Mar 22, 2018

Posted by in Interviu

„Un deceniu de confesiuni în Estul nărăvaș al Europei schizofrene…” – dialog cu scriitorul Lucian VASILIU

IN MEMORIAM AUREL DUMITRAŞCU: ,,Un deceniu de confesiuni în Estul nărăvaş al Europei schizofrene…”

 

George Motroc: Domnule Lucian Vasiliu, felicitări pentru această inedită carte in memoriam! Pentru început şi pentru cei care nu l-au cunoscut, vă rog să faceţi un portret-sinteză al omului, poetului şi corespondentului Aurel Dumitraşcu, aşa cum numai dvs. l-aţi cunoscut şi păstrat în memorie…

Lucian Vasiliu: Felicitările se cuvin, în principal, inginerului Ion Dumitraşcu, fratele poetului. El a descoperit partea de arhivă care a făcut posibil acest demers editorial la MNLR Bucureşti (Ioan Cristescu şi Ioan Es. Pop)…

Aveam 24-25 de ani, prin 1978-79, cînd ne-am cunoscut cu Aurel Dumitraşcu (el născut în 1955, eu în 1954), la Festivalul de poezie „Nicolae Labiş”, de la Suceava. Tineri naivi! Spiritul răzeşesc ne însufleţea! Eram premianţi… Dornici să ne exprimăm (dar nu oricum!), să fim liberi, dedicaţi total literaturii!

Junele nemţean din Valea Sabasei (Borca) atrăgea imediat atenţia: înalt, blond, suplu, cu voce sentimentală, tandră şi fermă, natură sportivă, gata să te invite la o drumeţie montană, la o miuţă pe toloacă, la o partidă de şah, la un împrumut de cărţi şi reviste semnificative…

Ziceau latinii: Pares cum paribus facillime congregantur (Cei ce se aseamănă, se adună!)… Semănam în mai multe sensuri: aveam un frate mai mare Ion, unul mai mic, Aurel, acasă, la Bîrlad; mama lui era Maria, bunica mea era Maria. Ne bucura rădăcina rustică, iubeam cărţile, poezia de altitudine şi atitudine. Cultivam dialogul subtil, ironia fină, referinţele livreşti, nonconformismul relevant… Lucruri care pot fi regăsite în cei 10 ani de confesiuni, exultări, prăbuşiri, reverii, revelaţii, căutări în Estul nărăvaş al Europei schizofrene al anilor 1979-1988…

 

            Vă rog să explicaţi atît cum aţi ales titlul, dar şi care este semnificaţia acestei sintagme, una de-a dreptul derutantă şi tulburătoare pentru cititor – ,,Haimanaua Singurătate”?

Nu mai ştiu exact provenienţa expresiei. Declişeizam. Îngrijeam, cît puteam, limba română, pradă osificării, formelor oficiale, ideologizate… Doream să ne exprimăm cît mai îngrijit, mai original, mai poetic. Făcusem patru ani de germană… Heimat (citit „haimat”) înseamnă şi sat şi casă şi cămin, şi ţară… Substantivul haimana o fi provenit din germană? Dar satul… Haimanale, al lui nenea Iancu, junimistul Caragiale? Nu ştiu.

„Haimanaua Singurătate” este personificare a Poeziei, a Neliniştii, a Inexprimabilului…

 

Acest volum poate fi considerat o continuare sau, mai bine zis, o completare a celui deja apărut la Editura Junimea şi, eventual, parte a unui proces de recuperare a operei sale epistolare?

A fost o întîmplare că, după epistolele lui Aurel Dumitraşcu către prietenii Gellu Dorian (Botoşani) şi subsemnatul, editate de „Junimea”, fratele poetului, inginerul Dumitraşcu a găsit în arhiva familiei şi epistolele mele către Aurel. În acest fel, profilul lui de excepţional epistolar (cum spunea regretatul Luca Piţu, prieten comun odinioară) completează volumele editate în anii 1990 de infatigabilul prieten nemţean, scriitorul Adrian Alui Gheorghe.

 

Structura  cărţii este una cronologică, începe cu 1979 şi se încheie în 1988, dar din acel an sînt doar două scrisori, poetul era grav bolnav şi internat… Totuşi, în nota de la începutul volumului, amintiţi  de un alt fel de motiv şi anume o tot mai mare supraveghere a Securităţii, citez: ,,După 1983 (anchete ale Securităţii…), am convenit să ne scriem mai rar, cumva codificat; regimul dădea semne de agresivitate, inclusiv la nivelul supravegherii corespondenţei, al presiunilor de tot felul, chiar şi cu ameninţarea de a ne lăsa fără slujbe.”  Care ar fi explicaţia dvs., după perioada de relativă relaxare din anii 70, pentru cauzele acestei schimbări de atitudine faţă de scriitorii?

În tot Estul Europei se dorea şi se simţea schimbarea. Presa studenţească, radio „Europa liberă”, revoltele din Cehia, Polonia, mai tîrziu „liberalizarea” de tip Gorbaciov, toate semnele anilor „optzecismului” nostru duceau către inevitabilele reaşezări geopolitice…

Grupul cultural de la Iaşi fusese bine zguduit de anchetele Securităţii. În septembrie 1983 am fost pus şi eu la zid cu cinci capete de acuzare, timp de cîteva ore, la sediul din dealul Copou… Pe acest fond, am convenit şi cu prietenul Aurel Dumitraşcu să comunicăm, epistolar, cît mai sibilinic, mai lapidar! Fusesem avertizat că pot rămîne fără loc de muncă! Ştiam de la tatăl meu, preot interbelic de ţară, ce înseamnă sugestiile repetate, avertismentele, „dialogurile” cu AUTORITATEA! Copilăria mi-a fost marcată cumplit de aberaţiile postbelice.

 

            Poetul a citit cîteva poeme la o ediţie din 1982 a cenaclului Junimea… Ce semnifica un cenaclu pentru viaţa culturală ieşeană în special, dar şi pentru evoluţia unui poet sau a vieţii culturale din perioada regimului comunist în general?

În acele vremuri, unele cenacluri erau oaze de libertate, de rezistenţă, de dialog şi relativă normalitate. Aşa au fost cele pe care şi eu le-am frecventat în juneţe. La Bucureşti: „Junimea”, coordonată de Ovid S. Crohmălniceanu (în anii 1972-1974 eram elev al Şcolii Postliceale de Biblioteconomie din Capitală) şi Cenaclul de luni (stimulat de Nicolae Manolescu, Traian T. Coşovei, Matei Vişniec etc.). La Iaşi: „Eminescu”, de la Casa Studenţilor, diriguit de Virgil Cuţitaru, şi „Junimea” de la Casa „Pogor” (sediul muzeelor literare ieşene), gestionat de Daniel Dimitriu (redactor al „Convorbirilor literare”).

Aurel Dumitraşcu, precum alţi poeţi foarte tineri, a citit la „Junimea” la solicitarea mea. A fost şi ocazia lui de a-i cunoaşte pe Ana Blandiana, Mihai Şora, Virgil Mazilescu, Petre Stoica… scriitori incomozi, pe care îi invitasem la Zilele muzeelor literare ieşene, în 1982, toamna.

 

            Dvs. eraţi redactor la o revistă studenţească numită DIALOG, altfel spus puteaţi publica şi literatură… Cum trăiaţi atunci, din interior, acel ,,joc” periculos scriitor – cenzură – Securitate, cum îl vedeţi astăzi, cu detaşare, după 1989, cînd destul de mulţi contestatari s-au grăbit să acuze lumea literară de ieri şi să spună că marile victorii împotriva cenzurii au fost de fapt doar  nişte supape şi că tot ce s-a realizat a avut loc cu acceptul tacit al regimului comunist?

Vă prezint scuze: îmi displace să vorbesc despre Securitate, mai ales în absenţa documentelor reale, a probelor relevante, nu a unor diagnostice discutabile, incomplete „oferite” de CNSAS. Eu însumi am fost acuzat de… de colaboraţionism, declarat a fi fost informator pe o listă găsită pe nu ştiu unde, de nu ştiu cine, în anul… 1991! Din păcate, cei doi ofiţeri care s-au ocupat de mine, unul mai în vîrstă, altul mai tînăr, reprezentînd registre diferite, au murit în anii 1990. Unul m-a anchetat în 1983, altul a vrut să mă racoleze, prin 1986, dornic să scăpăm, subtil, de Nicolae Ceauşescu… I-aş fi solicitat ca martori într-un eventual proces cu iresponsabilii mei 2-3 acuzatori! S-a fabulat că mi-am ars dosarul de la Securitate chiar în ziua de 22 decembrie 1989! Despre care dosar(e) o fi fost vorba? Despre cel de urmărit, avertizat, atenţionat sau despre cel în care se dorea racolarea mea? Tehnici staliniste reactivate!

Să menţionez, totuşi, efortul constant, remarcabil al poetei, cercetătoarei Ioana Diaconescu, în restituirile documentare apărute recent la editura „Junimea”, dedicate lui Mihai Ursachi şi lui Cezar Ivănescu. Un alt fel de CNSAS!

 

            Citind un articol recent al istoricului literar şi profesorului Nicolae Scurtu despre ,,Posteritatea lui Aurel Dumitraşcu” din revista ,,România literară”, am aflat că există o colecţie impresionantă de scrisori… De aceea, aş vrea să vă întreb, pe de-o parte, dacă pentru scriitorii din perioada regimului comunist dialogul epistolar reprezenta una dintre puţinele posibilităţi de a spune adevărul, fără teama cenzurii şi, pe de altă parte, dacă asemenea scrisori personale devin peste timp nişte mărturii esenţiale ale epocii lor şi care merită păstrate?

Colegul şi prietenul de şcoală biblioteconomică, Nicolae Scurtu, ştie ce spune. Are o memorie fabuloasă, o colecţie imensă de cărţi, reviste şi documente, o bună ştiinţă a reconstituirilor culturale necesare… În timp ce mulţi contemporani practicau… evaziunea, Aurel Dumitraşcu se exprima tranşant, corect, argumentat. Stau mărturie (cîte se vor fi păstrat) epistole către Mariana Marin, Ana Blandiana, Marta Petreu, Octavian Paler, George Bălăiţă, Mircea Sîntimbreanu, Gheorghe Grigurcu, D.R. Popescu, Liviu Antonesei, Nicolae Sava, Daniel Corbu, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Dumitru Chioaru…

 

            Observ că, probabil din modestie, nu aţi amintit nimic din ce aţi făcut dvs. de-a lungul timpului şi in memoriam Aurel Dumitraşcu!

În timp ce eram director al muzeelor literare ieşene în anii 1990 am iniţiat o Arhivă epistolară Aurel Dumitraşcu, cu donaţii Ioana Dinulescu (Craiova) şi Gellu Dorian (Botoşani). În revistele „Dacia literară”, „Cronica” şi „Scriptor” am publicat mai multe scrisori, inclusiv dintre poeta Maria Anegroaie şi poetul nostru nonconformist.

Cine va dori să cerceteze deceniul literar 1980-1990 va trebui neapărat să apeleze la ARHIVELE EPISTOLARE AUREL DUMITRAŞCU, sub semnul celei mai plauzibile autenticităţi!

 

            Tot după 1989, prin grija domnului Adrian Alui Gheorghe, dacă nu greşesc, s-au realizat mai multe ediţii ale unui concurs naţional de poezie care poartă numele poetului Aurel Dumitraşcu… Totuşi, dincolo de astfel de gesturi singulare şi nobile pentru păstrarea memoriei poetului, se poate face ceva şi pentru o mai bună cunoaştere a operelor acestuia, de fapt a ,,celui mai însemnat poet contemporan din ţinutul Neamţului” cum l-a numit tot domnul Nicolae Scurtu?

Opera lui Aurel Dumitraşcu este substanţială, în creştere valorică şi de vizibilitate. Recent, Liviu Antonesei a grupat toate scrisorile de la Aurel Dumitraşcu, cu gîndul de a le publica într-o carte la editura „Junimea”. Poate Ion Dumitraşcu, fratele providenţial, va afla şi scrisorile lui Liviu Antonesei şi ale lui Gellu Dorian expediate prietenului din Sabasa Munţilor Neamţ, pentru întregirea unui corpus semnificativ, lucrare admirabilă începută de Adrian Alui Gheorghe.

 

            În final, drept invitaţie la lectură pentru cei care ne-au citit, vă rog să alegeţi atît un fragment dintr-o scrisoare dintre cele din volum sau o poezie care vă este dragă din creaţia celui pe care l-aţi numit fratele Aurel Dumitraşcu…

Fragmentul este, în acelaşi timp, şi poem dumitraşcian.

… Puhoaiele necruţătoare, ploile pantagruelice, ninsorile biblice – pe mine mă fascinează, în timp ce oamenii din jur se vaită plini de temeri. Zăpada! Katherine Mansfield o detesta. Poate din cauza tuberculozei. Un om cu sensibilitatea ei nu putea detesta, cred, zăpada pur şi simplu. Stau în casă şi citesc ca un călugăr care vrea Mîntuirea prin cuvinte…

Revista indexata EBSCO