între iubire şi moarte sînt doi poli ai sensului, cu tot cortegiul de vocabular poetic şi imagini expresive, ce dau personalitate distinctă poeziei lui Horia Zilieru în peisajul poeziei din a doua jumătate a secolului trecut, cu precădere.    Fiecare dintre poeziile de iubire e una dintre „nunţile efemere”. Antologia, opera omnia, care îmi motivează aceste succinte comentarii, însumînd o selecţie din peste douăzeci de volume, aproape că interzice o analiză cît de cît cuprinzătoare. Spre a intra în măcar cîteva detalii reprezentative pentru opera poetică a lui Horia Zilieru, recitesc mai ambiţios ciclul Astralia, ales de autor drept titlu semnificativ pentru încăpătoarea antologie. Volumul, apărut anterior în 1976, e un punct de cumpănă al afirmării poetului şi, în conţinut, un loc geometric al întregii opere. Voi decupa, totuşi, dintr-un alt volum, un text al cărui titlu, Imaginaţia inimii, concentrează în el nexus-ul definitoriu pentru sursa inspiraţiei. Poetul vrea şi reuşeşte să dea poeziei sale un „unic sunet” venit din „nevăzute adîncimi” ale tristeţei funciare: „E inima o turlă de vechime/ ca zidul din ierusalim plîngînd/ sub gratii vii un unic sunet dînd/ hrănind în nevăzuta adîncime”, două entităţi contradictorii. Îşi recuperează plînsul prin două simboluri, regi de regnuri luptînd între ei, devorîndu-se şi devorînd eul dual al poetului: „Un vultur şi un leu. Din vreme-n vreme/ se prăbuşesc din vrajbă sîngerînd/ şi cînd revin la vechiul jurămînt/ o surdă împăcare-n sînge geme// Pe pînea ta se ceartă în morminte/ vor ura mea în ocna gurii lor/ e viaţa-n doi un ostenit izvor/ prin pulberea deşertului fierbinte?” Iubirea dă vieţii energie: „Dar sufletul şi trupul? cine ţine/ priveliştea iubirii peste tot…” Finalul e o strofă de program. În poezie rodesc moşteniri ancestrale cu lungi şi tulburătoare efecte de limpezire: „Pentru-a rămîne după moarte-n viaţă/ cu spicul moştenit de la părinţi/ merg să trezesc prin văile fierbinţi/ sperietori de spumă şi de ceaţă”. Poezia e „sacru suspin” şi „foc înalt”, două definiţii reduse la metafore.

Astralia, ciclul rozelor sortite ofilirii, debutează cu regretul melancolic al poetului de a se fi înstrăinat de părinţi „rădăcină suferindă”, a îngerilor de pază. Retorica volumului comunică, într-o maximă concentrare, tot ce esenţial conţine vocabularul poetic specific, structurat în imagini obsedante, ce asigură personalitatea distinctă a creaţiei. Emoţia este retorta de rafinare a ideii, de înnobilare a cuvîntului simplu în imagine poetică. Extazul, hipnoza, magicul, elegiacul şi melancolia, simbolica roză a iubirii, terminologia astrală, motivele mitice şi biblice, jocul inspiraţiei, depăşesc cu mult extazele macedonskiene, compun un nou cosmos al poeziei mediat de erosul etern şi fragil. La orice poezie vei deschide această secvenţă (centrală) a antologiei, te vei reîntîlni frecvent cu aceleaşi simboluri: roza şi fluturele, norul delfic, un astru, o „ţestoasă blîndă soră în obsesii” şi alte simboluri încrustate voit pe blazonul poetului. Extazul e starea limită a momentului creator, care absoarbe fiinţa poetului trăind iubirea, temător de moartea ei. Bucuria sentimentului e, în mod ciudat, copleşită de melancolia natural născută din presimţirea umbrelor morţii. Hipnoza, asociată extazului, e puterea de autosugestibilitate a poetului, o înstrăinare de sine: „Şi mă ridic în stare de hipnoză/ tot mai strein alcătuirii mele” (Zile şi nopţi). Fără această ieşire din sine nu e posibilă poezia: „Stăm sprijiniţi în inimi şi hypnoză” (Lacrime de aur). Dar, starea de hipnoză autoindusă ce „Deschide în pupila muribundă” suspendata cale a creaţiei, e însă şi mai frumos şi amplu recompusă în poezia Hypnoză, o suită de catrene dislocate cu schimbare semnificativă de literă.

Laitmotivul volumului e roza celestă, suferinda divină iubire, cheia misterioasă posedată şi pierdută prin trădare. Din fiecare experienţă eşuată rezultă o „silnică povaţă”, un foc purificator, dar foc incandescent: „De-atîta vreme te aşez pe-un cer/ în care roza nu e cunoscută/ credinţa mea – un laur efemer –/ înţelepciunea în deşert îşi mută/…Cadavrul rozei să-l îngrop e greu/ fără să-i speli trădarea de pe faţă/ povara ta o desluşesc mereu/ între dispreţ şi silnica povaţă”. Roza semnifică o iubită astrală (Galactica vedere) aparţinînd căii lactee, o himeră cu toate atributele corporale ale „femeii adorate” şi visate, cîntată pe o „tristă lyră”, invocînd asociativ imposibila iubire pentru legendara Isolda. Însă foamea de iubirea vitală nu moare, simbolul sideral rămîne Roza în mîini de heruv, o roză „în muzici îngropată” scăldată în „cosmice parfume”. E o beţie de roze. Prea marea frecvenţă a acestui simbol suprasolicitat, cu diferenţe de nuanţă în context, nu permite un comentariu exhaustiv în spaţiul limitat al unui articol. Cu atît mai mult cu cît nu e vorba de monotematismul acestei opere. Există însă motive, preferate afectiv, ce dau unitate internă creaţiei poetice. Poetul nu ezită să-şi asume şi surse livreşti. Romanul rozei, poezie dedicată cuiva în scop subiectiv, de breaslă literară, împrumută din romanul medieval al trandafirului motivul fundamental. Roza e idealul de care îndrăgostitul se apropie, beat de dorinţe, fără să o culeagă. Ea are ceva sfînt, apare ca un mister diafan, intangibil, motiv de tortură. Sacralitatea inhibantă îl face pe îndrăgostit să se oprească în faţa păcatului biblic: „În roză-i templul nostru pe vecie/…şi-n temniţele iernii în mistere/ ca o mireasmă intră diafană./…vine să-şi ceară flacăra întreagă/ amanţii întorşi cu gloria pierzării// Subţirele-nveliş să-l muşc mi-e teamă/ că hrană îmi devine în tenebre/…O ţin ca un mormînt de foc pe gură/ ca un clavir pe corzile vocale/ şi-i beau din limba moartă în petale/ obîrşia şi schivnica tortură”. Pe celălalt versant al iubirii platonice (Privirea pură a dragostei) e sugerată discret, în simboluri clasice ale păcatului, aici prelucrate, iubirea carnală, după care „paradis inapt e trandafirul”: „Lăuntricul suspin închide semne/ celule vii şi strigătul carnal:/ – albina nunţii vine şi cutează/ pe urma gurii plînsul boreal.” Paradisul a fost prădat (Trandafir în crepuscul), roza rămîne o „gingaşă epavă”. Într-un sonet tîrziu, din volumul Mirii paradisului tîrziu (2000) Horia Zilieru încheie seria închinată acestei preferate muze cu poezia Amurgul unei roze, ce i-a fost odată „şi vin sfinţit de nuntă şi prescură”. Totuşi Roza eternă, cum e intitulat un volum din 1984, rămîne muza, îşi păstrează în lume atracţia, ea face legea vieţii şi a morţii. Iubirea presimţită ca „fluturi în cascadă”, face din fiinţa poetului „logodnic cerului şi morţii mire” (Magicul semn).

O imagine obsedantă din semantica erosului este „focul” ce mistuie energia îndrăgostitului pasional. Numai în acest ciclu de poezii sînt incluse, în crescendo, stări simbolice, dezvoltate psihologic, ca sub puterea hipnozei. Sînt trei titluri care spun totul. Marele foc, în imagini excesiv repetate, vrea să fie încercarea bolnavului de iubire de a exorciza moartea prin pasiunea total trăită. Iubirea, suferinţă transmisă din străbuni, venită din galaxii astrale, „divin fum”, e ideea poeziei Posedat de foc, din care, după arderea sentimentului, nu rămîn decît Urmele focului îngropate în „iarna funerară”. Este condiţia Vieţii pe rug. A iubirii pentru muza astrală, se înţelege, şi care nu se va întoarce în Hades, definitiv pierdută, decît atunci cînd harul poeziei va intra în crepuscul. S-ar putea recunoaşte în această ardere intensă un gen de trăirism erotic sui generis, inseparabil de sentimentul morţii. E o sublimare estetică, nu a existenţei omului Zilieru, ci a poetului din el, un temperament combinat între sangvinic-emoţional şi melancolic, ambele citite în Matca de foc, dar nu numai, sau în Moştenirea tristeţii.

Prematur pentru vîrsta de vîrf a creaţiei este sentimentul „bătrîneţii” ce bîntuie grădina poeziei. Simplu capriciu de moment apărut sub presiunea prezenţei altei generaţii. El, poetul, nefiind decît o punte de trecere. Limbajul figurat e ales să comunice testamentar melancolia plină de regret a presentimentului sfîrşitului ce va veni: „Sub pleoapă te aşteaptă să cobori/ cea mai frumoasă în aura sfîntă/ înalţii sîni ţin zăvorîta nuntă/ şi sacra naştere prin laici nori.// Eu podul sînt şi lanţul celălalt/ a vrajbei urnă tremură la vamă/ strămută duhuri într-o nouă gamă: cenuşa mea şi focul tău înalt” (Astralia). Şi mai apare combustia interioară, însă a altei generaţii. Pentru iminenta apropiere a finalului, cu totul proprii ca idee şi sentiment, sînt cîteva poeme din ultima serie, Dorinţa durerii îndrăgostite, datată 2006. Cu sonorităţi eminesciene debutează poemul în vers scurt, Tămîie şi rugăciune: „Bunule/ gorunule/ ancorează strunele/ cum de mult bătrînule/ învăţa arta cenuşii/ mierla din octava guşii/ peste văile adînci/ anatema s-o alunge.// N-am venit să tîlhăresc/ aerul duhovnicesc/ doar să dorm din mila ta/ pînă cînd voi înnopta.” Încă şi mai semnificativ, construit pe semnificaţia clasică a ultimului cînt, e poemul Doină dintr-un gît de lebădă. Scris într-o variată măsură folclorică, amplul poem este şi o muzicală rugă către astrul pereche de a face să mai scînteieze o dată harul, elegiac de astă dată. E o litanie spusă pe fondul galben al frunzelor de toamnă, în sonorităţi de „clopote ce se smulg din funii” în asfinţit, „la tăgada candelei”. Stelei destinului poetul îi cere, ca ultimă dorinţă, timp şi lumină: „Stea’nainte mergătoare/ mai dă-mi zile/ şi feştile/ o clepsidră lîngă mine/ cît/ al lebedei alb gît/ sfeşnic stins la amuţire/ ţipă bocetul tîrît.” Melancolia sfîrşitului scaldă întoarcerile la obîrşii şi la momentele faste ale vîrstelor creaţiei poetice, menit destin.

Visător la imposibila iubire, cu o energie interioară plină de nebănuite posibilităţi imaginative, Horia Zilieru este poetul dotat să cînte pe toate corzile cuvîntului armonios. Chiar şi atunci cînd scrie în rime omofone, cu vocabule scoase dintr-un dicţionar care e numai al lui, muzica poeziei trăieşte original. Ceea ce rămîne însă e tendinţa de esenţializare a poeziei, în cultul cîtorva motive sentimental şi senzorial distilate într-o formulă lirică personală, într-un limbaj metaforic prin excelenţă, nu o dată criptic, de un patetism conţinut, intelectualizat prin cultură. Situat în interiorul lumii poeţilor, Horia Zilieru e scriitorul unei generaţii hărăzită să-şi încurajeze zborul liber al talentului, în şi deasupra vremurilor de rîsu-plînsu. Celula orfică vibrează pînă la epuizare în „semănătorul de semne” poetice, care şi-a sublimat viaţa în iubire, întemeiat pe un suprem credo: Amo ergo sum.

Revista indexata EBSCO